Actrița Manuela Hărăbor: Un om cu credință în Dumnezeu este puternic pentru că nu e singur. Cine suntem fără Dumnezeu? Cum să pot spune că am credință, dar nu cred în Biserică și în preoți?

Cinematograful a consacrat-o drept „Pădureanca”. Frumusețea ei atinge perfecțiunea, iar sinceritatea și înțelepciunea ei te copleșesc din primul moment. Pentru că farmecul actriței Manuela Hărăbor nu poate fi separat de farmecul femeii pe care viața nu a scutit-o de încercări.

De momente grele, de ani în care părea că se risipește în lucruri mărunte. Dar pe care le-a suportat și depășit cu ajutorul credinței. Și al oamenilor pe care Dumnezeu i-a scos în cale. Într-o continuă căutare a lui Dumnezeu, cu o neostoită sete de rugăciune, a învățat să se roage și să rabde. Iar cu ajutorul fiului său, Andrei, a aflat scara către cer. În interviul acordat ActiveNews, Manuela Hărăbor vorbește despre cum poate actoria să ajute sau să distrugă o generație din punct de vedere spiritual, despre rolul Bisericii și al rugăciunii într-o lume în care se încearcă demolarea valorilor creștine și despre manipulare.

Relația mea cu Dumnezeu a început cu adevărat când viața m-a îngenuncheat

Cum l-ați descoperit pe Dumnezeu? Relația Manuelei Hărăbor cu Dumnezeu s-a construit din copilărie, pas cu pas, sau a existat un moment anume care v-a apropiat de Divinitate?

Am crescut în casă cu icoana Maicii Domnului cu pruncul în fața căreia spuneam seara la culcare Tatăl nostru și Înger, îngerașul meu. Părinții mei m-au învățat să mă închin și să spun Doamne, ajută-mă! Mergeam la biserică de Paști și în Dealul Mitropoliei de Sfântul Dimitrie. În adolescență mai mergeam din când în când să mă spovedesc, dar destul de superficial. Dar nimic mai mult.

Relația mea cu Dumnezeu a început cu adevărat atunci când viața m-a îngenuncheat. Am rătăcit ani mulți, m-am irosit în lucruri de nimic și părea că nimic nu mă poate trezi. Dar Dumnezeu, în marea Lui iubire și răbdare, mi-a trimis în cale oameni buni și credincioși care m-au ridicat. Am început să învăț să mă rog, să mă spovedesc, să rabd și să mulțumesc pentru toate. Cel mai mult m-a ajutat fiul meu Andrei, de la el am învățat cel mai mult. El este, dacă vreți, scara mea către cer.

Ați ales să jucați în special în teatre independente, unde se fac compromisuri mai puține. În actorie se lucrează cu mentalul, dar și cu cuvântul. Credeți că harul lui Dumnezeu lucrează altfel când sunteți acolo, pe scenă?

Compromisuri se pot face în oricare dintre situații, dacă ești dispus să le faci. Doar că în teatrul independent nu ești la „stăpân” și ai libertatea de a alege. Doar că aici poți cădea într-o alfel de ispită. Banul. Te poți păzi doar cu rugăciune și cu sfaturile unui duhovnic bun. Nu cred că profesia noastră este mult plăcută lui Dumnezeu din cauza slavei deșarte care vine la pachet cu munca în sine pe care o facem. E nevoie de multă înțelepciune și smerenie să ajungi să nu îți mai hrănești orgoliul cu ovații și aplauze. Să înțelegi că dacă ai succes într-un rol nu este meritul tău, ci voia lui Dumnezeu.

Am găsit într-o carte scrisă de Ieromonahul Savatie Baștovoi ceva care ar trebui urmat de absolut toți cei care fac această meserie: „Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu ești mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună.” Și mai e ceva. Așa cum spui, noi lucrăm cu mentalul, dar și cu cuvântul.

Trebuie să înțelegem că ne asumăm o imensă responsabilitate pentru că avem de a face cu o meserie „la vedere” care naște modele, formează păreri, o profesie care, din punct de vedere spiritual, poate ajuta sau poate distruge o generație.

În capitolul 12 din Evanghelia după Matei se spune vom da socoteală pentru orice cuvânt „deșert” pe care îl vom rosti. Cine și ce îmi poate garanta că nu voi da socoteală și pentru ce rostesc pe scenă? Răzvan Bucuroiu spunea că „actorul e un reper vizibil. Trupul lui este ca o pânză vie ce se umflă la adierea propriului suflet. Ar trebui ca artiștii de astăzi să fie atenți și din ce parte suflă Duhul…”

S-au câștigat războaie și au triumfat revoluții cu slogane bine alese

Tragedia de la Colectiv a transformat Biserica într-un țap ispășitor, devenind subiectul unei campanii mediatice intensive. Peste noapte, pe rețelele de socializare și în mass media sloganul „Vrem spitale, nu catedrale” s-a răspândit rapid, încercându-se denigrarea și contestarea rolului Bisericii și al preoților în societate. Ați fost una dintre puținele voci notabile care au ieșit public să apere Biserica și pe slujitorii ei. De ce ați făcut asta? Și care credeți că ar fi rolul unor astfel de campanii furibunde?

Nu este pentru prima oară când se denigrează Biserica și slujitorii săi. Cei care au susținut scoaterea icoanelor și a orei de religie din școlile publice au aruncat în piață și sloganul „Vrem spitale, nu catedrale”. Și se știe, un slogan, oricare ar fi el, aruncat într-o masă de protestatari, prinde. S-au câștigat războaie și au triumfat revoluții cu slogane bine alese. Și atunci, ca și în alte multe dăți, oamenii au fost manipulați. Pentru că nu citesc, nu se informează suficient, e foarte ușor să înghită tot felul de minciuni.

Nu avem spitale nu pentru că se construiește Catedrala Mantuirii Neamului, ci pentru că se fură! Și se fură de 25 de ani sub ochii noștri și cu consimțământul (votul!) nostru. Deci suntem toți responsabili pănă la urmă, nu-i așa? Dar oamenii nu au nevoie de așa ceva, nimeni nu dorește să se simtă nicicum vinovat, nici măcar moral, ei au nevoie de un dușman în carne și oase pe care să-l răstignească! Oare unde și când am mai auzit noi așa ceva?

Ori eu asta nu am putut răbda. Cum să pot spune că am credință, dar nu cred în Biserică și în preoți? Dacă noi, creștin-ortodocșii ne numim frați întru Hristos, cum să nu iau apărarea membrilor familiei mele, cum să nu-mi apăr casa? Scopul denigrării Bisericii Ortodoxe Române este acela de a ne transforma tot mai mult într-un stat secularizat în care se dorește a fi eliminată definitiv orice urmă de credință.

Anul trecut campania Bisericii Ortodoxe pentru menținerea orei de Religie în școli a primit suportul mai multor artiști, inclusiv din partea Dvs. Și rezultatul a fost peste așteptările multora. Peste 90% dintre elevi au decis să se înscrie la ora de Religie. Nu ar trebui ca artiștii să se implice mai mult în proiecte religioase și să aplice puterea exemplului?

Dragostea nu obligă. Fiecare are libertatea să aleagă ce vrea să facă. Aici este frumusețea Ortodoxiei și dovada supremă a Iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Nu intră cu forța în viețile lor comandându-le „Iubește-mă!” Se spune că între Dumnezeu și fiecare om este o ușă, dar clanță nu are decât omul. Dacă vrea să-I deschidă ușa lui Dumnezeu, o face. Dacă nu vrea… Dragoste cu sila nu se poate!

Avem nevoie de rugăciune. Ne ține conectați cu Dumnezeu!

Lumea în care trăim a inversat scara valorilor. Oameni remarcabili sunt trecuți cu vederea, iar nonvalorile sunt ridicate în slăvi. Peste toate vine acest val de denigrare a Bisericii și a credinței. Mai stau valorile creștine la baza societății de azi? Și de ce mai e nevoie de Biserică?

Lumea în care trăim nu mai are nevoie de oameni, ci de cetățeni. Are nevoie de numere care să conteze la vot. Mase care să fie manipulate. Nu mai e nevoie de oamenii învățați, care să gândească.

Un om cu credință în Dumnezeu este un om puternic, pentru că nu este singur. Aici trebuie să reflectăm cu toții. Cine suntem fără Dumnezeu? Unde ne îndreptăm fără mila lui Dumnezeu? E un răspuns pe care trebuie să ni-l dăm fiecare dintre noi cu foarte mare sinceritate. Și smerenie. Așa cum am mai spus, avem nevoie de Biserică și de preoți.

Avem nevoie să ne botezam copiii, să ne cununăm, să ne îngropăm morții, avem nevoie de Taina Spovedaniei și a Sfintei Împărtășanii, care nu pot exista fără preoți, care închină rugăciuni pentru noi toți în fața Sfântului Altar. Nu preoții, păcătoși și ei ca oricare dintre noi, săvârșesc toate acestea, ci Sfântul Duh lucrează prin ei, prin harul dat de Dumnezeu la hirotonire.

– Dar de rugăciune?

Avem nevoie de rugăciune mai mult decât oricând. Orice fel de rugăciune, cât de scurtă, dar spusă din inimă și spusă permanent. Cand ne trezim, când mergem la lucru, cand ne relaxăm, cand ne jucăm cu copiii, când mergem la somn. Ea ne ține conectați de Dumnezeu.

Aveți vreun Psalm sau vreun pasaj dintr-o rugăciune care vă este mai aproape de suflet?

Psalmul 50, mai ales „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”

Sursa: activenews.ro