Criza teologică în viața de zi cu zi a Bisericii; Comunicare susţinută înaintea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei la 8 octombrie 2015 de către Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie

Mulţumesc Preafericitului Arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, k. Ieronim, şi membrilor precedentului Sinod Permanent al Bisericii Greciei, pentru că au ales acest subiect pentru întrunirile Sinodului Bisericii noastre, dar și pentru că mi l-au încredințat mie, celui mai neînsemnat. Așa cum suntem de acord cu toții, este un subiect serios care cuprinde două aspecte: unul este „criza teologică”, iar celălalt „urmările ei asupra vieţii de zi cu zi a Bisericii”. Subiectul, la prima vedere, pare teoretic, însă are și urmări practice; de altfel, teoria este strâns legată de practică şi nici nu pot fi despărţite una de alta.

În ultimii ani se vorbeşte încontinuu de criza economică, iar acest lucru a acaparat cu totul gândirea şi activitatea noastră, ignorându-se faptul că această criză este mai profundă, este geopolitică, culturală şi, în profunzimea ei, teologică. Max Weber a arătat că mentalitatea capitalistă își are originea în etica protestantă, iar în spațiile în care a predominat, au prosperat fabricile, băncile, sistemul bancar. Însă nu acesta este subiectul comunicării mele, ci se va limita la criza teologiei din Biserică şi la urmările pe care le provoacă.

Dintru început, aş dori să subliniez că voi fi cât se poate de concis şi cuprinzător, de altfel, o simplă comunicare în Sinod nu poate acoperi întreaga tematică, însă vă informez că am finalizat o carte de mari dimensiuni, de 600 de pagini, pe acest subiect, în care prezint şi bibliografia aferentă. În continuare, voi pune în lumină trei aspecte centrale. Primul este „teologia Bisericii Ortodoxe”, al doilea „pervertirea teologiei”, iar al treilea „urmările crizei teologice asupra vieții de zi cu zi a Biserici”. Cer îngăduinţa dumneavoastră.

Teologia Bisericii Ortodoxe

Aşa cum știm cu toţii, teologia este cuvântul despre Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că, dat fiind că toţi vorbesc despre Dumnezeu, cum fac filosofii, deiştii, agnosticii, ateii, care sunt împotriva lui Dumnezeu și se luptă împotriva lui Dumnezeu, de aceea şi există diferenţe între teologii. Nu este de ajuns să se vorbească despre teologie, ci trebuie definit și conţinutul conceptual al acesteia.

Oamenii cei întâi-zidiţi, înainte de cădere, aveau un dialog personal, nemijlocit cu Dumnezeu, însă după cădere s-a întrerupt acest dialog, iar urmaşii lor şi-au creat propria teologie – la început şi-au divinizat propria gândire, conceptele şi închipuirile, pe urmă au divinizat obiectele materiale, iar mai târziu ideile. Astfel s-a creat idolatria şi metafizica clasică.

Dumnezeu, prin teofaniile Sale către Patriarhii, Drepţii şi Prorocii Vechiului Testament, a dăruit adevărata cunoaştere de Dumnezeu, le-a arătat diferenţa între lucrurile create şi cele necreate, le-a dat Legea Sa, ca să poată deosebi că unul este Dumnezeul revelaţiei şi altul dumnezeul filosofiei, al misticismului, al magiei şi al superstiţiei. Este valabil aici ceea ce este scris în Epistola către Evrei a Apostolului Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1: 1-2).

Înomenirea lui Hristos, arătarea Lui către Apostoli, arătarea Dumnezeului Treimic la râul Iordan, pe muntele Tabor, Învierea şi Înălţarea lui Hristos, pogorârea Duhului Sfânt în foişorul Cincizecimii au adus adevărata teologie. Sfântul Grigorie Palama avea să scrie că Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu fiind mai înainte de veac, pentru noi S-a făcut şi teolog”. Extinzând, teologi sunt cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu în slava Sa, anume Prorocii, Apostolii, Părinţii, Sfinţii. Sfântul Grigorie Teologul, încă de la începutul dialogului său cu eunomienii, a avut nevoie să definească cine este teolog în Biserică. A spus că nimeni nu poate teologhisi cu certitudine, pentru că a vorbi cineva despre Dumnezeu nu este lucru uşor „şi al celor netrebnici”. Aceasta este lucrarea „celor care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas pe calea vederii lui Dumnezeu şi care, înainte de acestea, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care se silesc spre curățire”.

Astfel, teolog prin excelenţă este Hristos şi, apoi, prietenii Lui, celor cărora li S-a arătat Dumnezeu, adică Prorocii, Apostolii, Părinţii, şi, mai departe, cei ce primesc experienţa celor cercaţi. Prologul „Tomului aghiorit”, alcătuit de Sfântul Grigorie Palama, arată clar cine sunt teologii harismatici-empirici şi cine sunt ucenicii acestor teologi empirici.

Nu aş vrea să mă lungesc mai mult în acest sens, ci doar să amintesc ceea ce mărturisim cu toții în Sinodiconul Ortodoxiei: „Aşa cum au văzut Prorocii, cum au propovăduit Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit învăţătorii, cum înţelege împreună cu ei lumea locuită, cum luminează harul, cum lămureşte adevărul, cum a fost erezia izgonită, cum ne întăreşte înţelepciunea să proclamăm, cum a adeverit Hristos, tot aşa gândim şi noi, vorbim, propovăduim, Îl slăvim pe Hristos ca pe adevăratul Dumnezeu”. Şi în continuare mărturisim: „Aceasta este credinţa Apostolilor, este credinţa Părinţilor, este credinţa ortodocşilor, această credinţă ţine lumea”.

Aceste lucruri ne sunt cunoscute tuturor, nu doresc decât să vă amintesc cu respect şi iubire frăţească faptul că această teologie ortodoxă nu a fost consemnată numai în Actele Sinoadelor Ecumenice şi în scrierile de mărturisire ale Părinţilor, ci a fost cuprinsă și în slujbele Bisericii şi în iconografia ei. Există o relaţie profundă între lex credendi (legea credinţei) şi lex orandi (legea rugăciunii)*.

De pildă, Sfântul Ioan Damaschin a scris o carte celebră, pe care a intitulat-o „Expunere exactă a credinţei ortodoxe” – şi am impresia că a folosit cuvântul „exact”, tocmai pentru că teologia ortodoxă prezintă exactitate, nu conține cuvinte şi noţiuni „aproximative”. În această carte a cuprins întreaga teologie a primelor opt secole, în esenţă teologia celor şapte Sinoade Ecumenice. De asemenea, tot el a alcătuit cunoscutele tropare ale Octoihului, mai ales dogmaticile glasurilor, şi canoanele la praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului, în care a transmis întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice. Astfel, există o legătură strânsă între dogmă şi slujbele Bisericii, între teologie şi rugăciune, între istorie şi teologie.

Aceasta înseamnă că, atunci când cineva vrea să clarifice abordarea teologică a unui subiect anume, în afară de Actele Sinoadelor Ecumenice, trebuie să citească și imnele, troparele, dar şi rugăciunile Tainelor Bisericii. Biserica, prin Părinţii ei, a așezat teologia despre ce înseamnă a fi creştin în Tainele Botezului şi a Mirungerii, teologia despre ce înseamnă Nunta în rugăciunile Tainei Cununiei, teologia despre ce este dumnezeiasca Euharistie în rugăciunile dumnezeieştii Euharistii. Astfel, există o legătură profundă între Actele Sinoadelor Ecumenice, Moliftelnic şi imnografie.

Desigur, Părinţii Bisericii, pentru că în epoca lor s-au lovit de un curent important, elenismul cu filosofia lui, şi trebuiau să îl combată în mod creator, au preluat termeni din filosofia epocii, atât din filosofia aristotelică, cât şi din filosofia neoplatonică, însă acest lucru a avut loc doar la nivelul terminologiei, fără să fie alterat cuvântul revelat. Astfel, câtă vreme protestantul Harnack vorbea despre pervertirea creştinismului prin adoptarea filosofiei greceşti – este vorba despre aşa-numita „elinizare a creştinismului” – Părintele Gheorghi Florovski susţinea tocmai contrariul, că este vorba despre „creştinarea elenismului”. Aşadar, există o identitate a experienţelor şi teologiei Prorocilor, Apostolilor şi a Părinţilor, iar diferenţa constă numai în cuvinte, concepte, nu în experienţă. Acest aspect este foarte important.

Acestea sunt elementele introductive, necesare pentru a putea continua.

Pervertirea teologiei

Tematica aceasta a pervertirii teologiei este vastă şi poate fi studiată din diferite puncte de vedere. Aș prefera să încep de la felul cum vedem această pervertire în al doilea mileniu al vieții Bisericii în relaţia dintre lex credendi şi lex orandi. În primul mileniu, după multe strădanii, s-a ajuns în esență la o relaţie echilibrată între teologia dogmatică şi rugăciunile Moliftelnicului.

Andrew Sopko a afirmat că în tradiţia primară exista o strânsă legătură între dogmă şi rugăciune, după cum se vede în Actele Sinoadelor Ecumenice, în Sfânta Scriptură, în Taine şi în slujbe. Odată cu trecerea timpului, s-a produs o ruptură între aceşti doi factori. Acest lucru se vede clar în faptul că limba slujbelor rămâne neschimbată, cu terminologia ei, cu scopul și destinația ei, însă pe măsură ce trece timpul terminologia dogmatică a unor teologi se diferențiază de ea. Acest lucru se vede și în faptul că manualele dogmatice ortodoxe au fost influenţate de alte tradiţii, mai cu seamă scolastice, în timp ce slujbele au rămas aceleaşi. Sunt concludente în acest sens influenţele apusene din opera teologică a lui Evghenios Voúlgaris (vezi Gheorghios Panagópoulos).

Astfel, studenţii învăţau o altă dogmatică în facultăţi, care era diferită de teologia slujbelor. Acest lucru îl poate constata cineva cercetând situaţia prin care a trecut Sfântul Paisie Velicikovski, care studia la Academia Bisericească de la Kiev și care până la urmă a părăsit academia, ca să urmeze monahismul; a cunoscut monahismul în Sfântul Munte și a adus toată această tradiţie în Moldova, schimbând climatul ortodox din Rusia şi din regiunile din jur.

Pentru a fi mai concret şi pentru a pune în lumină diferitele curente teologice care s-au dezvoltat în al doilea mileniu, pentru a pune în lumină diferenţa dintre lex credendi şi lex orandi, aș vrea să fac o scurtă trecere în revistă a teologiei scolastice, biblice şi ruse. În primul mileniu s-au făcut multe eforturi pentru consemnarea tradiţiei revelate în termenii epocii respective, fără să se piardă această tradiţie. Astfel, a fost consacrată tradiţia ortodoxă de către Părinţii Bisericii şi s-au diferențiat și alte tradiţii, care există până azi, adică precalcedonienii (monofiziţii-nestorienii), monoteliţii. Diferenţa dintre aceste tradiţii este că tradiţia patristică se sprijinea pe experienţa Prorocilor şi a Părinţilor, pe care au „înveșmântat-o” în termeni contemporani, iar teologia celorlalte grupări se sprijinea pe filosofie. Marea pervertire, însă, a avut loc în spaţiul apusean, de la sfârşitul primului mileniu şi începuturile celui de-al doilea, dar şi pe parcursul celui de-al doilea mileniu creștin. Un curent teologic important, care a apărut în Apus şi s-a diferenţiat de Tradiţia patristică a Sinoadelor Ecumenice este scolasticismul. Este vorba de acel curent teologic care se împarte în teologia prescolastică din secolul al IX-lea şi scolasticismul propriu-zis, dezvoltat între secolele al XI-lea şi al XIII-lea în Apus.

Termenul „teologie scolastică” are la bază cuvântul „şcoală”, unde studiau studenţii, de aceea, ceea ce azi numim „universitar” pe atunci se numea „scolastic”, iar metoda pe care o foloseau se numea „scolastică” şi se baza pe raţiune. Teologia din aceste şcoli-facultăţi se baza pe procesarea rațională a conceptelor, motiv pentru care, în timp ce Părinţii se bazau pe experienţa şi silogismele demonstrative, teologii scolastici aveau și pentru Dumnezeu ca bază raţiunea şi silogismele dialectice.

Cei mai mari teologi scolastici au fost Anselm de Canterbury, Abelard, Hugo de la Abaţia Sfântului Victor, Richard de la Abaţia Sfântului Victor, Bonaventura, Albertus Magnus, Toma d’Aquino, care reprezintă punctul culminant al teologiei scolastice, după care a urmat teologia post-scolastică, reprezentată de John Duns Scotus şi William Ockham. Important, în ce-i privește pe teologii scolastici, este că unii s-au sprijinit pe filosofia lui Aristotel, alţii pe filosofia lui Platon şi neoplatonism, iar alţii au îmbinat cele două tradiţii filosofice. Teologii scolastici au alcătuit manuale dogmatice pe baza noii metode de teologhisire, care s-au diferențiat de teologia patristică, de aceea s-a şi considerat că teologia scolastică este superioară celei patristice.

O reacție împotriva teologiei scolastice a venit din partea reformaţilor-protestanţilor, care nu puteau accepta un sistem raţionalist atât de rigid şi, influenţaţi de principiile liberale ale epocii secolului al XVI-lea, cu Renaşterea, au respins teologia scolastică şi, ca urmare, au creat aşa-numita teologie biblică. Pururea-pomenitul profesor de Noul Testament al Universităţii din Atena, academicianul Markos Siótis, a analizat tot acest curent al teologiei biblice, care a început să se dezvolte pe la mijlocul secolului al XVII-lea în efortul teologilor biblici de a-şi întemeia învăţătura creştină pe Sfânta Scriptură, înstrăinată de dogmatică, așa cum cunoscuseră ei dogmatica în teologia scolastică. În realitate, au reacționat împotriva teologiei scolastice. Astfel, s-au sprijinit pe interpretarea Bibliei, după cum spuneau, înstrăinaţi de Părinţi şi de scolastici, şi au dezvoltat teologia biblică ca ştiinţă.

Voi menționa un cuvânt al pururea-pomenitului profesor Savvas Agurídis, care este considerat un teolog biblic de marcă în Grecia. Scrie că teologii protestanţi susţin că „nu există unitate teologică şi continuitate în diversitatea de specii literare care definesc istoria religiei Vechiului Testament (scrieri istorice, profetice, didactice ş.a.), nici ca întreg, nici chiar în cadrul fiecărei specii literare în parte. Aşadar, nici în ce privește cărţile Vechiului Testament – nu doar speciile, ci şi fiecare scriere în parte – însăşi şcoala critică nu găseşte vreo corespondență între anumite învăţături ale cărţilor Vechiului Testament şi învățăturile corespunzătoare pe care le-a dezvoltat ulterior Tradiţia bisericească”. În general, potrivit ştiinţei critice biblice există o ruptură între Proroci şi Apostoli, dar şi între scriitorii Vechiului şi ai Noului Testament, pentru că fiecare a fost influențat de harismele sale, de mentalităţile oamenilor din fiecare epocă şi de mediul lor religios. Adică, ştiinţa biblică se sprijină mai cu seamă pe cercetarea istorică a textelor, examinând formele filologice şi omiletice folosite de fiecare scriitor, în comparaţie cu modelele extra-biblice de gândire şi credinţă, pentru a fi stabilită măsura în care s-au influențat reciproc. De aceea se vorbeşte despre teologia Evanghelistului Ioan, a Apostolului Pavel ş.a.

Mai târziu, mai ales în secolele XVIII-XIX, în Rusia s-a dezvoltat o altă teologie, definită ca teologia rusă. Ceea ce este important de semnalat este că teologia rusă s-a delimitat de teologia patristică şi de teologia scolastică, pentru că teologii din această mişcare voiau să se elibereze și de filosofia greacă a Părinţilor, şi de legalismul latinilor apuseni. În general vorbind, ei au vrut să trăiască creştinismul ca dragoste şi libertate, eliberat de canoane, legi, tipice și rânduieli.

Exponentul şi conducătorul principal al acestei mişcări este Alexei Homiakov. El a formulat teoria potrivit căreia în istoria omenirii există două curente culturale, anume al iranianismului, care s-a manifestat în Iran şi regiunile din jur, și este definit de principiul libertăţii, şi curentul cuzitismului, care s-a dezvoltat în Egipt, Babilon, India de sud, China, și este caracterizat de spiritul analitic, raţional, și de construirea unor mari edificii. Punctul central al teoriei sale este că grecii şi romanii au fost influenţaţi de cuziţi şi că s-a dezvoltat tot acest edificiu al creştinismului prin elaborarea de dogme, canoane, prin construirea de biserici, câtă vreme ruşii sunt exponenţi ai curentului iranianismului şi trăiesc cu dragoste şi libertate în comunitatea creștină. Astfel, a dezvoltat teoria – şi acest lucru e important – că teologia scolastică a depăşit teologia patristică, iar teologia rusă le-a depăşit pe amândouă aceste teologii.

Împotriva acestei teorii periculoase a reacționat cel mai mare teolog rus al secolului al XX-lea, Părintele Gheorghi Florovski, pe care ruşii l-au criticat cât a trăit, și care propovăduia prin scrierile sale „întoarcerea la Părinţi” şi vorbea în același timp despre „sinteza neopatristică”, că trebuie, adică, cercetați şi Părinţii mai noi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Părinţii filocalici. Cu alte cuvinte, acest mare teolog a combătut teoria că teologia patristică s-a încheiat în secolul al VIII-lea și declara că teologia patristică continuă până în ziua de azi prin noi Părinţi şi că nu putem susţine că teologia scolastică este o depăşire a teologiei patristice, iar teologia rusă este o depășire a celor două teologii.

Cert este că astăzi există toate aceste patru curente: teologia patristică, cea scolastică sau neoscolastică, teologia biblică şi teologia rusă. Acest lucru creează confuzie şi conduce, fireşte, la o criză teologică.

* Cei doi termeni se referă la relația dintre doctrină (lex credendi) și închinarea liturgică (lex orandi). [n.trad.]