Duminica a XVIII-a după Rusalii

1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, 2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. 3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. 4. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. 5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. 6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. 7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, 8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. 9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. 10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. 11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Într-o anumită biserică era în cor un bărbat care nu cânta foarte bine. Dirijorul corului i-a sugerat să se retragă, dar alţii credeau că dacă i s-ar mai acorda ceva timp va reuşi să cânte mai bine. Atunci dirijorul s-a dus la paroh şi i s-a plâns: “Sau îl daţi afară pe acel om din cor sau îmi dau eu demisia”. Parohul s-a dus la bărbat şi i-a spus: “Poate că ar fi bine să plecaţi din cor.” “De ce să plec?”, a întrebat acesta. “Ei bine”, i-a spus parohul, “patru sau cinci oameni mi-au spus că nu ştiţi să cântaţi.” Bărbatul i-a răspuns: “Asta nu este nimic pe lângă cei patruzeci sau cincizeci de oameni care mi-au spus că nu ştiţi să predicaţi!” Lecturile de astăzi ne arată cum Dumnezeu se poate folosi de cei mai neaşteptaţi oameni pentru a-şi îndeplini planurile lui divine.

Îmi amintesc de un fragment din Sf. Scriptură despre chemarea lui Isaia, apoi de altul despre chemarea lui Sf. Ap. Pavel, şi Evanghelia de astăzi, despre chemarea Sf. Ap. Petru şi a celor care erau împreună cu el. Cum s-au simţit aceşti oameni când şi-au dat seama că se află în prezenţa lui Dumnezeu? Cu toţii s-au simţit nedemni de Dumnezeu. Isaia a spus: “Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate” (Isaia 6, 5). Sf. Pavel s-a simţit nedemn să fie numit apostol, deoarece el însuşi a persecutat Biserica lui Dumnezeu (1 Corinteni 15, 9). Iar Petru a căzut jos la picioarele lui Iisus şi i-a spus: “Îndepărtează-Te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos” (Luca 15, 8). Când cineva simte despre sine că nu este demn ar putea să fie un semn că acel suflet L-a văzut pe Dumnezeu. De aceea se spune că umilinţa este prima şi cea mai importantă virtute a unei spiritualităţi autentice. Când însă cineva se crede demn de ceva şi competent în toate, ca să nu mai spunem când se crede dreptul drepţilor şi superior moral altora, atunci este foarte probabil că acel suflet nu L-a văzut şi nici nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
Când sufletul îşi mărturiseşte păcătoşenia şi micimea în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu vine şi iartă păcătosul şi îl face slujitor demn al Său. În cazul lui Isaia, unii dintre serafimi i-a atins buzele cu un cărbune aprins luat din altarul templului şi i-a spus: “Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi de fărădelegile tale le va curăţi” (v. 7). În cazul lui Simon Petru, Iisus Domnul i-a spus: “Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10). Vedem că potrivirea lor pentru lucrarea lui Dumnezeu nu vine de la ei, ci chiar de la Dumnezeu. Nu este vorba de vreo realizare personală a lor, ci de harul lui Dumnezeu. De aceea a spus Sf. Ap. Pavel: “Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (v. 10).

Pe lângă sentimentul acesta de a fi nedemn pentru o anumită misiune, există o altă calitate pe care o au în comun cei trei oameni chemaţi să participe la lucrarea lui Dumnezeu în lume, iar aceasta este disponibilitatea faţă de voinţa lui Dumnezeu, disponibilitatea de a-I urma sfaturile şi poruncile. Imediat ce Isaia aude vocea Domnului întrebând: “Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?”, răspunde: “Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (v. 8). În cazul lui Petru şi al celor ce erau cu el, ni se spune că “părăsind toate, l-au urmat pe El” (v. 11), fără să se mai uite înapoi. Apostolul Pavel la rândul lui s-a dedicat cu mult zel lucrării lui Dumnezeu, dar se grăbeşte să sublinieze: “dar nu eu (am lucrat), ci harul lui Dumnezeu care este cu mine”. A ne simţi nedemni şi incompetenţi nu ne face automat oameni cu care Dumnezeu poate lucra. Este evident nevoie să adăugăm disponibilitatea de a merge unde ne cere Domnul, de a face voia Lui.

Atunci facem după cum ne spune Domnul, putem ajunge la rezultate dincolo de orice aşteptări. Aşa i s-a întâmplat lui Petru, cu pescuirea sa miraculoasă. El şi cei care erau împreună cu el se chinuiseră toată noaptea fără să prindă ceva. Se bazaseră pe competenţa lor de pescari cu experienţă şi au aruncat plasele aşa cum ştiau ei că se face. Rezultatul? Nimic. Dar când au urmat sfaturile date de Domnul – care, omeneşte vorbind, nu aveau nicio logică, o ştie orice pescar – rezultatul a fost un succes incredibil.

Astăzi, ca întotdeauna, Domnul continuă să întrebe: “Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?” Domnul are încă nevoie de mesageri, de bărbaţi şi de femei care, asemenea lui Isaia, să proclame Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu, sau care, ca Pavel apostolul, să o proclame în ţinuturi străine până la capătul pământului, sau care, ca Petru, să vorbească pentru Dumnezeu la locul lor de muncă, să îşi aducă colegii de serviciu la cunoaşterea şi urmarea lui Hristos. Dacă ne simţim nedemni şi incompetenţi pentru a lucra pentru Dumnezeu, să ne amintim că doar oamenii care se simt astfel vor fi folosiţi de El. Tot ce rămâne este să ne asumăm riscul şi să spunem: “Iată-mă, trimite-mă pe mine!” Domnul însuşi va avea grijă să fim potriviţi misiunii pe care o doreşte pentru noi, aşa cum s-a îngrijit de Isaia, de Pavel şi de Petru.