Duminica a 30-a după Rusalii, Luca 18, 18-27

18. Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? 19. Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. 20. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. 21. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. 22. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie. 23. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. 24. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! 25. Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. 26. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? 27. Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Din nou trebuie să vorbim despre bogăţie… Din nou încercăm să explicăm că oricât de multe bunătăţi am avea, nimic din toate acestea nu ne vor ajuta la mântuire. Într-adevăr, are omul o înclinaţie către “a avea” al lui, acest “al meu” şi “al tău” care nasc numai dihonii şi strică armonia vieţii; dar nimic lumesc din al meu nu poate să mă mântuiască, pentru că poate “am adunat comori sieşi” (Luca 12, 21)

Cu toţii aparţinem unei familii, suntem copii şi fraţi între noi. Singura diferenţa este gradul de rudenie. În clipa în care încetez să împart ceea ce am cu fraţii mei şi delimitez ce este “al meu” de restul, nu fac altceva decât să produc o ruptură din care vor suferi şi ceilalţi. Nimic nu este mai bineplăcut Domnului ca dragostea dintre fraţi şi respectul faţă de părinţi. Spune psalmistul David: “Iată acum: ce este atât de bun sau atât de frumos decât să locuiască fraţii împreună?” (Ps. 132, 1) Când ai acestea două: dragoste şi respect, atunci binecuvântarea lui Dumnezeu te va însoţi în tot timpul vieţii tale şi tot ce ai se va înmulţi spre slava Lui. Niciodată nu îşi va retrage Dumnezeu binecuvântarea de la cei neprihăniţi şi blânzi.

Dacă duminica trecută Mântuitorul spunea o pildă despre un bogat căruia îi rodise ţarina, iată că acum suntem în faţa unui personaj real – un dregător. O clipă parcă ruptă din realitatea vieţii cotidiene. Un om bogat, care vrea să moştenească viaţa de veci… păzea poruncile, dar îşi iubea bunurile. Este uşor să ţii “legea”, dar important este ce iubeşti. Hristos nu se uită cu ce eşti îmbrăcat, vede adâncul inimii tale, vrea să comunice cu sentimentul, cu inima ta, nu cu raţiunea. Pleacă dregătorul întristat de lângă Hristos, nu pentru că nu i-ar fi răspuns, ci pentru că nu i-a plăcut răspunsul.

“Omul devine creştin printr-o învăţătura sănătoasă, el nu se naşte aşa!” spunea Tertulian, însă această învăţătură sănătoasă poate dăuna grav “fericirii” pământeşti. Este greu omului să se încreadă în altcineva, până nu s-a convins că se poate “lăsa la mâna lui”. Cu atât mai mult în Hristos! Încă nu v-a câştigat încrederea? Să se uite fiecare în urma lui şi va vedea prezenţa Lui în viaţa personală. Fără îndoială Mântuitorul ştia că dregătorul bogat păzea poruncile, ştia de asemenea şi cât este de legat de bunurile pe care le are. Dar faptul că i le repetă ne dezvăluie gingăşia cu care aminteşte şi celorlalţi prezenţi că trebuie să le respecte şi ei, dar le şi tâlcuieşte lor în legătură cu bogăţiile acestei lumi. Cu toţii suntem supuşi îndemnului la păcat, dar asta nu înseamnă că ne putem lăsa învinşi. Sunt trei fronturi de luptă ale creştinului după cum spun părinţii: eu-ul, vrăjmaşul şi lumea. Adică omul este supus ispitei dinăuntru – pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare), pofta ochilor (bogăţiile) şi pofta inimii (trufia vieţii, mândrie) -, şi ispita din afară care vine de la vrăjmaşul şi de la lume. Vedeţi cât de mult se leagă între ele?…

Vrăjmaşul se poate ascunde în spatele lumii, dar şi lumea se poate ascunde în spatele vrăjmaşului. Este nevoie de discernământ pentru a deosebi duhurile. Şi mulţi sunt cei care ne vor “binele”, dar nu toţi ne învaţă ce ne este de folos. Cine nu se poate stăpâni la mâncare încet-încet nu se va mai stăpâni nici la băutură; după aceea carnea vrea carne – trupul vrea trup – şi astfel ajunge omul să desfrâneze; căutând mereu cu ochii după frumuseţi va fi atras şi de strălucirea aurului, a luxului; iar în cele din urmă mândria se va cuibări în sufletul lui, deoarece are totul din belşug şi slujeşte trupului.

Trist este că atunci când pofta este satisfăcută, de cele mai multe ori se transformă în viciu. Viciile devin mod de viaţă, mândria va fi criteriul după care va acţiona în viaţa de zi cu zi. Cu mândrie ajunge omul să aibă o atitudine de superioritate sau dispreţ faţă de ceilalţi oameni. Aroganţa se cultivă în cercurile “înalte”, smerenia este străină şi de neînţeles. Nu este aceasta o caracteristică a bogatului?

Nu înseamnă că toţi bogaţii sunt mândri, dar toţi au un numitor comun: iubirea de arginţi. Dacă nu ar fi existat aceasta, nu ar fi bogaţi acum! Iar milostenia celui care caută să o afle toată lumea prin toate mijloacele posibile, nu are nicio valoare în faţa lui Dumnezeu. Nu pentru că nu vrea Domnul să facem milostenii, ci că în astfel de cazuri cel care face donaţiile îşi satisface mândria de a fi “mai bun” decât ceilalţi.

Iubirea de argint naşte pofte nesăţioase, atâta patimi, duce la înşelăciune, furt, minciună, nedreptate, apăsarea oamenilor săraci etc. Sf. Ap. Pavel spune că: “iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (1 Tim. 6, 10). Oare aceasta nu fost pricina durerii dregătorului de astăzi? Dacă bogăţia lumii acesteia ar fi putut adăuga viaţa, sau ar fi putut să mântuiască, atunci faraonii încă ar mai fi trăit sau Raiul ar fi fost cumpărat de cei bogaţi şi săracii nu ar fi avut nicio şansă de mântuire. Raiul nu-i un club al celor aleşi (după concepţiile noastre lumeşti), ci o familie mare ce iubeşte necondiţionat şi fără interes, curat şi respectuos. Inima este cea care ţine trupul în viaţă, însă din câte se pare tot de ea depinde şi viaţa viitoare. Vei fi bogat cu adevărat atunci când Îl vei iubi pe Hristos mai mult decât averea pământească, pentru că acolo unde este inima ta, acolo este şi bogăţia ta.

De pericolul bogăţiei pentru mântuire ne vorbeşte şi psalmistul, care spune: „Învaţă-ne, Doamne, să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte” (Ps 89, 12) Un sfânt ne spune: „Dacă voim să cunoaştem adevărata valoare a bunurilor pământeşti, să le privim ca de pe patul de moarte”. Când în anul 79 vulcanul Vezuviu a făcut o puternică erupţie, încât a acoperit cu lavă şi cenuşă oraşele Pompei şi Herculaneum, oamenii au fugit îngroziţi să-şi scape viaţa. Dar cei care au mai zăbovit, circa peste 2.000 de oameni, au fost acoperiţi de cenuşa vulcanică. Printre scheletele dezgropate la excavaţii a fost şi cel al unei tinere ai cărei părinţi au fugit, dar ea s-a întors să-şi ia bijuteriile şi a fost surprinsă pe drum şi îngropată. Bijuteriile le avea în mână, nu la gât. Pofta de bogăţii au mai ucis trupeşte şi sufleteşte şi pe femeia lui Lot (Gen 19,26) şi pe Anania şi Safira (Fap 5, 5-10).

Un mare scriitor englez din timpurile noastre, Graham Green (1904-1991), într-o carte intitulată Putere şi glorie, ne descrie situaţia dramatică a unui om care s-a trezit la moarte în faţa lui Dumnezeu, cu mâinile goale. Lacrimile au început să-i curgă. În acel moment, nu era înspăimântat de osânda veşnică, nici de chinurile care îl aşteptau, ci simţea o doar o deziluzie, o decepţie, o amărăciune imensă. Era deziluzia că atât de uşor putea să ajungă un sfânt şi nu a ajuns. Îi erau de ajuns: doar puţin curaj, doar puţin efort, doar puţină înfrânare, doar puţină determinare. Acum nu mai era nimic de făcut. Îşi ratase viaţa. Nu se mai putea îndrepta nimic. Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor şi lucrurilor, iar noi suntem numai administratorii lor; iar de la administratori se cere să fie credincioşi (1 Cor 4, 1-2). Iar Dumnezeu ne spune că trebuie să le împărţim de bunăvoie (2 Cor 8, 1-2), că trebuie să le împărţim cu bucurie (2 Cor 8, 3-4), că trebuie să le împărţim ca răspuns la ceea ce el ne-a dat (2Cor 8, 12-13). Iar a nu dărui din ceea ce Dumnezeu ne-a dat este un furt din avutul Lui, iar Dumnezeu îl va sancţiona.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) ne învaţă: „Pâinea care la tine mucegeşte şi se usucă este a celui flămând; haina pe care nu o porţi şi o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălţămintea, care se strică în casele tale, este a celui desculţ; argintul pe care-l ţii ascuns, este al celui nevoiaş. Pe atâţia îi nedreptăţeşti şi îi furi, la câţi ai putea să le dai din avuţiile tale”.

Atunci când dăm, Dumnezeu vede şi proporţia, nu numai porţia. Dumnezeu ştie că nu putem da ceea ce nu avem, dar ceea ce avem trebuie să dăm cu bucurie. Văduva săracă din Evanghelie, dăruind doi bănuţi, dăruind tot ce avea, a dat mai mult decât toţi bogaţii care au dat din prisosul lor (Mc 12, 41-44). Căci căruia i s-a dat mult, mult i se va cere; iar căruia i s-a dat puţin, puţin i se va cere (Lc 12, 48).

Nişte călători poposiră în drumul lor lângă un izvor şi îşi potoliră setea cu apa lui cea limpede şi curată. Deasupra izvorului, cineva scrisese: „Faceţi şi voi ceea ce fac eu! Eu îmi dau toată apa primită de la Dumnezeu, cu bucurie! Mergi şi fă şi tu la fel cu cele primite de la Dumnezeu!” Cât semeni, atâta culegi (2 Cor 6, 9-11). Dar e şi un act de probă pentru noi. Cât dăm aici, atât vom avea dincolo. La cât renunţăm aici, atât vom găsi dincolo. Numai după ce ne vom deschide mâinile faţă de nevoile celor din jur, numai atunci Dumnezeu ne va deschide porţile cerului. Apostolilor care au lăsat totul de dragul lui Iisus şi al Evangheliei şi tuturor care au făcut ca ei, Iisus le spune astăzi: „Adevărat vă spun că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru mine şi pentru evanghelie, şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică” (Mc 10, 29-30). Despre Iisus s-a spus: „A trăit făcând binele” (Fap 10, 38) şi că „S-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim” (2 Cor 8, 9). Tot Iisus a lăudat şi a răsplătit pe slujitorul care „i-a risipit averea la săraci” (Lc 16, 8). Despre apostoli s-a spus la fel (Fap 3,6). Despre sfinţi s-a spus la fel. Despre tine se poate spune aşa ceva?