Duminica a XXVII-a după Rusalii, Luca 13, 10-17

11. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; 12. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. 13. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. 14. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! 15. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? 16. Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? 17. Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

1. “Învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta…”. Aşa cum pentru creştini duminica este zi de rugăciune “publică”, pentru iudei era, şi este, sâmbăta. În Sfintele Evanghelii se pomeneşte că Mântuitorul de multe ori se retrăgea în singurătate pentru a se ruga şi adesea petrecea nopţi întregi în pustie, dar asta nu-L împiedica să meargă şi la sinagogă. Mai pe înţelesul de astăzi, la Biserică. El, “Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” şi legea s-a dat oamenilor, El respectă şi tine legea în tot timpul petrecut pe acest pământ.

Sf. Evanghelist Luca mărturiseşte că “după obiceiul Său, a intrat [Iisus] în ziua sâmbetei în sinagogă” (cap. 4, vers. 16). Aşadar, Mântuitorul obişnuia să se roage şi împreună cu poporul de rând, nu neglija rânduiala tradiţiei şi nici nu desconsidera importanţa mersului la sinagogă.

Din păcate, în zilele noastre, există creştini care susţin că nu este nevoie să meargă la Biserică, ei se roagă singuri. Spun că nu este bine să te vadă vecinul când te rogi sau faci metanii, ci se simt mai în largul lor acasă. Nu cred că există creştini care merg la Biserică şi să nu-şi continuie rugăciunea şi acasă; dar mă îndoiesc de faptul că dintre cei care susţin că se roagă acasă o fac cum este bineplăcut Dommnului. Mi se pare ca şi elevii care vor să înveţe singuri să scrie şi să citească, fără să meargă la şcoală. Dacă nu ai participat la o Sfântă Liturghie, dacă nu ai stat îngenunchiat în faţa Sfântului Altar, cum să ştii cât de înalţător este sentimentul ce cuprinde trăirea harului?

Am ajuns ca oameni să ne modelăm un „dumnezeu” pe măsura convingerilor noastre. Am renunțat la Dumnezeul adevărat, așa cum ni l-a făcut cunoscut Hristos, și ne-am fabricat noi un „dumnezeu” care să fie de acord cu noi, care să intre în tiparul nostru de spiritualitate, pe care îl îndulcim la maxim. Astfel, din Dumnezeu am păstrat doar bunătatea, milostivirea și iubirea Sa, lăsând deoparte orice caracteristică exigentă de dreptate, slujire, virtute etc.

Obișnuiți cu un Dumnezeu „foarte înțelegător cu noi și cu păcatele noastre”, revelația făcută prin profetul Isaia ne poate uimi. Iată ce spune Domnul: „sărbătorile voastre au ajuns pentru mine o povară, nu le mai pot suferi. Când întindeți mâinile, eu îmi acopăr ochii; și oricât de mult v-ați ruga, eu nu vă ascult”. Astăzi avem nevoie de o astfel de trezire. Avem nevoie de glasul Domnului care să răsune în inimile noastre și să ne spună: „spălați-vă, curățați-vă, îndepărtați răutatea gândurilor voastre dinaintea ochilor mei, încetați de a săvârși răul, învățați să faceți binele, cântați dreptatea, ajutați-l pe cel oprimat, faceți dreptate celui orfan, apărați văduva”. Încetați să săvârșiți răul! Învățați să faceți binele! Este o urgență, o necesitate a timpului nostru, a acestei zile.

Acest fragment nu umbreşte cu nimic milostivirea și iubirea pe care Domnul ni le poartă. Dimpotrivă! Acest fragment ne amintește ce așteaptă Domnul de la cei pe care îi iubește, de la cei pe care îi va răsplăti pentru tot binele făcut, chiar și numai pentru un pahar de apă proaspătă.

Trebuie să ne întipărim în suflet acest adevăr: Dumnezeu nu poate fi modelat după păcatele sau slăbiciunile noastre. Dumnezeu nu poate fi adaptat gusturilor noastre. El este și rămâne același pentru totdeauna. Vocea Sa răsună mereu, chiar dacă multora li se pare prea exigentă: „Cine nu-și ia crucea și nu vine după Mine nu este vrednic de mine. Cine vrea să-și păstreze viața pentru sine, acela o va pierde, și cine își va pierde viața pentru Mine, acela o va păstra”. Să încetăm să ne „fabricăm un Dumnezeu dulce”. Să ne amintim de adevăratul Dumnezeu, Cel care ne cheamă: „Învățați să faceți binele și purtați-vă crucea!” A fi creștin nu înseamnă a căuta un „dumnezeu” care ți se potrivește, ci a-ți potrivi viața după inima singurului Dumnezeu adevărat, cel care ne vorbește în fiecare zi prin cuvântul său!

2. Femeia gârbovă şi-a găsit vindecarea în sinagogă! Cu toate că era gârbovă, îi era greu să se deplaseze, nu a căutat o scuză pentru a lipsi de la rugăciune şi s-a vindecat. Nu există suspin, sau rugăciune, sau gest pe care-l facem şi Domnul să nu-l vadă. Dar ceea ce-L bucură cel mai mult este când nu căutam pretexte de a lipsi de la Biserica, ci mergem în Casa Domnului căutându-L, cerându-I şi mulţumindu-I pentru tot.

Fiecare Biserică este un spital duhovnicesc, fiecare slujbă este un tratament de însănătoşire, fiecare preot poate fi un vindecător atunci când el împreună cu creştinul se roagă şi Hristos mijloceşte pentru ei în faţa Tatalui Ceresc. Iar “cei care nu-L găsesc pe Dumnezeu sunt cei care-L caută din interes”, după cum spunea un copil…

Într-un sătuc de munte trăia un om cocoşat care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată privi în sus, spre cer. Să poată vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte când se întâmplă cu el o minune: întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopţii, trebuia să treacă prin cimitirul satului. Deodată în faţa lui apăru un înger care-l întrebă :

— Ce duci în spate omule?

— Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşă, oftă omul cu tristeţe.

— Dă-o încoace şi priveşte spre cer! – porunci îngerul întinzând mâna după cocoaşa omului, astfel că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.

A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat.

Auzind de cele întâmplate, un om care era şchiop din naştere, şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa şi mai ales să poată ţine pasul alături de tovarăşii săi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa că-l va întâlni pe înger. Şi, culmea, când se făcu miezul nopţii în faţă-i apăru îngerul, care-l întrebă:

— Ce duci în spate omule?

— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte mult dacă ai vrea să mă vindeci de neputinţa mea, ca să pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alături de prietenii mei!

— Şi în spate zici că nu duci nimic? – se miră îngerul.

— Nu! – răspunse hotărât omul şchiop.

— Atunci ţine cocoaşa aceasta! – spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşă, încât acesta se întoarse acasă şi cocoşat pe deasupra.

Din punct de vedere duhovnicesc, spiritual toţi oamenii sunt cocoşaţi, pe toţi ne împiedică câte un lucru pământesc de nu putem privi în sus spre ceruri. Mulţi poartă-n spate povara poftelor firii pământeşti, alţii poartă povara gândurilor lumeşti, alţii îngrijorările acestui veac, alţii sunt cocoşaţi de ură, de neînţelegere, de tot felul de dorinţe. Unii nu au timp şi nici nu simt nevoia de a privi în sus.

Ce lucru îmbucurător putem citi în acest text biblic: „Când a văzut-o Iisus a chemat-o…” Da, Iisus cheamă la fel şi astăzi pe toţi cei ce doresc să-şi ridice privirea spre cer şi nu pot. Şi această femeie dorea să-şi ridice capul şi nu putea. Iisus Mântuitorul lumii observă acest lucru şi-i spune: „Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta!” Acelaşi Iisus are aceeaşi putere şi azi şi dacă ne spune: „Eşti dezlegat de neputinţa ta!” atunci înseamnă că suntem liberi dezlegaţi de tot ce ne leagă şi putem privi spre cer. Dar dacă nu ne recunoaştem neputinţele, dacă spunem că în spate nu ducem nimic, dacă ignorăm povara de păcate din spatele nostru şi pe deasupra dorim să alergăm după ofertele nebune ale acestei lumi, s-ar putea ca Iisus să ne întoarcă spatele, iar cel rău să ne împovăreze şi mai mult.

3. Hristos face această minune şi într-un context anume: într-o zi de sâmbătă, în sinagogă, spre marea mirare şi revoltă a “mai marelui sinagogii”, care nu putea înţelege cum de e posibil ca o persoană să muncească în ziua Sâmbetei.

Contextul ar fi amuzant dacă nu ar fi dramatic: mai marele sinagogii asistă la o minune: o femeie bolnavă vizibil de 18 ani este vindecată de Hristos. Dar el este atât de orbit de logica superstiţioasă în care îşi înţelege credinţa încât Îl acuză de Hristos de sacrilegiu. Cum de şi-a permis să vindece pe cineva într-o zi de Sabat? Nu putea să îşi programeze vindecarea pentru a doua zi la prima oră? Genul acesta de atitudine este specific şi timpurilor şi credinţei noastre, tot mai mult transformată într-o uriaşă superstiţie în care formele devin mai importante decât fondul şi în care scopul este înghiţit, digerat, nimicit de mijloace. Câţi din creştinii de astăzi nu “cinstesc ziua Domnului” evitând să comită “sacrilegiul” de a se spăla, de a spăla rufe, de a prepara mâncare sau de a lucra în gospodărie? În acelaşi timp, desigur, nu spun nici măcar o rugăciune în plus sau nu se gândesc niciun moment la Dumnezeu? Câţi din creştinii de astăzi sunt mai atenţi la cum îşi mănâncă “anafura” sau îşi beau “agheasma” decât la sensul credinţei? Spectacolul bisericilor pline de credincioşi care îngenunchează când “ştiu ei” că ”e bine” să îngenunchezi, care se îmbulzesc “să îi atingă popa” cu “sfintele daruri”, care într-un dispreţ total faţă de rugăciunea bisericii se înghesuie să “pupe” icoanele în plină slujbă, este dezolant şi ne arată că nu am depăşit viziunea mai marelui sinagogii din Evanghelie. Vinovaţi sunt credincioşii, dar şi mai marii sinagogilor de astăzi, preoţii, care nu oferă o cateheză elementară, care nici ei nu înţeleg de fapt că fundamentul este dragostea şi nu ritualul (“tipic, tipic, dar la inimă nimic”- cum spunea avva Arsenie Papacioc) şi că ritualul însuşi, dacă nu este explicat şi trăit cum trebuie, devine superstiţie.

Dar câţi creştini cu ifose intelectuale de astăzi (teologi, filosofi, moralişti sau pur şi simplu din marea şi inutila tagmă a “intelectualilor”) nu gândesc şi ei asemenea mai-marelui sinagogii din Evanghelia de astăzi, ştiind ei mai bine decât Însuşi Dumnezeu ce şi cum acesta trebuie Acesta să facă? Câte tratate de teologie nu sunt altceva decât trufaşe încercări intelectuale de a pune limite libertăţii lui Dumnezeu? Câte formulări magistrale şi docte nu sunt altceva decât reeditări ale enervării mai marelui sinagogii din Evanghelia de astăzi? Soluţia la aceste boli este pe cât de simplă, pe atât de complicată: este dragostea smerită şi credinţa în Dumnezeu care, vorba Tradiţiei, “poate câte le voieşte”.