Puterea cu care vreau să-mi îmbrac pruncii

S-a mai scurs un an din viața mea. Un an în care am căzut până pe funduri de genune, de unde credeam că nu voi mai găsi drumul spre acasă, pentru ca apoi să mă ridic atât de sus, încât cu greu să mai pot privi de unde am venit și unde doruri tainice mă trăgeau spre mai înalt. Un an în care m-am întristat plângând pentru copiii altora, am jelit moartea unei generații întregi, am măsurat cu groază ura alteia, pentru ca apoi să regăsesc puterea de a zâmbi, de a râde și de a gusta din nou fericirea pentru chestiuni mărunte, inexistente pentru unii, dar esențiale pentru mine, chestiuni cu ochi căprui și obraji de măr tomnatic. Și, de fiecare dată, reușeam să găsesc urmele pașilor mei rătăciți printre atât de multe noduri cu care lumea din afară mă chema și mă rătăcea, pentru că cineva nu uita să lase picuri de dragoste călăuzitoare spre acasă…

„De ce nu m-am rătăcit niciodată?”

Oricât de departe am fost plecată, oricât de ireversibil încâlcită în tumultul în primul rând asurzitor al lumii în care trăim, am reușit mereu să mă întorc, pentru că am avut mereu un acasă foarte puternic. Am avut mereu un miez statornic, o vreme păzit cu neclintire de piatră de către măicuța mea, care niciodată nu m-a lăsat să cred că ușa casei părintești s-ar putea închide vreodată ireversibil pentru mine sau pentru sora mea (cea de multe ori departe rătăcitoare), indiferent cât de mult ne vom afunda în hățișuri contemporane sau cât de adânc vom cădea în genunile dibaci ascunse pe cărările destinate tinerilor. Știam că undeva, în lumea asta mare, în care orbecăiam amețită de preamulta strălucire a tentațiilor, ca un fluture atras de flacăra ucigătoare, se află un loc tainic în care, oricât de rănită m-aș fi întors, aș fi aflat întotdeauna o inimă care mă recunoștea, indiferent de schimonoseala chipului meu, un piept care ar fi purtat povara tâmplelor mele, indiferent cât de grele de gânduri de rătăcire, și două mâini proaspăt desprinse din rugăciunea de mamă, a cărei șoaptă nestinsă mă aducea mereu pe drumul cel bun.

Și această știință mi-a dat siguranță. Pentru că știam că, indiferent cât de repede mă abandonau prietenii nestatornici ai tinereții din pricină că nu le împărtășeam dorurile și nu le îngroșam rândurile tropăitoare de tumultul tinereții lor ce căuta cu febrilitate experiențe noi, acolo mă aștepta prietena statornică a vieții mele, care mă primea așa cum eram. Pentru că îmi confirma sensul și dreptatea existenței mele, care se trudea să rămână în pace și limpezime de gând atunci când ceilalți tovarăși de drum încercau să mă convingă că sunt o ciudată, o ființă din afara unei lumi noi care impunea să ne „updatăm măcar noi, aștia tineri”. În fine, pentru că îmi amintea mereu că aparțin unui cuiva iubitor și puternic, din care mă hrăneam cu demnitate și rezistență.

Și mai știam că tot acolo, nu departe de casa părintească, era locul în care se afla un tămăduitor de suflete, bătrân și priceput, răbdător și blând – atât de blând încât, indiferent de boala care ar fi cuprins sufletul meu, nu m-aș fi temut, nici nu m-aș fi rușinat să-i destăinuiesc pricina ce mă chinuia. Iar el, plângând către Bunul lui Stăpân (a câta oară pentru un suflet tânăr, înfrigurat de povara acută a unui gol pe care numai El știa să-l umple), primea mereu balsamul vindecător cu care să-mi aline frământarea și cu care să-mi redea pacea, în așezarea căreia se cobora El, la mine, nevrednica, și mă cerceta, și mă întărea, și mă reda lumii Lui, deplin tămăduită.

Și această știință mi-a dat putere. M-a făcut să mă feresc de căderile prea adânci, de teamă că nu aș mai fi găsit puterea să mă ridic și să mai străbat drumul înapoi, până la poarta casei Sale. Mi-a dat sentimentul că nu sunt singură, mai ales atunci când alegerile mele mă aruncau în afara majorității, în afara curentului strașnic de tare, care-i ducea de-a valma pe toți, în aceeași parte de genune. M-a ajutat să spun NU atunci când toți ceilalți aprobau mecanic, cu creierele fie prea spălate, fie prea obosite, fie mahmure. Mi-a ținut de foame și de sete în deșertul pe care, străbătându-l, îl descopeream presărat cu poame necurate și pierzătoare.

Reperele unei suflet tânăr

Familia și duhovnicul – iată cele două lumini călăuzitoare pe care, pentru a le zări licărind în direcția spre acasă, era destul să mă ridic ușor pe vârfuri și să privesc peste marea de capete tinere, docil plecate sub povara propriei frământări.

Și tot acestea au rămas, peste vreme, reperele vieții mele. Și astăzi tot ele mă adună, din împrăștiere, acasă. Din fericire, același duhovnic, doar că un pic mai grav și cu tăceri pilduitoare mai lungi, în care îmi lasă prilejul să cresc, fără a uita să dea glas înțelegerilor pe care tăcerea lui mi le descoperă.

Doar acasă s-a primenit. E tot locul în care reușesc să mă recompun din risipirea lumească, numai că mâinilor bătrâne le-a luat locul o armată de mânuțe ghidușe, în prelungirea cărora bat inimi curate, cu glasuri de rugăciuni mici și totuși atât de mari, al căror sunet reușește să mă trezească mereu la viața cea fericită, luminată de ochișori cercetători și atenți, luminoși de atâta iubire. Astăzi nu-mi mai plec fruntea pe pieptul obișnuit cu povara, ci în căușul piepturilor fragede, doar ca să le ascult glasul, ca să știu cum să le recunosc atunci când mă vor striga dintr-o vâltoare în care va trebui să mă arunc, cu toată ființa mea, pentru a-i trage la Lumină.

Da, mă pregătesc să fiu și eu, alături de soțul meu, un acasă trainic și nobil. Pentru că aceasta este puterea cu care vreau să-mi îmbrac pruncii. Acasă cel din tinda casei părintești pe care o voi ridica (de fapt, pe care deja o ridic) pe pragul Bisericii, astfel încât ideea de acasă a fiilor și fiicelor mele să fie indisolubil legată de ideea de Acasă cel ceresc.

Vreau să știe, așa cum și eu, la rându-mi, am știut tot timpul, că familia lor le este loc de odihnă și așezare, în care să poată să-și asculte în liniște plânsul sau râsul inimii lor. Căci altfel cum vor reuși să înțeleagă ce le strigă sufletul, dacă vacarmul și goana din jur nu le dau răgaz de cercetare? Tinerii au nevoie de răgazul de a-și cerceta inimile mai mult decât de orice altceva. Numai că lumea în care trăiesc le fură subtil orice secundă în care ar putea rămâne singuri, numai cu sufletul lor, astfel reușind să audă glasul conștiinței, care altfel urlă zadarnic. Ei, când merg pe stradă, vorbesc la telefon sau ascultă muzică în căști; când se odihnesc, se uită la televizor; când mănâncă, „răsfoiesc” Internetul; când sunt îndrăgostiți, merg la concerte sau fac dragoste. Nu mai tac. Nu mai ascultă. Nu mai visează. Pentru că tăcerea lor e plină de zgomote. Și, când în sfârșit, se lasă o tăcere deplină, atunci se sperie atât de tare, încât îi pun capăt de multe ori tragic.

Mai vreau să știe că noi, părinții lor, suntem tot ceea ce le-am cerut lor să fie, astfel încât exemplul modelului personal și iubitor să le dea convingerea că sunt din trunchiul nostru cel trainic, că aparțin unui neam frumos și puternic, care stă drept, oricâte vânturi turbate s-ar abate asupra lui. Și, văzându-ne pe noi că răzbim, să aibă nădejde că și ei, la rându-le, vor birui. Pentru că tinerii mai au nevoie și de sentimentul apartenenței la un grup stabil, în obiceiurile căruia să regăsească esența a tot ce-au învățat, a tot ceea ce sunt, a tot ceea ce gândesc, a tot ceea ce speră. Acest sentiment le dă tărie și siguranță. Un tânăr care știe că în spatele lui sunt cei dintr-o rudenie cu el, la fel dăltuiți și împodobiți, nu va șovăi atunci când va trebui să meargă pe alt drum decât cel urmat de masa amorfă din care s-a desprins. El nu se simte niciodată singur. Mai ales atunci când acest grup se prelungește până în cerurile sfinte ale Tatălui ceresc. Atunci când știe că esența lui este esența celor care poartă și în ceruri demnitatea vieții și morții lor în Hristos. Or, cel care nu este singur este puternic. Și, prin urmare, nu caută să se topească în amalgamul unei majorități lipsite de perspectiva identității personale. Iar felul lui altfel de-a fi nu va căuta niciodată să epateze, să uimească, să zbiere idei manifeste. Pentru că el nu va fi niciodată „altfel”, așa cum îi învață pe copiii noștri hiturile cu orientare homosexuală din desenele animate. El va fi altfel decât cei din jur, dar la fel cu neamul lui cel ceresc, curat și frumos, cu priviri limpezi, cu doruri înalte, cu gânduri curate și suflete trainice.

Iar împrejurul casei mele, crescută din talpa Bisericii, am avut grijă să primesc pentru pruncii mei căsuțele altor prunci, croiți din același aluat ceresc. Copii din categoria celor pe cale de dispariție, cu priviri care te odihnesc, cu glasuri care mai păstrează cadența domoală a rugăciunii, cu frunți care miros a tămâie și mir. Pentru că și de asta au nevoie tinerii. De alți tineri frumoși, croiți cu aceeași măsură a dragostei cerești, grăitori ai aceluiași grai tihnit, duhovnicesc.

Și, peste toate, așez cu smerenie un înțelept drămuitor al celor de folos, duhovnicul copiilor mei, pe care îl știu mereu în rugăciune pentru ei, cunoscător al celor de jos prin prisma celor de sus, bun și iertător și milostiv sufletelor tinere care trăiesc, cu voie sau fără de voie, în vâltoarea vremurilor acestora.

Așadar…

…întăriți-vă familiile! Redescoperiți gustul gutuilor coapte sau al ceștilor cu ceai în jurul cărora povestea unei zile nu poate nicidecum să fie aglomerată sau epuizantă. Regăsiți mirosul de scorțișoară din aluatul de fursecuri pe care îl pregătiți cu copiii voștri pentru sărbători. Scoateți de prin unghere aproape uitate ale inimii colindele vechi și curate cu care ați trăit iernile copilăriei voastre și le dăruiți copiilor voștri, ca pe una dintre cele mai de preț moșteniri ale trecutului nostru. Și, la lumina smerită a unei lumânări de ceară, și sub tainica acoperire a unui abur înmiresmat și sfințitor, povestiți-le, cântând, minunea Nașterii Mântuitorului, drumul magilor, bucuria păstorilor, trezind la viață amintirile cuvioase ale strămoșilor lor.

Construiți un acasă puternic și echilibrat, din care să plece niște copii demni, verticali și frumoși, un acasă la care să se întoarcă oricând, cu încrederea că acolo își vor găsi reconfirmarea valorilor pe care lumea aceasta „deschisă la nou” va ști cel mai bine să i le distorsioneze.

Și peste toate, dăruiți-le un duhovnic! Este cel mai frumos dar dintre toate.

Cu nădejde, pentru familii întărite,

Alina Mirică

Sursa: familiaortodoxa.ro