Cancerul și frica de moarte

Fiecare boală, în special cea cronică, care amenință viața, este de cele mai multe ori neînțeleasă și nedorită, și provoacă răzvrătire, tulburare, neliniște, anxietate, frică și durere. Mai ales astăzi, în zilele noastre, în societatea consumistă în care trăim, o lume cu multe facilități, cu plăceri nenumărate, o lume ajunsă la saturație din pricina bunurilor materiale și a soluțiilor ușoare sub forma diferitelor ,,analgezice”, taina ascunsă a durerii este văzută ca o nenorocire, suferință, pedeapsă, blestem, și provoacă de obicei teamă și groază. De asemenea, ea naște multe întrebări și serioase nelămuriri. Chiar și mintea care filosofează, se luptă cu gândurile, iar durerea, în loc să se atenueze, crește, ,,căci unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa, îşi sporeşte suferinţa” (Eclesiast 1, 18).

O soluție de ieșire din această situație o oferă calea religioasă, credința creștină, tradiția ortodoxă. Evanghelia aduce lumină asupra acestei drame omenești și nu-l lasă pe om să se însingureze și să deznădăjduiască. Sfântul Ioan Hrisostom spune în acest sens: ,,Nu există om care să trăiască și să nu cunoască întristarea în viața lui. Dacă nu astăzi, mâine, dacă nu mâine poimâine ori răspoimâine va cunoaște ce înseamnă întristarea. Căci nu există cineva, ființă omenească, care să fie nemuritoare, și să nu cunoască întristarea. Și, dintre toți, nu se găsește nimeni care să nu fi cunoscut tristețea și mâhnirea; unii mai mult, iar alții mai puțin”[1].

Este greu de înțeles, pentru cei mai mulți, dacă durerea însăși este un rău sau urmarea răului și care este legătura dintre cele două. După teologia ortodoxă, răul, stricăciunea și moartea au intrat în lume după căderea întâilor zidiți (Facere 3, 5-7). Nu Dumnezeu, Preabunul, Mult Milostivul este cel ce a inventat și a creat răul, durerea, păcatul, stricăciunea și moartea, ci diavolul. Desigur, omul nu este total străin și mai puțin responsabil de acest lucru, de vreme ce, din libera sa voință nu a făcut ascultare de voia lui Dumnezeu, și-a micșorat dragostea sa față de Dumnezeu prin neascultare și a păcătuit.

Boala, suferința, în ciuda părerii multora, nu este pedeapsa unui Dumnezeu mânios, răzbunător, care vrea să pedepsească astfel neascultarea omului păcătos, de vreme ce avem și sfinți care au suferit trupește. În acest sens există o percepție greșită cu privire la Dumnezeu. Cum că Dumnezeu oferă doar daruri, bogăție, sănătate, viață lungă și fericire netulburată de nimeni. Chiar și pentru creștini reprezintă o piatră de poticneală încercările, ispitele, suferința trupească și durerea. În acest sens există și o mentalitate care se perpetuează potrivit căreia în viață trebuie să fim mereu primii, niciodată să nu fim deranjați de nimeni și de nimic, să nu întâmpinăm greutăți, să nu suferim trupește, să nu fim nefericiți, și, chiar dacă nu avem curaj s-o spunem în gura mare, credem că noi nu vom muri niciodată. Trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ, să fim obiectivi și realiști și să acceptăm faptul că nereușitele sunt mult mai prezente în viața noastră. Cu toate acestea, nu suntem deloc pregătiți pentru aceste prilejuri cu caracter pedagogic pe care, dacă le-am exploata așa cum trebuie, ar putea să ne ofere maturizare duhovnicească și cultivare sufletească.

Epoca în care trăim, atât de mult dezvoltată tehnologic, cu confortul și tot ce decurge din aceasta, a produs, însă, și multe suferințe fizice și psihice. Secolul al XX-lea a fost caracterizat drept secolul psihiatrilor din cauza înmulțirii fără precedent a afecțiunilor psihice. Dar nici bolile trupești nu lasă libere paturile spitalelor și ale centrelor de sănătate. Durerea nu lasă ușa închisă. Cupiditatea și fărădelegile săvârșite de om au spurcat firea, natura înconjurătoare care acum se răzbună, astfel că cel care a pângărit creația își ia plata sa, dar nu doar el suferă acest lucru. Știința medicală, în ciuda progreselor mari înregistrate în ultimul timp și a realizărilor uimitoare, nu a reușit să înlăture toată durerea din viața oamenilor și să împiedice moartea prematură a unora dintre noi și chiar a copiilor.

Atitudinea față de cei bolnavi de cancer

Am ajuns astfel la tema noastră de astăzi care este una foarte greu de abordat. Din păcate, un bolnav de cancer este privit astăzi precum leproșii de altădată. Felul în care îi privim pe unii ca aceștia nu este deloc așa cum trebuie. Atitudinea noastră are un element greșit de milă pe care cel aflat în suferință îl sesizează imediat, ca să nu mai spun că care și o doză de siguranță de sine care se datorează situației noastre de sănătate bune, a superiorității noastre, a puterii și a prestigiului nostru, pe care nu se știe dacă le deținem, și, dacă le deținem, până când le vom deține. Un bolnav de cancer are dese probleme psihologice care influențează desigur și mersul bolii sale, mai ales în ultima fază, la care se adaugă și ideea că trebuie să se confrunte cu moartea. După statisticile specialiștilor[2], aproape toți cei care află că suferă de cancer reacționează cu anxietate și frică. Atunci când boala se cronicizează, pacientul dezvoltă anumite mecanisme de apărare și, într-o oarecare măsură, se obișnuiește cu noua situație. Însă, este foarte frecvent fenomenul tulburărilor psihice care pot provoca depresie, anxietate, sentimente de culpabilitate, tulburări de somn, frică, închipuiri și, de multe ori amnezie, paranoia și exprimarea dorinței de a muri. În aceste momente grele când boala se află în ultimul stadiu, bolnavul poate să dezvolte sentimente ostile față de cei din jur, melancolie, suspiciune, însingurare și înclinații suicide. Credem că este o mare greșeală și din punctul de vedere al medicului dar și al pacientului ca să asociem mereu cuvântul ,,cancer” cu moartea. Suntem cu toții chemați să ne reexaminăm și să ne reevaluăm atitudinea și să răspundem nevoilor duhovnicești cele mai adânci și chiar nevoilor emoționale ale bolnavilor. Să nu ne epuizăm grija pentru pacient doar în ceea ce privește administrarea corectă a medicamentelor. Se impune să conlucrăm cu psihiatrul, cu psihologul, cu personalul de asistență socială, cu personalul medical din spital, cu ruda răbdătoare, cu preotul duhovnic și nu în ultimul rând cu pacientul însuși. Înțelegerea din partea celor din jur și ajutorul lor conjugat îl ușurează foarte mult pentru a face față durerii, a-și duce crucea și a face față fricii de moarte.

Vălul morții se întinde peste tot. Știri despre oameni care mor în fiecare zi de ,,moarte bună” ori în alte împrejurări, ne inundă pe toate canalele de știri: războaie, accidente de mașină, accidente ecologice, violențe de tot felul, jafuri, crime, epidemii și boli incurabile. În fiecare zi moartea ne dă ocol. Suntem permanent sub spectrul ei. Este singurul lucru de care nu vom scăpa dar de care nu vorbim și la care nu ne gândim deloc atât cât trebuie și așa cum ar trebui. Lumea, în jurul nostru strigă: ,,Nu pomeniți nimic de moarte!”. Omul contemporan, din frică față de moarte, moare înainte de a muri. Mărturisesc că doar o credință puternică poate să atenueze această îngrozitoare frică de moarte care îl biciuiește continuu pe om.

Moartea trupească înseamnă ieșirea sufletului din trup. Dacă această moarte trupească este precedată și de moartea sufletească, prin consimțirea păcatului, atunci și moartea trupească este cu atât mai tragică, fără ieșire și fără speranță.

Dacă omul nu crede în viața de după moarte, atunci este foarte greu să fie consolat. O viață trăită inconștient, fără discernământ, fără demnitate nu face decât să înrăutățească frica de moarte. Pentru monah, amintirea morții este folositoare sufletului. În fiecare zi se trezește cu gândul că aceea este prima zi din viața sa iar seara, când se așează să se culce, se gândește că aceea a fost ultima sa zi pe pământ. Astfel, el nu obosește din pricina rutinei zilnice și nici nu trăiește făcând mereu planuri despre ce va face a doua zi. La Sfântul Munte se spune că dacă nu mori înainte să mori, atunci nu vei muri atunci când vei muri, înțelegând prin aceasta moartea patimilor înainte ca trupul nostru să ajungă în mormânt. ,,Hristos a murit într-adevăr dar a murit ca să îl întâlnească pe om acolo unde se găsește, în stricăciune și moarte, în chinuri și deznădejde și în absurd ca să îl învieze[3]. Prin moartea lui, Hristos a înviat moartea, ,,cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Creștinismul este singurul care poate și trebuie să răspundă nevoii imperative de a înfrunta oarecum moartea și doliul pe care civilizația contemporană le-a acoperit sub un văl de tăcere absolută”[4]. A vorbi despre moarte înseamnă a-ți pune problema propriei tale morți. Preocuparea pentru moarte poate să dezvolte anumite frici personale. ,,Moartea”, de altfel, este considerat un subiect macabru și se crede că nu există un motiv temeinic pentru a ne ocupa cu așa ceva.

Cel care vă vorbește acum, ca monah aghiorit, vrea să trăiască fericita întristare a amintirii morții. Strana în care stăm în biserică, patul pe care îl avem în chilie, însuși trupul nostru, sunt preînchipuiri ale mormântului nostru, iar rasa reprezintă giulgiul de înmormântare.  Ceea ce vă spun nu sunt simple idei ori simbolisme, ci vă vorbesc ca unul care a suferit vreme îndelungată – am fost supus, în urmă cu patru ani, unei intervenții chirurgicale pentru un transplant de ficat – care știe ce e durerea și care a simțit moartea, așa că nu vă vorbesc teoretic, ci cu lacrimi, sudoare și durere, și mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, în acele clipe de durere, L-am cunoscut mai bine. Nu am privit cu fatalism și resemnare situația în care mă găseam, m-am temut, m-am îndoit până la pământ, dar nu am cedat.

Iertați-mă, vă rog, pentru această mărturisire, dar cred că, din dragoste, putem câteodată să ne deschidem sufletul în felul acesta.

Voi încerca să mă fac mai bine înțeles, să fiu mai analitic, pentru că bolnavul de cancer se teme foarte mult de moarte. Dintru început trebuie spus că această frică nu este deloc de neînțeles și este normală. Această frică este îndreptățită și suntem chemați să o înfruntăm și să o ponderăm. Boala, de cele mai multe ori, aduce cu ea astfel de gânduri. Nu trebuie să ne înfricoșăm, noi, cei ce avem aceste gânduri, nici nu trebuie să-i speriem pe cei ce le au, nici nu trebuie să încercăm să-i încurajăm cu vorbe mincinoase punându-ne în locul lor, acționând cu nepăsare ori superficialitate. Țin să repet acest lucru, pentru că consider că este important faptul că, cu cât sufletul bolnavului este mai afectat duhovnicește, cu atât mai mult se va teme de moarte. Este dependent de viață, se simte vinovat și simte că pierde tot, de vreme ce este atât de mult legat de cele materiale. Starea prin care trece, dacă îl va îndrepta către pocăință, este un real câștig și va înfrunta mult mai bine situația în care se găsește, prin trezvie, rugăciune, zdrobirea inimii și bunăvoință.

Nu putem spune în nici un caz că moartea este ceva bun și ne aduce ușurare și alinare. Moartea este o taină, este înfricoșătoare și înspăimântătoare. Dacă vorbim câteodată despre ea folosind cuvinte și fraze poetice, acest lucru se întâmplă din motive pastorale temeinice, dar și pentru alinarea suferinței rudelor și apropiaților celui plecat dintre noi. Oamenii simpli și smeriți, mai ales cei de la sate, fără să vorbească folosind cuvinte mari și pompoase, primesc sfârșitul vieții cu tristețe, desigur, dar nu cu frică, și se pregătesc ca pentru o călătorie foarte mare, spovedindu-se, împărtășindu-se și luându-și rămas bun de la cei apropiați. Cei de la orașe, care se pretind a fi oarecum mai cultivați, cei care au vreo reputație ori un nume, înfruntă moartea în mod filosofic, ca pe un sfârșit firesc al vieții, nu vorbesc despre aceasta, desigur, sunt neliniștiți, spun că ar fi avut și alte lucruri de făcut și ar fi putut și ar fi dorit să mai trăiască încă puțin. Oamenii din această categorie, dacă se vor confrunta vreodată cu situația în care o rudă de-a lor să fie diagnosticată cu cancer, încep să aibă un comportament conspirativ, sunt nervoși, îi deranjează foarte mult pe medici și pe personalul medical, ca și când aceia ar fi vinovați pentru ceea ce se întâmplă, își fac semne și vorbesc în șoaptă pe coridoarele spitalului, considerând că adevărul, dacă va fi spus, este periculos și nu face decât să grăbească sfârșitul bolnavului. Bolnavul însă, în mâhnirea suferinței sale simte, înțelege acest teatru care se întâmplă în jurul lui și se simte tot mai singur în acele grele clipe. De foarte multe ori este invitat și medicul să ia parte la această punere în scenă de prost gust și vătămătoare pentru suferind.

Există și o altă categorie de oameni, pe care aș numi-o a ,,creștinilor purtători de mască” care, în acele clipe grele pentru bolnav, se străduiesc să se prefacă că totul este bine, afișând zâmbete false și făcând urări ipocrite pentru a nu strica aparența artificială care îi caracterizează și pe care o afișează dintotdeauna. Este trist faptul că omul nu dorește să-și privească în față propria goliciune sufletească, nici măcar în acele clipe. Oamenii aceștia, bolnavii, dar și rudele lor, au o percepție magică asupra Bisericii și a Sfintelor Taine ale ei, și, câteodată, cer ca Dumnezeu să facă o minune, iar ei nu mai țin cont deloc de recomandările medicilor. Acestea sunt situații dificile, care îi afectează psihic pe cei suferinzi.

Bătrânul Moise Aghioritul (1952-2014)

[1] PG 62, p. 604.

[2] Vasalíkou I., Bolnavi în fază terminală, Actele celui de-al 6-lea Congres Panelenic de Oncologie, Tesalonic, 1991, pp. 55-58

[3] P. G. Kounavis, Durerea, Atena, 1994, p. 128.

[4] Filótheos Fáros, Doliul, Atena, 1981, p. 16.