25 noiembrie – Sfântul M. Mc. Mercurie, din neamul sciţilor
Sfântul Mare Mucenic Mercurie este sărbătorit la 25 noiembrie în Biserica Ortodoxă. Sfântul Mercurie a trăit în timpul împăraților Deciu (249-251) și Valerian (251-260), când aceștia porniseră persecuțiile împotriva creștinilor. Mercurie făcea parte din legiunea Martenses (adică a zeului Marte), sub conducerea generalului Saturnin din Armenia Mare. În acea vreme, imperiul era încercat de năvălirile barbarilor. Însuși împăratul Deciu venise pe câmpul de luptă în fruntea legiunilor. Mercurie s-a remarcat în acele lupte prin faptele sale de vitejie, încât împăratul Deciu l-a chemat și i-a oferit daruri multe, avansându-l chiar general. La câteva zile după aceea, împăratul Deciu l-a pus să jertfească zeilor drept mulțumire. Atunci, Mercurie a răspuns: „Nu cu ajutorul zeilor neputincioși am câștigat biruința, ci cu al lui Hristos, Dumnezeul meu”. În urma acestei mărturisiri, Mercurie a fost supus supliciilor și în cele din urmă a suferit moarte martirică, fiind în vârsta de 25 de ani.
În calendarul Bisericii Copte, Mercurie apare sub numele de Abu-Seifein, ceea ce în limba arabă se traduce prin „purtătorul celor două săbii”, sau Philopather. Acest nume de pe urmă, de origine grecească, înseamnă „dragostea tatălui” şi vine de la Patyr („tată”) şi Philo („dragoste”).
Familia sa se ocupa cu vânatul animalelor, trăind practic de pe urma acestei îndeletniciri. Tradiţia Bisericii Copte spune că la o vânătoare, tatăl său, pe nume Yares, împreună cu bunicul Sfântului Mercurie s-au speriat de moarte atunci când au fost atacaţi de o fiară sălbatică nemaiîntâlnită. Căzut la pământ, în stare de leşin, Yares avu o vedenie: în faţa ochilor săi apăru un briliant şi apoi auzi o voce care i se adresă astfel: „Yares, eu sunt Dumnezeul tău care te iubeşte. Ştiu că ai o inimă bună şi că de aceea urăşti să te închini idolilor. Vreau să-ţi spun că fiul tău, Philopater, va fi ca un copac roditor şi din acest motiv te voi binecuvânta pe tine şi pe femeia ta. Philopater va fi martorul meu şi el va fi defăimat pentru credinţa sa în Mine”.
După un timp, profeţia se împlini şi astfel Yares deveni Noah sau Noe, soţia sa – Saphina, iar copilul lor, Philopater, primi, asemenea părinţilor săi, un nou nume la botez, respectiv Mercurie. Cum auzi de schimbarea lor, guvernatorul acelei regiuni ordonă întemniţarea lor într-o cuşcă cu animale. În acelaşi moment, barbarii atacară oraşul, iar tatăl său, care era unul dintre comandanţii oştii, ceru să lupte împotriva acestora. Cade prizonier în luptă şi este dus departe de locurile natale, rămânând în slujba barbarilor timp de 17 luni. Când ostilităţile se încheiară, Yares se întoarse în oraşul său, însă la scurt timp este chemat la Domnul. După neaşteptata dispariţie a lui Yares, Mercurie ia locul tatălui său. Urmaş al vitejilor sciţi, în mijlocul cărora şi-a petrecut copilăria şi de unde a coborât, el ia conducerea armatei, revenindu-i misiunea de a lupta împotriva barbarilor. Legiunea în care era ostaş Mercurie se numea Martenses.
După şapte zile de lupte înverşunate, Mercurie primeşte în dar de la Voievodul oştilor îngereşti, Sfântul Arhanghel Mihail, o sabie strălucitoare. Sfântul Arhanghel îi mai spuse: „Mercurie, alesul Domnului, ia această sabie, luptă în numele Domnului şi nu uita că, dacă vei învinge, acest lucru se datorează numai Domnului!” Şi astfel Mercurie ţinu într-o mână sabia sa, iar în cealaltă o puse pe cea primită de la Arhanghelul Mihail. Acesta este şi secretul sau, mai bine zis, motivul pentru care Sfântul Mercurie este reprezentat cu două săbii în iconografia creştină egipteană. Ieşind învingător în luptă, Mercurie îl uimi plăcut pe împăratul Deciu, care îl onoră cu titlul de arhistrateg, adică general sau voievod, dar şi cu câteva medalii.
Împăratul a zis: „Spune nouă neamul tău şi patria”. Sfântul a răspuns: „Dacă vrei să ştii neamul meu şi patria, îţi voi spune; pe tatăl meu l-a chemat Noah, de neam scit, şi a ostăşit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu sârguinţă, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui ceresc”. Din cauza acestui răspuns, lui Mercurie avea să i se „strunjească” trupul, atârnând deasupra focului. Grele patimi! Căci, spun cărţile sfinte, sângele care curgea din ranele sale stingea focul; iar sfântul pe toate le răbda cu vitejie. Făcându-se noapte, un înger al Domnului a grăit către dânsul: „Pace ţie, bunule pătimitor!”, şi l-a tămăduit pe el de răni. Iar sfântul, simţind în sine putere, s-a sculat sănătos” şi a mulţumit lui Dumnezeu, Celui ce l-a cercetat prin îngerul Său.
Atunci a poruncit împăratul să-l muncească iarăşi cu foc şi cu bătăi. Sfântul fiind bătut şi ars cu foc, ieşea bună mireasmă din trupul lui cel ars. Iar mucenicul răbda cu atâta vitejie, încât n-a strigat, n-a suspinat, nici n-a oftat, aşa că se mirau toti de răbdarea lui. Deci, împăratul a poruncit să-l spânzure cu capul în jos şi să-i lege o piatră mare de grumaji ca, fiind sugrumat de greutatea pietrei, să moară. Iar mucenicul fiind întărit cu darul lui Dumnezeu, a rămas multă vreme viu în acea muncă.
Văzând împăratul pe mucenic că nu se pleacă nicidecum spre voia lui, şi acum nemaiavând vreme să-l muncească mai mult, pentru că se sârguia degrab a merge la Roma, a dat asupra lui porunca cea din urmă, astfel: „Mercurie, care a socotit drept nimic zeii noştri şi a defăimat cinstita poruncă a blândeţei noastre, porunceşte stăpânirea noastră să-l ducă în ţara Capadochiei şi acolo să-i taie capul spre învăţătura multora”. I-a fost astfel tăiat capul în ziua de 25 noiembrie. „Iar a doua zi după tăierea sfântului s-a aflat trupul lui alb ca zăpada şi ieşea dintr-însul bună mireasmă. Pentru o minune ca aceea, mulţi au crezut în Hristos. Apoi, sfântul trup a fost pus cu cinste la loc însemnat, care dădea multe tămăduiri celor bolnavi”, spun Vieţile Sfinţilor. Aceasta este povestea cea adevărată a lui Abu-Seifein, care merită citită şi păstrată în tainiţa sfântă a sufletelor noastre.
