Duminica după Naşterea Domnului: Matei 2, 13-23

13. După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. 14. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. 15. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. 16. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. 17. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: 18. „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. 19. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, 20. Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. 21. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. 22. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. 23. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.  

Am sărbătorit acum trei zile Crăciunul şi încă suntem în bucuria praznicului. Iisus s-a coborât între noi. S-a născut la Betleem în Iudeea, a venit în mijlocul nostru. Păstorii, aflând vestea de la înger, au mers în grabă şi au găsit exact cum li s-a spus: pe Maria fecioara, care stătea lângă prunc, pe Iosif alături şi pruncul înfăşat în scutece şi culcat în iesle. Trebuie să recunosc, însă, nu-mi place Crăciunul profan. Sunt prea multe măşti. Toţi sunt buni la Crăciun: Dar nu uita când eşti voios, române, să fii bun. Dar a doua zi? Totul e ca mai înainte. Crăciunul nu e punct de sosire, ci punct de plecare. Toată lumea are cuvântul Crăciun pe buze, dar care Crăciun? Cel al pântecului? Cel al copiilor? Cel al spectacolelor? Creştinii nu se pot acomoda cu un astfel de Crăciun profan. Astăzi, mai mult ca oricând, pregătirea pentru Crăciun se face mai ales frecventând magazinele având în mână lista de cumpărături şi cadouri. Se face programarea la coafor. Se are în vedere să nu lipsească ceva în bucătărie (vinul şi carnea de porc). Liturghia mercantilă (cât costă?… ce drăguţ e…) o înlocuieşte pe cealaltă, mai solemnă şi mai serioasă, dar care, din păcate, nu ne umple casa cu „lucruri”. Prea multele lumini ornamentale ne fac să pierdem gustul întunericului luminat doar de steaua vie şi caldă din Betleem. Crăciunul merge aşa cum s-a stabilit, adică nu merge. E ca un disc zgâriat care repetă mereu acelaşi refren. E un Crăciun uzat, fără surprize. Un Crăciun mai degrabă recitat decât trăit. Un Crăciun depersonalizat. Să aruncăm atunci acest Crăciun al nostru, Crăciunul obişnuit, cel pus la punct şi lăudat şi să-l descoperim pe cel prezentat în evanghelii. Numai credinţa ne descoperă adevărul întreg despre Crăciunul creştin.

Aşadar, cine este Crăciunul? Crăciunul nu e Moş Crăciun care-aduce daruri multe la fetiţe şi băieţi, ci este Dumnezeu care ne dă Cadoul, Darul cel mare pentru că nu am fost buni, ci am fost răi! Este siguranţa că în pruncul din iesle, Dumnezeu a venit la noi; că Dumnezeu nu părăseşte lumea; că fiecare fiinţă umană e iubită de Dumnezeu la nebunie; că orice inimă (de piatră, păcătoasă) poate fi schimbată; că oamenii care îl urmează pot schimba lumea. Dumnezeu a avut un vis. A visat creaţia. Şi a realizat-o. A creat cerul şi pământul, florile şi iarba, copacii şi pădurile, munţii şi dealurile, peştii şi păsările, insectele şi mamiferele. Dar lipsea ceva din visul său. Atunci l-a visat pe om şi l-a creat după chipul şi asemănarea sa. Bărbat şi femeie l-a creat. Dar omul a întunecat imaginea pe care Dumnezeu şi-a făcut-o despre sine. S-a înstrăinat de Dumnezeu. A fugit din faţa lui şi din faţa sa însăşi. S-a separat de propria sa origine. Nu a mai trăit în faţa lui Dumnezeu, ci s-a ascuns de ochii săi. S-a închis în sine. A închis uşile inimii proprii şi nu i-a mai permis lui Dumnezeu să intre. Nu numai că a renunţat la comuniunea cu Dumnezeu, ci s-a revoltat şi împotriva sa însuşi şi împotriva fraţilor şi surorilor sale. A pornit pe drumuri greşite şi s-a pierdut în pădurea propriilor minciuni. Atunci Dumnezeu şi-a refăcut visul. A visat cum l-a conceput efectiv pe om. Şi şi-a realizat visul începând din nou. A făcut să se întrupeze propriul său Fiu, imaginea slavei lui. Fiul unul-născut care este în sânul Tatălui (In 1, 18) s-a întrupat şi a restabilit imaginea originară a omului. A arătat oamenilor cum ar fi putut fi dacă ar fi trăit uniţi cu Dumnezeu. Le-a amintit de originea lor divină, nucleul dumnezeiesc pe care-l mai purtau în ei, dar pe care l-au întunecat cu păcatul lor. La Crăciun celebrăm visul lui Dumnezeu care a devenit vizibil în Iisus Hristos. Crăciunul este Iisus Hristos!

Duminica de astăzi, din textul evangheliei rostite, ne spune în primul rând că Fiul lui Dumnezeu a avut nevoie de o familie, s-a născut într-o familie. S-a asemănat atât de mult cu noi, încât a luat firea noastră şi a venit în mijlocul nostru printr-o familie. A avut o mamă, Fecioara Maria, şi un tată purtător de grijă, Iosif. A înţeles bucuriile şi greutăţile unei familii. Imaginea aceasta poate constitui un ajutor pentru familiile de astăzi. Familiile sunt ameninţate atât din exterior, prin constrângeri economice, ideologii şi practici nesănătoase promovate în societate, dar şi din interior, prin atâtea certuri între soţi, între copii, ori prin lipsa respectului reciproc. Privim în jurul nostru şi vedem familii destrămate sau familii care sunt în pragul separării, în care soţii de-abia se mai suportă şi cearta nu încetează, fiind prezentă zi de zi în casa lor. Durere şi dezamăgire în inima soţilor şi suferinţă pentru copii. Copiii au de suferit cel mai mult, trebuind să asiste la ocări şi cuvinte urâte pe care părinţii şi le spun. În acest context ne întrebăm cum mai poate să revină armonia? Cum poate coborî pacea?

Un bărbat căsătorit de vreo zece ani se tot frământa, căutând o soluţie pentru familia lui, pentru certurile din casă. Şi-a amintit într-o zi de naşul lui. Ce ar fi să-l întrebe pe el? Ştia că el se înţelege cu soţia şi n-a auzit să se fi certat vreodată. „Cum aţi reuşit să vă împăcaţi aşa de bine?”, l-a întrebat el, cu mare încredere, pe naşul. „Noi am stabilit de la început să nu ne certăm niciodată, i-a răspuns acesta. Am hotărât că atunci când eu sunt nervos, ea să se ducă în bucătărie, iar când este ea nervoasă, eu să plec în garaj (atelier)…” „Şi… a mers?”, a întrebat finul. „Da, până acum a mers bine. Suntem de 30 de ani căsătoriţi şi nu ne-am certat… Jumătate din aceşti ani eu i-am petrecut în garaj, iar cealaltă jumătate i-a petrecut ea în bucătărie…” Desigur, şi aceasta poate fi o soluţie. Dar astăzi suntem invitaţi să mergem cu gândul spre căsuţa din Nazaret. Să batem uşor la uşă. Să deschidem şi să intrăm… Cum a fost viaţa acestei familii? Care a fost farmecul acestei familii? Ce i-a legat pe Iosif, Fecioara Maria şi pe Iisus pruncul? Este suficient să privim spre membrii acestei familii pentru a vedea care au fost virtuţile pe care le-au practicat pentru a le practica şi noi. Ce legături au dezvoltat între ei pentru ca şi noi să dezvoltăm aceleaşi legături. Ce anume au iubit? Spre ce au fost orientaţi? Pentru ca şi noi să facem la fel. Privind la ei, înţelegem ce ar trebui să aşezăm la baza familiilor noastre. Ce au făcut ei ca să aibă armonie în casa lor? Astfel, duminica de astăzi este o ocazie potrivită pentru cei căsătoriţi să se întrebe cum ar putea să îmbunătăţească viaţa lor de familie? Să se întrebe mai ales aceia care au intrat în criză, la care viaţa de familie pare monotonă. Cum ar putea să crească entuziasmul? Este o ocazie potrivită pentru cei care nu sunt căsătoriţi, pentru cei tineri, care privesc spre viitor cu gândul de a întemeia o familie. Astăzi se pot întreba: ce aş putea să fac eu încă de pe acum ca atunci când mă voi căsători să nu ajung în pragul falimentului? Dar este o ocazie potrivită şi pentru aceia care au pierdut pe unul dintre parteneri sau pentru aceia care au alte chemări de a-i purta în rugăciune pe cei care sunt căsătoriţi, de a se ruga pentru familii. Toţi facem parte dintr-o familie.

Evanghelia îl aşază în centru pe Iosif, care primeşte vestea în somn, căruia i se cere să se trezească şi să ia pruncul şi pe mama lui şi să plece în Egipt. Iosif se trezeşte şi face cum i-a spus îngerul. Din nou, la finalul evangheliei ni se spune că îngerul i-a zis să revină de unde a plecat pentru că a trecut primejdia. În Iudeea însă domneşte Arhelau, fiul lui Irod în care nu poate avea încredere şi siguranţă: atunci pleacă în Galileea… Toate acestea fără să spună nicio vorbă. Iosif a făcut cum i-a zis îngerul. Ne amintim că mai înainte când era tulburat şi nu ştia cum să procedeze – s-o ia pe Maria, să n-o ia – îngerul îi spune: „Iosife, nu te teme s-o iei la tine pe Maria, pentru că ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”. Evanghelia subliniază că s-a trezit şi a făcut aşa cum i-a zis îngerul. Iată o caracteristică a lui Iosif: era mereu gata să asculte de Dumnezeu. Era interesat de ce anume vrea Dumnezeu de la el. Iosif, de asemenea, era un om drept, adică un om care mergea pe drumul lui Dumnezeu. Era un om bun Iosif, preocupat de binele celorlalţi şi al familiei sale. El nu a vrut să facă rău Mariei. Pentru a păzi familia de pericole pleacă în Egipt, apoi se întoarce şi merge la Nazaret. Taţii şi soţii de astăzi trebuie să-l ia ca model pe Iosif. Ce pot să înveţe ei de la Iosif? Ascultarea de Dumnezeu, bunătatea, tăcerea. Când un tată sau un soţ caută să se asemene cu Iosif, va încerca să asculte de Dumnezeu, să împlinească voinţa lui. În familia în care Iosif este imitat va fi binecuvântare.

Mamele şi soţiile trebuie să privească mai mult spre Fecioara Maria. Când ne îndreptăm privirea spre ea, ce descoperim? Şi ea practica aceeaşi virtute: ascultarea de Dumnezeu. Vă amintiţi cum îngerul se prezintă şi îi spune că Dumnezeu are un plan cu ea, că a fost aleasă să-l aducă în lume pe Iisus. Ea se teme şi întreabă: cum se va întâmpla lucrul acesta? Când înţelege, declară: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Fecioara Maria este gata să împlinească voia lui Dumnezeu, se declară pe ea roabă a Domnului. Îl aşază pe primul loc în viaţă. Când o soţie sau o mamă se orientează spre Fecioara Maria învaţă să-l aşeze pe Dumnezeu pe primul loc.

Despre Fecioara Maria citim de mai multe ori că păstra cuvântul şi-l medita în inima ei. Nu de fiecare dată înţelegea ce se petrece, dar păstra cuvântul şi medita în inimă. Când o mamă sau o soţie păstrează cuvântul pe care îl aude la biserică, când meditează în timpul zilei şi în timpul săptămânii, peste casa aceia va fi binecuvântare, peste familia aceea va fi har peste har. Un copil va trebui să se asemene mai mult cu pruncul Iisus. În ziua fixată de Lege, părinţii l-au adus la Ierusalim. După ce l-au pus înaintea Domnului s-au întors în Nazaret şi evanghelistul Luca subliniază: „Copilul creştea şi se întărea, înainta în înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (Lc 2, 40). Când la vârsta de 12 ani s-a întors de la templu la Nazaret, ni se spune: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni. ” (Lc 2, 51-52). Iisus se aşază sub autoritatea a doi oameni: Iosif şi Maria. Deşi erau simpli oameni, Iisus nu i-a dispreţuit. Creştea apoi în har.

Dumnezeu ne arată prin exemplul Fiului său că respectul faţă de părinţi, dragostea faţă de ei este de o valoare deosebită în ochii săi. Un copil se aseamănă cu copilul Iisus când face ceea ce a făcut el: respectă părinţii, îi ascultă, are un raport special cu Dumnezeu. Iată secretul familiei din Nazaret: o familie care era legată de Dumnezeu, o familie care îl iubea pe Dumnezeu şi mereu, mereu se raporta la el.

Sunt două trăsături importante ale familiei din Nazaret care ar putea fi imitate de familiile de astăzi.

Rugăciunea. Copilul Iisus a văzut rugăciune în casa din Nazaret. Paşii lui Iosif şi ai Mariei măsurau drumul care mergea spre templu. A imita familia în care a crescut Domnul înseamnă a găsi timp de rugăciune seara, dimineaţa, înainte de masă, după masă. Copiii vor creşte altfel, pentru că văd în părinţii lor un model. Mereu îşi vor aminti despre cum i-au văzut pe părinţi în rugăciune. Rugăciunea este aceea care uneşte, care ţine împreună. În rugăciune, membrii familiei găsesc putere să depăşească dificultăţile, să ierte… să meargă înainte oricât de greu le-ar fi. Mamelor, îi învăţaţi pe copiii voştri să se roage? Îi pregătiţi pe copiii voştri pentru primirea Sfintelor Taine? Îi obişnuiţi ca, atunci când sunt bolnavi, să se gândească la suferinţele lui Hristos? Să ceară ajutorul Maicii Domnului şi al sfinţilor? Şi voi, taţilor, vă rugaţi împreună cu copiii voştri, cu toată familia, cel puţin uneori? Exemplul vostru, în corectitudinea gândirii şi a faptelor, ajutat de rugăciunea făcută în comun, este o lecţie pentru viaţă, un act de cult, cu merit deosebit; şi în felul acesta duceţi pacea între pereţii casei voastre: «Pace casei acesteia!» Amintiţi-vă: în felul acesta construiţi Biserica!”

Când într-o familie astăzi încetează reproşurile, când îşi fac loc cuvintele de apreciere, în familia aceia vor reveni pacea şi armonia, va fi binecuvântare. Iubirea se poate răci, dar ea poate fi reaprinsă. Doi soţi au ajuns în pragul bătrâneţii. Şi-au aşezat copiii la casele lor şi aşteptau să se bucurie de pensie şi de o viaţă mai liniştită. Dar la un moment dat soţia s-a îmbolnăvit. A început să piardă din greutate şi să se simtă tot mai rău. A mers la medici, dar nimeni nu-i dădea de capăt. Nimeni nu ştia ce boală are. Slăbea văzând cu ochii şi era tot mai firavă. Când soţul şi-a dat seama că o pierde s-a dus la spital, s-a aşezat pe marginea patului lângă soţie, i-a luat mâna în mâinile lui şi, profund marcat, i-a zis: „Să nu mori! Nu ştiu cum o să mă mai descurc singur! Să nu mori! Ai înţeles? Am nevoie de tine!”. Soţia, de-abia mai vorbind, i-a răspuns: „De mult nu mi-ai mai spus cuvinte ca acestea”. Ca prin minune, în zilele următoare a început să prindă viaţă. Încet, încet şi-a recăpătat sănătatea şi s-a întors în căminul ei. Acum, când rudele şi vecinii întrebau cum de s-a făcut sănătoasă, ce boală a avut, soţul zâmbea şi spunea: „Poate că n-a mai fost iubirea…”.

Astăzi, când ne gândim la familii, când ne orientăm spre familia din Nazaret înţelegem cât de important este să devenim oameni dependenţi de Dumnezeu, oameni care să alergăm la El, care să-i facem loc mai mult lui în casele noastre. Numai aşa căsătoria devine un colţ de Rai. Pentru că acolo are loc Dumnezeu. Şi unde este Dumnezeu e cerul pe pământ.

Este un psalm, Ps 126, care spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. „.

Dacă vreţi ca familia voastră să fie un colţ de rai, faceţi-L pe Dumnezeu să locuiască cu voi în familie.