Au fugit din Norvegia pentru a reuși să-și păstreze familia întreagă. Cazul unei alte familii de români căreia Barnevernet i-a luat copiii: Conduceam încontinuu și plângeam, gândindu-ne prin ce am trecut

Se înmulțesc cazurile familiilor de români care au avut de suferit din cauza sistemului de Protecție a Copilului (Barnevernet) din Norvegia. Unii, asemenea familiei Bodnariu, sunt și acum separați de copiii lor, alții au reușit să-și păstreze familia întreagă fugind din Norvegia.

Cazul Bodnariu a făcut ca spațiul public să devină scena unei dezbateri crescânde despre regulile aberante pe care românii plecați în Norvegia trebuie să le respecte o dată ce au ales să trăiască în această țară.

Cifrele Ministerului Afacerilor Externe privind familiile ai căror copii au fost luați de Barnevernet reflectă doar o parte a realității de care s-au izbit românii plecați în Țara fiordurilor. În afara cazurilor înregistrate de MAE, mai sunt cele ale românilor care au văzut în plecarea din Norvegia ultima soluție pentru a-și păstra copiii.

Este vorba de povestea, destul de complicată, a unei familii cu doi copii din Giurgiu, care se declară indignați de practicile Serviciului de Protecție a Copilului din Norvegia, practici de care s-au putut apăra, în final, doar gonind mii de kilometri.

Povestea dramatică a familiei Rădoi, prezentată de Digi24, începe în aprilie 2013, în Spania. Jan și Ionela au plecat din România în speranța că vor putea asigura copiilor lor, Mădălina și David, un trai mai bun. Din cauza problemelor financiare, tatăl a fost nevoit să-și caute de lucru în altă parte, în Norvegia, în timp ce restul familiei a rămas în Spania. „Fata, după ce eu am plecat, a devenit foarte rebelă, chiulea de la școală, era obraznică cu profesorii, nu mai învăța. Soția se plângea mereu la telefon că ea singură nu se mai descurcă cu ea. De unde, inițial, doream ca fata să termine școala în Spania, ne-am răzgândit și am hotărât că, imediat ce voi avea un job sigur și voi găsi o casă, voi aduce familia cu mine în Norvegia, tocmai pentru a nu scăpa fata de sub control”, povestește Jan Rădoi.

Reîntregirea familiei în Norvegia s-a produs în iunie 2014. Jan Rădoi avea două slujbe (una ziua, în construcții, alta noaptea, făcea curățenie). Soția a reușit să se angajeze și ea la firma unde muncea soțul său noaptea. Pe Mădălina, de 14 ani, au înscris-o la o școală pregătitoare, iar pe David, de 1 an, la grădiniță. Un timp, lucrurile au mers bine, după care fata a început să se plângă că se plictisește în Norvegia, că are toți prietenii în Spania și că vrea ca familia să meargă în vacanță acolo. „La un moment dat, soția a spus că nu e potrivit să plece în vacanța de primăvară, deoarece e foarte scurtă și nu pot sta decât o săptămână, iar cheltuielile de drum fiind destul de mari e mai bine să plece vara, deoarece pot sta două-trei săptămâni. Din acel moment, fata a devenit foarte rea, căuta numai ceartă. Îi tot repeta mamei sale că se va răzbuna pe noi, că o să ne facă să suferim foarte mult. Mama nu-i acorda importanță, iar la un moment dat fata a spus că nu se lasă până nu mă bagă pe mine la pușcarie”, relatează Jan Rădoi.

În urma unui schimb aprins de replici între tată și fiică, aceasta a ripostat cu jigniri și și-a lovit părintele. La rândul său, tatăl a reacționat lovindu-și fiica. „Fata a început să plângă și să spună că ne denunță la poliție. Eu, foarte bulversat, i-am spus să facă ce crede de cuviință”, continuă tatăl.

După episodul menționat, părinții au plecat la muncă, iar la întoarcere nu au mai găsit nici unul dintre copii. Între timp, fata sunase la Poliție care, mai departe, contactase Barnevernet. „Am găsit plângerea fetei, pe calculatorul rămas deschis, în spaniolă tradusă, în care eram prezentați foarte rău, cu multe exagerări. Afirma că am bătut-o cu pumnii și picioarele, că ea are grijă de toată casa, curățenie, gătit, etc. După un timp, casa s-a umplut de polițiști, au dat buzna în toate camerele, mi-au pus cătușe și am fost ținut trei zile în arest. În acest timp, soția a fost interogată de Poliție și Barnevernet, copiii, care se aflau la altă familie, la fel”, povestește Jan Rădoi.

După alte trei zile, Serviciul de Protecție a Copilului a stabilit programul de întâlniri. „Am colaborat cu ei, le dădeam toate informațiile, spuneau că putem să contestăm în instanță pentru a se întoarce copiii acasă. Nu înțelegeam norvegiana, aveam traducător român prin telefon. Ne-au recomandat să ne pună ei la dispoziție avocat, dar traducătorii – erau diferiți la fiecare întâlnire – ne spuneau, printre rânduri, să ne punem noi avocat și să avem grijă ce declarăm, deoarece ei urmăresc doar să ne ia copiii”, relateză tatăl.

Părinții au mers, apoi, atât la școala fetei, cât și la grădinița băiatului pentru a vedea ce se întâmplă cu cei doi. Educatoarea le-a spus să nu mai vină, pentru că nu vor primi nici un fel de ajutor de la grădiniță, și că ei i s-a interzis oricum să stea de vorbă cu familia. La școală, părinții au stat de vorbă cu un profesor, care le-a pus o mulțime de întrebări și a notat conștiincios răspunsurile, ca la un interogatoriu.

„Cei de la Barnevernet au recunoscut că și-au dat seama că fata e dificilă, că nu e adevărat ce declarase și că nu avea nici un fel de urme de violență pe corp. Urma să avem, de fapt doar soția, două întâlniri cu copiii, întâlniri filmate, prin care se urmăreau recțiile copiilor. Soția a fost avertizată că nu are voie să fie emotivă, să plângă, trebuia să fie rece și să le explice copiilor că trebuie să se întoarcă la familia aceea. În caz contrar, se întrerupea totul și se anulau celelalte întâlniri cu copiii”, continuă Jan Rădoi mărturisirea.

După prima întâlnire, fata a fugit de la familia la care fusese plasată și a venit singură acasă, la părinții săi. Cei de la Protecția Copilului au anunțat atunci familia Rădoi că s-au răzgândit, că o lasă pe fată în familie, dar că vor face mai multe vizite acasă și îi vor supraveghea.

„Ne vizitau destul de des. Ne întrebau, pe ore, ce am făcut, la ce oră servim masa etc. (…) Ne interogau pe rând și ne puneau aceleași întrebări să vadă dacă răspunsurile coincid. Ne-au întrebat cum ne înțelegem cu fata și am spus că ascultă acum și că îi pare rău. Fata, la fel, spunea că am depășit momentul și că nu o învinovățim de cele întâmplate. De unde la început păstrau aparențele de calm și amabilitate, văzând că nu mai avem conflicte și probleme cu fata, deveneau tot mai nervoși. Ne spuneau că vor să ne ajute și că trebuie să declarăm toate problemele noastre, altfel ei nu ne pot ajuta și ne scad șansele de a-l recupera pe David”, povestește Jan Rădoi.

Toate întrebările părinților cu privire la momentul reîntoarcerii în familie a lui David și la motivele pentru care cel mic rămânea în grija unor străini rămâneau fără răspuns. „Atunci, ne-am dat seama că ținta lor e David și că se folosesc de conflictul cu Mădălina pentru a-l lua definitiv pe cel mic”, susține tatăl.

La următoarea întâlnire filmată mamă-fiu, băiatul a fost deosebit de rece. „Soția mea a ajuns acasă mai mult moartă decât vie, nu-și explica cum David, care o iubea foarte mult și sărea în brațele ei de fiecare dată, s-a purtat ca și cum nu o cunoștea. (…) La următoarea întâlnire, ne-au reproșat că David nu se simte protejat de mama sa și de aceea a fost rece cu ea. I-am întrebat dacă băiatul plânge după familia sa, iar ei ne-au răspuns că doar o dată a plâns puțin și de atunci deloc, că se simte foarte bine în noua familie și s-a integrat”, relatează Jan Rădoi.

Avocatul angajat le-a explicat lui Jan și Ionelei Rădoi că Protecția Copilului le poate ține băiatul șase săptămâni și că ei au dreptul să conteste în instanță în acest interval, având șanse mari să câștige, deoarece nu există vreun motiv ca Barnevernet să rețină copilul. „După ce trecuseră patru săptămâni, cei de la Protecția Copilului ne-au anunțat că David se întoarce acasă, dar că trebuie să semnăm niște condiții, altfel nu se întoarce. Avocatul nostru ni le-a citit. Voi enumera câteva: la ora 7 seara, trebuie să doarmă, nu mai târziu; nu are voie dulciuri deloc, doar în weekend puțin; nu ridicăm tonul la el, nu-l zgâlțâim, nu îl lovim; trebuie să mâncăm toată familia la aceeași oră; trebuie să fie independent, să se îmbrace singur, să se suie singur în mașină. Ne-au spus că vor veni în control la orice oră din zi și noapte, neanunțați, și că suntem obligați să deschidem”, povestește tatăl.

Angajamentul de colaborare a fost semnat pe 27 februarie 2015, prilej ca traducătorul norvegian să-i avertizeze, într-o pauză de discuții, să aibă „foarte mare grijă” ce semnează. „Luni, pe 2 martie, am fost sunați că la ora 11 băiatul se întoarce acasă, dar și ei vor sta cu noi și vor filma cum reacționeaza băiatul. Ne era teamă, mai ales că s-a purtat la întâlnire foarte rece cu mama sa. Așteptam la intrare afară, a sosit o mașina și a coborât băiatul. Când ne-a văzut, au început să îi curgă șiroi lacrimile, îi tremura buza de jos și a fugit direct în brațele mele. Și acum plâng când îmi amintesc. Am intrat în casă, cele două doamne doar filmau, nu interveneau. Era un munte de fericire băiatul, fugea ba în brațele noastre, ba le arăta doamnelor jucăriile, „uite asta e casa mea”, „uite baia”, „uite unde dorm eu”, fugea peste tot, era foarte fericit”, relatează Jan Rădoi.

Avocatul i-a avertizat pe părinți că monitorizarea durează două săptămâni, la capătul cărora Protecția Copilului decide dacă închide cazul sau îl ia definitiv pe David. Le-a subliniat, totodată, că o dată semnat acordul de colaborare nu mai exista posibilitatea atacării în instanță a deciziei Barnevernet.

După întoarcerea copilului în familie, educatoarea de la grădiniță i-a avertizat pe părinți că toate reacțiile și vorbele băiatului sunt monitorizate, iar cadrele didactice au obligația să noteze totul într-un caiet. Tot ea i-a prevenit că îmbrăcămintea copilului poate fi și ea un motiv pentru ca acesta să fie luat de Barnevernet, așa că părinții trebuie să aibă grijă ca îmbrăcămintea „să nu fie prea scurtă, ruptă sau murdară”.

O româncă asistentă la un medic stomatolog, care avea copilul la aceeași grădiniță, a mai transmis părinților un avertisment. „Mi-a zis să avem grijă că aici legile copilului sunt foarte aspre și la controlul dentar, care e obligatoriu, copiii sunt dezbrăcați complet, li se fac poze și, la cea mai mică vânătaie sau zgârietură ori alt semn, medicii sunt obligați prin lege să anunțe Barnevernet, care începe imediat o anchetă”, relatează Jan Rădoi.

După discuții cu mai multe persoane care aveau legături cu Serviciul sau informații despre funcționarea acestuia, familia s-a decis să nu mai aștepte verdictul Protecției Copilului și să plece din Norvegia. „Am plecat în secret fără să anunțăm pe nimeni. Nici pe prieteni, nici pe șeful meu. Am lăsat cheile de la muncă în camera noastră, cu un bilet în care explicam motivele gestului nostru. Am lăsat tot ce aveam – televizor, electronice, sculele mele de construcții -, pentru a nu-și da nimeni seama că am plecat. (…) Ne era frică, eram disperați, ne temeam că nu vom putea părăsi teritoriul Norvegiei. Am scos bateriile din toate telefoanele, am luat doar lucruri din dormitoare, ca nimeni să nu bănuie că suntem plecați până ieșim din Norvegia. Am condus continuu, am ocolit 800 km în plus prin Suedia, deoarece la Kristiansand, cu bac-ul, era control și ne temeam. Am ieșit dimineața din Norvegia, conduceam și plângeam cu toții gândindu-ne prin ce am trecut. Am ajuns cu bine în România, dar complet epuizați. Aceasta e povestea noastră, am spus totul chiar dacă soția m-a sfătuit să nu mai zic nimic, să îngrop totul”, își încheie povestea tatăl.