Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, Matei 25, 31-46
31. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. 32. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. 33. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. 34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. 35. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; 36. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. 37. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? 38. Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? 39. Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? 40. Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. 41. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. 42. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; 43. Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. 44. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? 45. El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. 46. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.
Scriitorul grec Nikos Kazantakis (Nikos Kazantzakis (greacă: Νίκος Καζαντζάκης) (n. 18 februarie 1883, Heraklion – d. 26 octombrie 1957, Freiburg, este un autor grec care a scris de-a lungul vieții sale poeme, romane, eseuri și cărți de călătorii. Probabil cel mai important și cel mai tradus scriitor grec al secolului al XX-lea; devenit cunoscut în 1964 când a fost lansat filmul Zorba grecul, bazat pe romanul cu același nume scris de acesta) mărturisea că, dacă ar fi fost pictor de icoane, ar zugrăvi-o pe Fecioara Maria fără ochi, fără urechi, fără nas. Pentru că îi este milă de ea, îi este ruşine de nerecunoştinţa copiilor săi. Parafrazând, îndrăznesc să spun că, dacă aş fi pictor de icoane, L-aş zugrăvi pe Hristos fără ochi, fără urechi, fără nas. Pentru că îmi este milă de El, îmi este milă să-L las să vadă, să asculte, să constate cum îl cinstim noi, cei care cu umilinţă adesea prefăcută, ne afişăm a fi slujitorii săi.
Ca o doctorie pe care n-o luăm decât în caz de boală grea şi care atâta vreme cât ducem o viaţă bună nu serveşte la nimic, nu este oare Hristos doar Cel al Liturghiei de duminică, cel pe care îl lăsăm acasă când plecăm la o petrecere, îl alungăm de lângă noi când ne întâlnim cu grupul de amici, îl ferim de aerul “degajat”al locului de muncă, îl uităm în cameră când plecăm să ne întâlnim cu prietenul/prietena? El, Domnul vieţii noastre, e cumva… într-un fel care te stânjeneşte, te face să roşeşti şi să acţionezi cu reţinere. Nu-l poţi lua cu tine în lume pentru că lumea e prea orgolioasă pentru umilinţa Lui, prea violentă în ştiinţa ei pentru blândeţea lui, prea murdară pentru curăţia lui şi prea superficială pentru desăvârşirea lui. Noi suntem din lume, iar El nu e de aici, câteodată ne îndoim de însuşi faptul că e aici, pe pământ, unde “Dumnezeu e imperceptibil, iar diavolul se manifestă grosolan şi zgomotos, ameţindu-ne în nimicnicia lui.” (Alexandru Paleologu)
Odată, demult, trăia un rege care se decise să testeze comportamentul şi ataşamentul oamenilor săi. Travestit în ţăran, el a călătorit prin ţara sa şi de cele mai multe ori a fost tratat cu dispreţ. Şi-a dat seama că onoarea cu care era tratat ca rege nu venea din respectul pe care îl simţeau pentru bunătatea sa, ci mai degrabă era rezultatul fricii lor faţă de funcţia şi puterea sa. La un moment dat, unul dintre supuşi l-a recunoscut. A protestat spunându-i să se întoarcă pe tron, să îşi ia hainele împărăteşti şi să conducă aşa cum face un rege. Fie că domneşte pe un tron îndepărtat, inaccesibil privirii noastre deocamdată, fie că umblă deghizat printre noi, cert e că nu-l vezi pe Dumnezeu, nu-l întâlneşti pe stradă, nu poţi să-l saluţi ori să-i strângi mâna. Însă atunci când cauţi adevărul din toată inima, când umbli însetat după sensul vieţii, când te străduieşti să promovezi pacea, de fapt tu afirmi că Dumnezeu există. El răsare în tine ca şi soarele dimineaţa, creşte ca şi sămânţa în pustiu, este lângă tine ca o persoană care te iubeşte. El este aproape chiar dacă tu nu-l vezi, te ascultă chiar dacă tu nu-l auzi, se gândeşte la tine chiar dacă tu îl uiţi; pentru că a trăi înseamnă să-l respiri pe Dumnezeu.
Parabola Judecăţii de Apoi din Evanghelia de astăzi arată că acestea sunt lucrurile care contează şi pentru Dumnezeu. Pentru că la Judecata de Apoi nu se analizează convingerile religioase ale noastre, ci ajutorul concret pe care l-am dat sau nu l-am dat celor ce au avut nevoie. Să mai observăm că şi cei drepţi, şi cei condamnaţi din parabolă îi spun lui Iisus “Domn”. Însă nu modul în care Îi spunem contează, ci dacă am venit sau nu în ajutorul celor dezavantajaţi din mijlocul nostru.
Gesturile specifice menţionate sunt: a-i hrăni pe cei înfometaţi, a da de băut celor însetaţi, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i găzdui pe cei fără casă, a-i vizita pe cei închişi şi a-i îngriji pe bolnavi. Adăugaţi: a-i înmormânta pe cei morţi şi veţi avea cele şapte fapte ale milei trupeşti. Judecata finală dacă suntem sau nu creştini adevăraţi, dacă aparţinem sau un lui Hristos, se va baza pe faptul dacă am făcut sau nu faptele milei trupeşti. Aceasta este obligaţia noastră morală numărul unu, atât ca persoane individuale, cât şi ca familie de credincioşi.
Vestea bună pe care o celebrăm astăzi este aceea că avem un Stăpân, un Domn care, spre deosebire de stăpânii acestei lumi, ne acordă atenţie şi ne ajută nu doar atunci când suntem în situaţii de criză, ci mai ales când suntem în situaţii de criză. Provocarea de astăzi pentru noi este să uităm de propriile nevoi de iubire şi fericire, pentru a-i face să se simtă iubiţi şi fericiţi pe cei care au nevoie de aceasta mai mult decât noi. Pentru că ceea ce facem pentru cel mai mic dintre aceşti fii sărmani ai lui Dumnezeu, dintre aceşti fraţi şi surori ai lui Iisus Hristos, îi facem lui Iisus însuşi.
