Duminica a 31-a după Rusalii, Luca 18, 35-43

35. Şi când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. 36. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. 37.    Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. 38. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! 39. Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! 40. Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: 41. Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! 42. Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. 43. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu.  

Fără dar şi poate că de multe ori am adus în discuţie faptul că omul a fost înzestrat cu simţuri pentru a se descurca pe pământ. Iar unul dintre ele, poate cel mai important, dacă e să ne raportăm la numărul de informaţii pe care le primim prin el, este văzul.

Poate că dacă unii nu s-ar plictisi de rânduri multe de citit am putea scrie despre văz şi mult, şi bine, sau rău, în anumite cazuri. Aşa că doar la cartea Facerii descoperim că lui Adam şi Evei li s-au deschis ochii şi au văzut că sunt goi, deşi ei nu erau orbi, deoarece cu un capitol înainte vedem că Adam a dat numele tuturor animalelor de pe pământ, ceea ce presupune că le-a văzut înainte. De orbire a avut parte şi Apostolul Pavel pe drumul Damascului, o orbire care mai mult ca sigur că nu a fost trupească, ci sufletească, căci a recăpătat lumina după primirea Luminii, pe Hristos.

Tot Scriptura ne învaţă că pentru a fi fiii Luminii, trebuie să umblăm în Lumină, trebuie să căutăm Lumina pe care aflându-o nu trebuie să o ascundem sub obroc, ci să o ţinem în sfeşnic, în candelă, în suflet pentru a ne fi călăuză. Şi pentru a vedea acest lucru, pentru a vedea cât de importantă este lumina şi vederea, să privim ce ne spune evanghelistul Luca în capitolul 18 din Evanghelia sa. Ne spune că la Ierihon Hristos a fost întâmpinat de un orb. Mântuitorul l-a întrebat ce doreşte, iar orbul a zis: „Doamne, vreau să văd”! Bineînţeles că a primit vederea, iar prima imagine văzută a fost Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat.

Noi, cei care credem că avem vedere, de fapt, nu vedem ce trebuie, nu percepem decât anumite lucruri, de suprafaţă. Lucrurile de adâncime sufletească ne sunt imposibil de văzut din cauza ceţii ce ne acoperă ochii sufletului. E la fel ca mersul pe ceaţă. Te uiţi şi nu prea vezi nimic, vezi înceţoşat, vezi neclar şi nu te ajută nici lumina artificială de care încerci să te foloseşti. Atunci, şi când mergi pe întuneric, realizezi ce înseamnă să fii orb, cât de greu este să nu vezi ceea ce văd alţii. Vor realiza cât de rău poate să fie când necredincioşii vor pleca din această lume şi nu vor avea lumină, căci nu vor vedea pe Dumnezeu din cauza negurii ce i-a ţinut învăluiţi în ceaţa păcatelor toată viaţa. Pentru a vedea pe Dumnezeu ne trebuie sfinţenie, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12, 14).

Din nefericire sunt oameni azi care spun că nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu. Evanghelistul Ioan ne mărturiseşte convorbirea avută de Mântuitorul cu Filip, care-i cerea să le arate pe Tatăl din ceruri: Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns. Iisus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe Tatăl?”

În viaţă vedem multe lucruri: munţi şi mări, păduri şi ape, cerul şi pământul, le vedem şi nu realizăm că întreg universul este creaţia Celui pe care nu vrem să-L vedem niciodată, e creaţia lui Dumnezeu Care se vrea descoperit, Care vrea să audă de la noi strigătul disperat al orbului din Ierihon „Doamne, vreau să văd!”

Când eram mici şi bunicii îşi petreceau timpul cu noi, mai ales iarna, în vacanţe, ne învăţau, apoi ne întrebau: care sunt fericirile? Şi începeam să repetăm cuvintele lui Iisus din sfânta Evanghelie după Matei:

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.” (Mt 5, 3-10).

Omul este atât de dornic de fericire încât nimeni şi nimic de pe acest pământ nu va putea să-i satisfacă pe deplin această sete. Şi-mi amintesc cuvintele Fericitului Augustin: „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în Tine”. Dumnezeu este Cel Care va umple inima omului de toată fericirea pe care o doreşte. Şi asta va fi pe deplin abia în ceruri.

Însă şi aici pe pământ căutăm şi trebuie să găsim surse de fericire.

Mă gândeam că astăzi, cuvântul lui Dumnezeu, pe lângă cele opt fericiri bine cunoscute, ne mai propune una: fericit cel care citeşte! Că tot e nevoie pentru aceasta de marele dar al vederii.

Citirea ca sursă de fericire! Cu câtă tristeţe privim în jurul nostru şi descoperim surse de fericire pe care s-a pus praful: Sfânta Scriptură, cărţi de rugăciune, cărţi de meditaţie, vieţile sfinţilor, cărţi duhovniceşti, un roman bun, un volum de poezii etc. Avem lângă noi o surse inepuizabile de fericire şi nu le folosim.

Îndemnul meu este să facem din lectură un izvor de bucurie! Nu se ştie niciodată cât de inspirată sau salvatoare poate fi o carte bună, mai ales Cartea Cărţilor; Sfânta Scriptură (asta-mi aminteşte un film de desene animate, cu episoade din Biblie pe înţelesul copiilor, care se numea tocmai aşa: Cartea Cărţilor).

Iar faptul că o carte te poate ajuta, ba chiar salva, reiese şi din acel exemplu care-mi vine acum în minte. Un om s-a dus foarte trist la parohul său să-i ceară ajutorul. Şi-a povestit necazul – mai ales o datorie de 2000 de euro ce trebuia plătită urgent – şi apoi a ascultat sfaturile părintelui care-i vorbea despre puterea rugăciunii şi despre ajutorul pe care oamenii îl primesc prin Sfânta Scriptură. Dialogul s-a terminat astfel: „Uite, ia această Biblie, citeşte-o, mediteaz-o, roagă-te şi-ţi garantez că în mai puţin de o săptămână te vei întoarce la mine fericit”. Şi i-a dăruit o Biblie. Omul s-a dus acasă, a pus Biblia într-un sertar şi nici nu s-a atins de ea. A revenit la paroh abia după o lună. Era şi mai trist. Era ameninţat că-i va fi luată casa. „Dar nu ai citit din Scriptura ce ţi-am dat-o?”, l-a întrebat parohul. „Ba da! Sigur! Doar că… n-am simţit nici un ajutor concret”. „Omule, i-a răspuns parohul cu reproş în glas, dacă ai fi avut măcar bunăvoinţa să deschizi Scriptura, astăzi ai fi fost mult mai liniştit. În acea carte eu ţi-am pus 2000 de euro. Ai fi fost salvat şi fericit dacă ai fi citit!”…

Să privim numai şi la exemplul din Sfânta Evanghelie de astăzi: mi-ar plăcea să mă trezesc în fiecare zi de luni, la început de săptămână, şi să-L aud şi eu pe Domnul că-mi spune asemenea orbului: „Ce vrei să fac pentru tine?”… Ah, ce listă lungă aş avea şi pentru săptămâna asta. Dar ştiu că la sfârşit îmi va spune ca şi orbului: credinţa ta te-a salvat! Credinţa e cea care ne împlineşte minunile pe care le cerem de la Dumnezeu.