Dragostea este pecetea Adevărului

1 an de la trecerea la Domnul a Părintelui Siluan Osseel († 19 aprilie 2015)

Îl priveam și nu puteam înțelege: cum de putea fi un om… așa?

Îi puneam întrebări și, înainte de a spune orice cuvânt, închidea ochii, tăcea câteva clipe, adâncit (sau, mai bine-zis, înfipt) în rugăciune, și abia apoi răspundea, cu ochii mijiți, privind undeva înlăuntru – și de acolo, dinlăuntru, răspundea.

Eram în fața unei rugăciuni întrupate – și ce rugăciune! Mă miram, așteptând să-l văd într-o stare obișnuită, fie și pentru câteva clipe. Dar încordarea nu-l părăsea. Ardea.

„Cei desăvârșiți nu spun nimic de la ei, spun numai ce le dă Duhul”, spusese cândva Sfântul al cărui nume avea să-l poarte, trecând la Ortodoxie, Părintele Siluan Osseel. V-am oferit interviul cu acest desăvârșit în urmă cu patru ani[1]. Am aflat apoi că a schimbat viețile unora, care au mers să-l caute – și l-au găsit și pe Părintele, și pe Domnul. Să-l reîntâlnim acum pe Părintele, de astă dată în cuvintele unuia din ucenicii săi apropiați, Părintele Ciprian din Belgia, în predica rostită în urmă cu un an, imediat după trecerea lui la Domnul. Prindeți-vă centurile! Zburăm! (A.S.)

Fraţi şi surori întru Hristos Domnul, Biserica a rânduit să se citească astăzi la Liturghie fragmentul din Evanghelia de la Marcu în care îngerul se arată femeilor mironosiţe ca să le vestească Învierea Domnului. Eu nu vă voi vorbi despre această azi, ci despre o altă încredințare a Învierii. Mironosițele s-au dus să îngrijească un trup mort și s-au întâlnit cu Învierea. Lucrul acesta l-am trăit și noi în zilele din urmă: ne-am dus să priveghem un om drag care a murit şi ne-am întors la casele noastre încredinţaţi de veşnicia noastră, de dragostea lui Dumnezeu către om, de faptul că dragostea ca moartea e de tare (Cânt. Cânt. 8:6), că în Hristos despărţire nu este. Încredinţaţi că, în Biserică, putem trăi neîncetat acel moment cutremurător evocat de Evanghelia citită azi: moartea e biruită!

Duminica trecută, în Duminica Tomei, s-a mutat la Domnul unul dintre marii Părinți ai prezentului, din părțile acestea ale lumii: Părintele Siluan din Ghent, care slujea la Eindhoven, în Olanda. Zic că este un mare Părinte pentru că nu se știe mare lucru despre Ortodoxia din Occident, dar despre Părintele Siluan multă lume a auzit: și aici, și în țară, și în întreaga lume ortodoxă. Asta și pentru că a fost ucenic al Cuviosului Sofronie de la Essex; dar nu atât lucrul ăsta l-a făcut cunoscut, cât însăși viața lui. De aceea, aş vrea să vă spun câteva lucruri despre Părintele Siluan…

Însetat de Adevăr

Mai înainte de toate, toată viața, Părintele a fost un căutător al Adevărului. Era catolic, încerca să pătrundă adâncimile creştinismului, însă nu era mulţumit de cele pe care le trăia. Lucrul acesta l-a făcut să se roage, să-I ceară lui Dumnezeu să-l aducă la cunoaşterea Lui. Setea lui de Adevăr l-a dus, la un moment dat, după multe căutări, după ce citise cartea despre viața Sfântului Siluan, în Anglia, la Essex, să-l întâlnească pe Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan. Și aici și-a dat seama că găsise ceea ce căutase ani de zile: găsise adevărata, singura Biserică. Și a hotărât să devină ortodox.

Vă spuneam atunci când a venit prima oară în vizită la noi în parohie cum se transmite cel mai autentic credința noastră. Rare sunt situațiile în care printr-o revelație extraordinară oamenii Îl cunosc pe Hristos; la majoritatea este vorba de o filiație duhovnicească: credinţa se transmite din tată (îndrumător duhovnicesc) în fiu. Spuneam atunci că, într-o zi, însetat de Adevăr, Sfântul Siluan se ruga cu toată inima lui, și atunci i S-a arătat Hristos Însuși, viu, în locul icoanei la care se uita;  privirea lui Hristos i-a rămas în inimă toată viața, iar monahul Siluan avea să devină – în urma acestui schimb de priviri – marele Sfânt Siluan.

Ceva mai târziu, în curtea Mănăstirii Sfântului Panteleimon din Sfântul Munte, s-au întâlnit alte două priviri: cea a Sfântului Siluan și cea a Părintelui Sofronie (Părintele Sofronie îşi amintea şi locul exact unde s-au întâlnit cu adevărat prima oară). Și Părintele Sofronie, care el însuși trăise deja experiența Luminii nezidite și cercetări ale lui Dumnezeu, a căpătat o cu totul altă cunoaştere a celor duhovniceşti, a înțeles multe lucruri pe care nu le înțelesese înainte, viața lui a căpătat un alt curs.

Peste ani, alte două priviri s-au întâlnit: a Părintelui Sofronie cu a Părintelui Siluan de la Eindhoven. După acea întâlnire, acesta nu a mai fost niciodată același: a devenit ortodox, apoi preot, trăind şi hrănindu-se din acea experiență a întâlnirii cu omul lui Dumnezeu, Părintele Sofronie. Lucru văzut şi simțit de toți cei care l-au cunoscut. Și spun toate acestea pentru că e important să reținem că toate întâlnirile din viaţa fiecăruia se înscriu într-o pronie a lui Dumnezeu, iar lucrarea noastră este să le facem providențiale, să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze prin ele. Pe niciun om nu-l întâlnim din întâmplare – genul „am avut noroc” sau „uite ce coincidență”; așa ceva nu există. De noi depinde dacă-L aducem sau nu pe Dumnezeu în acea întâlnire, dacă ne naștem prin fiecare om pe care îl întâlnim întru Hristos, fie că luptăm să păstrăm cele bune dăruite de el, prin el, fie că luăm o atitudine creștină în fața celui care ne minte, ne rănește sau ne trădează (inclusiv aceste întâlniri cu oameni prin care lucrează cel rău, dacă le trăim duhovniceşte, le putem face născătoare de Înviere în sufletele noastre).

„Ne vom ruga împreună”

Ce era extrem de frapant la Părintele Siluan era că nu l-am auzit niciodată vorbind banalități, niciodată vorbind despre sine altfel decât în relație cu Hristos, având în inimă multă dragoste și înțelegere pentru popor, multă pocăință pentru sine, şi multă fermitate în ce privește orice rătăcire de la Adevăr şi Dragoste. Știa să se pună mai prejos decât toată lumea, dar știa să dea și cu pumnul în masă. Se pocăia mereu pentru ale sale și știa mereu să te împingă spre Cer. Și toate astea pentru că Hristos era viu în el. Eu am convingerea că avea rugăciunea neîncetată, Rugăciunea inimii – era cea mai dragă rugăciune a lui. Zic lucrul ăsta din două mărturii a doi oameni care l-au cunoscut.

Unul este un preot care, atunci când s-a întâmplat să slujească împreună cu Părintele, simţea că începea să-i ardă inima, și rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” începea să se rostească singură în inima lui, neîncetat și fără nici un efort.

Și o altă mărturie, vrednică de crezare: un prieten, pe vremea când nu era ortodox, era tare rătăcit și bolnav cu sufletul. Auzind la un moment dat de Părintele Siluan, a mers să-l întâlnească şi să-i ceară ajutorul. Părintele i-a spus că trebuie să se roage, iar el i-a răspuns: „Părinte, sunt împietrit, nu mai pot face nimic-nimic, nu pot să mă rog”. Atunci Părintele l-a prins de mână și i-a zis: „Ne vom ruga împreună”. Și din acea zi omul a înviat, se roagă, și toți care îl cunosc mărturisesc că emană rugăciune.

Este lucrarea lui Hristos, prin Părintele nostru Siluan, care i-a însuflat lucrarea Rugăciunii inimii. Şi-mi povestea cineva că l-a întrebat pe acest om: „Ce faci atunci când nu poți să te rogi?”, şi acesta i-a răspuns cu o privire îngrozită: „Cum să nu mă rog?!” Nu-și putea imagina – cu groază a răspuns „Cum să nu mă rog?!” Și asta e tot urmarea înrâuririi Părintelui Siluan asupra lui, care l-a făcut să înțeleagă că, deși aparent vii, suntem morți fără rugăciune; deși cu trupul în biserică, suntem nicăieri fără rugăciune; deși „așezați” în Biserică, trăind rânduielile formale, dacă nu ne rugăm cu deznădejdea, cu conștiința că fără Hristos mergem în iad, nu este ieșire și nu este șansă de mântuire, mântuirea fiind tocmai sălășluirea lui Hristos în inimile noastre. Şi acest lucru nu se poate face fără rugăciune.

„Suntem noi doi și Hristos în veșnicie”

Îndrăznesc să spun că Părintele Siluan este unul dintre marii Părinți filocalici ai zilelor noastre: atâtea cuvinte mari, şi frumoase, și mișcătoare de inimă am auzit de la el, cuvinte născute nu din lecturi, ci din însăşi viaţa pe care o trăia!

La Spovedanie, de exemplu, începea cu o rugăciune liberă către Hristos, în care se punea pe sine mai prejos decât toată zidirea; de acolo își începea Spovedania și te ajuta şi pe tine să înțelegi unde te afli, spunând: „Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”. Cu atitudinea asta, te ajută mult să nu aluneci în ceea ce suntem adesea tentaţi să căutăm în spovedanie – mângâieri psihologice ori soluţii „magice” pentru problemele noastre (în sensul că, dacă s-ar putea, duhovnicul să ne dea o „chestie” care sa ne rezolve problema, fără ca noi să ne luptăm prea mult) – înşelându-ne, astfel, cumplit: obosindu-ne inutil duhovnicii, răpindu-le timpul, iar noi necrescând duhovniceşte. Dacă ni se pare că anii trec în zadar, fără să ne vindecăm din patimi, să încercăm să aflăm, mai întâi de toate – înainte de-a ne justifica pe noi înşine şi a căuta tot felul de explicaţii pentru căderile noastre repetate, acuzând pe oricine: duhovnic, fraţi, pe Însuşi Dumnezeu – dacă ştim să ne spovedim; să îndrăznim să ne întrebăm duhovnicii, să-L întrebăm pe Dumnezeu.

În spovedanie, Părintele ne ajuta să trăim ceea ce ştiam din teoria cărţilor citite: că spovedania nu e locul unde ne deşertăm sacii cu păcate ca să ne vedem apoi liniştiţi de viaţă (şi de alte păcate), ci e locul unde mergem ca să ne vindecăm, ca să înlăturăm din calea noastră tot ce ne desparte de Hristos şi de oameni, şi ca să aflăm voia lui Dumnezeu în aspectele importante ale vieţii. Atitudinea Părintelui Siluan la spovedanie te ajuta să ai conștiința asta. De altfel, nici nu se ascundea: când spovedea, spunea cu buzele, continuu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Și tu spuneai ce aveai de zis, el se ruga și, dacă avea vreun cuvânt de Sus, vreo vestire, îți spunea ce îi venea; dacă nu, te lăsa, dar plecai cu adevărat slobod – prin rugăciunea lui de mijlocitor al împăcării dintre tine şi Dumnezeu – și simțeai că se lucrează cu adevărat vindecare în inima ta.

„Să mă călugăresc? Sau să-mi fac familie?”

Pentru noi, cei din parohia noastră, a fost de multe ori proroc, adică descoperitor al voii lui Dumnezeu. Multe din cele bune pe care le trăim aici sunt tot prin vestirile Părintelui, prin rugăciunile lui. De câte ori mi-a fost greu sau nu am știut cum să procedăm într-o situație sau alta, am mers și am cerut cuvânt de la Domnul prin Părintele, și mereu am plecat cu încredințarea că de la Dumnezeu era acel cuvânt primit. Pentru că „lucrul a vădit” (cum zicea Sfântul Siluan), ori pentru că uneori contrazicea propria lui experiență (douăzeci şi cinci de ani a fost preot paroh la Eindhoven, însă mie îmi dădea uneori un alt cuvânt decât cele pe care le făcea acolo). Și prin aceasta era evident că se vindecase de mintea lui, de experiența lui, de tentația asta de a vorbi din propria minte, și mereu căuta înștiințare de Sus.

Un cuvânt frumos, filocalic, pe care mi l-a împărtăşit cineva, un om drag care l-a întâlnit la un moment dat pe Părintele Siluan, frământat de problema atât de cunoscută: „Sunt necăsătorit. Ce să fac: să mă călugăresc? Sau să îmi caut să-mi fac familie?”. Părintele Siluan îi răspunde în mod cu totul neașteptat, șocant: „Spune Rugăciunea inimii, și deprinde-o, şi asta te va ajuta să deslușești chipul lui Dumnezeu pecetluit in inima ta; și atunci n-o să mai conteze ce vei alege”.

Ăsta e, de fapt, esențialul și, dacă înțeleg asta, mai puțin contează forma „socială” în care voi trăi: îmi voi pune viaţa în mâinile Domnului şi El va rândui şi îmi va arăta calea care îmi este mie mântuitoare. Căci putem avea o „familie de succes”, cu copii „reuşiţi” și toată rețeta clasică de fericire socială, dar inima noastră să tânjească, neîmplinită, după nemărginire. Putem fi în mănăstire „marionete” îmbrăcate în negru, ratându-ne existenţial, dacă nu înţelegem esenţa vieţii mănăstireşti. Fie că suntem căsătoriţi, fie că vieţuim singuri în lume, fie că suntem monahi, lupta noastră este să descoperim, să lucrăm chipul lui Dumnezeu pus în noi în ziua facerii noastre, şi să tânjim să ajungem la asemănarea cu Cel ce ne-a zidit. Fără lupta asta, fără a trăi o viaţă duhovnicească autentică, în Biserică, în ascultare, cu trezvie, nu avem nici o șansă de fericire adevărată nici aici, pe pământ, și nici dincolo, în Împărăţia cea veşnică.

Aşa era Părintele… Nu avea un manual cu notițe din ce a citit el pe nu-știu-unde și „hai să vă spun ce-am mai citit”, ci mereu avea un cuvânt născut din rugăciune.

„O putere teribilă de a ierta”

Înţelegerea asta, că fără rugăciune, fără Hristos, nu putem face nimic cf. Ioan 15:4, l-a ajutat şi să construiască împreună cu preoteasa sa, matușka Oda, o familie frumoasă, dar mai ales să zidească una dintre cele mai frumoase parohii pe care le-am întâlnit – cea din Eindhoven, pe care a întemeiat-o în 1990. După cum îmi mărturisea un frate de acolo, dragostea Părintelui Siluan pentru membrii parohiei sale era neînchipuit de mare. Dragostea lui Hristos era vie, era vizibilă în el; părea că se bucură în mod special de prezenţa ta atunci când mergeai la biserică. Aceasta o simţea fiecare enoriaș, indiferent de naţionalitatea sa sau de starea duhovnicească. Prin dragostea sa, Părintele putea să-i pună pe oameni împreună. Aşa cum îi plăcea adesea să zică, aveai impresia că se sărbătorea Cincizecimea în fiecare Duminică în biserica ortodoxă din Eindhoven: erau oameni de şapte naţionalităţi diferite (olandezi, români, belgieni, americani, englezi, ruşi, greci şi armeni), însă mesajul dragostei lui Hristos era unul, şi putea fi înţeles de către fiecare.

„Calitatea relaţiilor tale cu cei din jurul tău este dată de calitatea relaţiei tale cu Dumnezeu”, zicea Părintele, îndemnând la proprie pocăinţă şi rugăciune pentru ceilalţi ca şi chei ale bunei-înţelegeri cu fraţii din Biserică. Îndemna mereu pe enoriași să nu lase ca diferențele de naţionalitate, de cultură, de educaţie să-i separe, să-i distanţeze, ci să adauge valoare și frumuseţe legăturii frăţeşti dintre ei. Îi ajuta să înţeleagă problemele care apăreau ca şi șanse de-a se vindeca, de-a spori în dragoste, de-a vedea în celălalt chipul lui Hristos, icoană vie, pe care trebuie să lupte să înveţe să o iubească; iar la starea asta nu poţi ajunge dacă nu înţelegi că trebuie să respecţi libertatea fratelui tău, aşa cum Însuşi Domnul o respectă.

Atitudinea la care îşi îndemna enoriașii nu era diferită de cea pe care el însuşi o avea faţă de preoţii împreună-liturghisitori ori de câte ori apărea vreo ispită, vreo tensiune între ei: lupta să se facă repede pace, se ruga pentru ei, se smerea, se pocăia de cele spuse sau făcute; după cum îmi mărturisea unul dintre aceşti împreună-slujitori, „avea o putere teribilă de a ierta”. Iar eu l-am întrebat: oare nu este aceasta dovada sălăşluirii Duhului Sfânt în inima lui? Nu este aceasta o împlinire a cuvântului Evangheliei, când Hristos a suflat asupra ucenicilor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” Ioan 20:22-23? În plus, când era cazul, Părintele Siluan cerea şi rugăciunile enoriașilor, căci, pentru el, parohia era o familie mare, în care părinții pot şi trebuie să împărtășească problemele care apar cu copiii mai mari.

Procedând astfel, Părintele Siluan spulbera ideea întâlnită uneori în Biserică – cum că noi, preoţii, trebuie să ne prefacem că toate sunt roz mereu, că trăim angelic, într-o continuă „plutire”, că între noi nu sunt decât zâmbete şi floricele… Nu ştiu cine este tatăl acestei idei ciudate că trebuie, chiar cu preţ de minciună, să ne prefacem că toate-s bune chiar şi când nu sunt, că altfel „se smintesc cei din parohie”. Părintele repeta adesea că şi preoţii sunt oameni nedesăvârşiţi, în luptă cu diavolii şi cu patimile, şi că trebuie susţinuţi de rugăciunea celor pe care îi păstoresc.

Obişnuia să spună adesea că „dragostea este pecetea Adevărului”, arătând că dragostea este criteriul pe care trebuie să-l folosim ca să aflăm dacă nevoinţa noastră este plăcută lui Dumnezeu, dacă viaţa noastră este în Adevăr, ca să aflăm dacă nu ne nevoim eretic, după cuvântul Părintelui Rafail.

Vorbind cu Părintele Zaharia de la Essex despre Părintele Siluan, mi-a spus că a întrupat definiţia a ce ar trebui să fie un adevărat preot: un om care să ardă din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

„V-am adus Sfânta Împărtășanie…”

La un moment dat, au început să vină bolile peste el. Când l-am cunoscut, în urmă cu vreo cinci ani, un apropiat al lui mi-a cerut să mă rog pentru el, căci era foarte bolnav și pe moarte (a nu-ştiu-câta oară!). În timp, cunoscându-l pe Părintele Siluan – dar mai ales acum, la săvârșirea lui – mi-am adus mereu aminte de cuvântul Sfântului Pavel care zice către Filipeni: „Pentru mine, viața este Hristos și moartea un câștig. Dacă însă a viețui în trup înseamnă a da roada duhului meu, nu știu ce voi alege. Sunt strâns din două părți: doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta este cu mult mai bine, dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” (Filipeni 1:21-24). Sunt convins că, în ultimii săi ani, Domnul a hotărât ca Părintele să mai trăiască, în ciuda unui lung șir de boli, care mai de care mai gravă, și a mai multor operații, pentru folosul celor din jur. Înainte de moarte, Părintele Sofronie îi spusese ucenicului său apropiat: „Pot să mă duc la Dumnezeu, am terminat ce aveam să-I spun, nu mai am nimic să-I spun”. Cred că şi Părintele Siluan putea spune lucrul acesta cu câţiva ani în urmă, însă a mai rămas pe pământ ca să mai vindece, ca să mai câștige oameni pentru Hristos.

Acum două săptămâni, în a treia zi de Paşti, Părintele s-a simţit rău şi a trebuit să meargă la spital. Starea sănătăţii s-a deteriorat rapid, iar vineri seara a intrat în comă. Sâmbătă după-masă, pentru că nu mai mișcase de douăzeci şi patru de ore și medicii spuneau că ceasurile îi sunt numărate, băiatul lui cel mare, care mă ţinea la curent cu starea Părintelui, m-a sunat ca să merg şi să-mi iau rămas-bun de la el. Când am intrat în salon, i-a zis Părintelui (aflat în comă) că am venit, şi acesta a tresărit. Am mers şi am vorbit cu el în şoaptă, însă aparatele la care era conectat au sesizat emoţia dragostei Părintelui şi au început să ţiuie (preoteasa mi-a zis că asta se întâmpla atunci când se emoţiona). Am lăcrimat cu toţii, ne-am rugat o vreme împreună, ţinându-l de mână, spunând Rugăciunea inimii, aşa cum ne învăţa, şi apoi l-am întrebat: „Părinte, vreţi să vă citesc o rugăciune? În franceză? Sau în română?”. Iar Părintele a mişcat uşor capul a încuviinţare, și cei din familie mi-au spus: „Citiți în română!”. Apoi l-am întrebat: „Vreţi să vă împărtășesc? V-am adus Sfânta Împărtășanie”. Și Părintele cel în comă, care nu mai mișcase de atâta timp, aşa cum era, cu ochii închişi, a făcut un efort să se ridice în capul oaselor. Au venit imediat copiii lui și l-au ajutat, iar Părintele a reușit un lucru pe care eu, care zic că-s sănătos, nu cred că l-aș fi reușit: în ciuda celor trei-patru tuburi pe care le avea în gură, şi-a ridicat un colț al gurii ca să-i pot da Împărtășania. După ce a înghiţit-o, aparatele s-au liniştit, iar Părintele a adormit, ostenit de tensiunea cu care a trăit ultima întâlnire cu Hristos în chipul Împărtăşaniei.

Loc de cuvinte nu a mai fost – şi nici nu mai era nevoie –, timpul începuse din nou să curgă, şi am plecat. Cu gândul la cele spuse de Gheron Iosif când s-a împărtășit ultima oară: „hrană pentru viața de veci”. Cred că toți care am fost martori la cele petrecute am plecat cu gândul acesta. (V-am spus toate acestea şi pentru ca să vă reamintesc că în ceasurile dinaintea morţii, până când sufletul omului nu se desparte de trup, omul întreg e acolo, şi nu doar un trup nemişcat; coma este o aparență. Nu vă lăsați înșelați de aparența asta, nu discutați aiureli sau chestiuni administrative lângă cel care se zbate între viaţă şi moarte, ci vorbiți cu el, rugați-vă pentru el, cu el, pentru că cel în comă vă aude; vă spun cu certitudine lucrul ăsta, căci mi-a dat Dumnezeu șansa să trăiesc de mai multe ori asta ca preot: să mă conving că cel care e în comă ştie, aude şi vede tot ce se întâmplă lângă el).

Duminică a așteptat până a venit familia în vizită, căci programul de vizită în acel spital e foarte strict. I-a aşteptat pe cei iubiţi ai săi, s-au rugat o jumătate de oră împreună, după care lin, duios, a plecat la Domnul pe care atâta L-a iubit. Dar încredințându-i şi pe copiii săi de Înviere. Unul dintre ei, care avea oarecari îndoieli legate de Învierea lui Hristos, mi-a mărturisit că, din ceasul morții tatălui său, el nu mai are nici o îndoială; l-a impresionat tare mult cum moartea trăită drept ne aduce la Dumnezeu și nu ne desparte, cum se întâmplă din nefericire de atâtea ori.

„În sfârșit am avut timp să stau de vorbă pe îndelete cu Părintele meu”

Ultima noapte dinaintea înmormântării, Părintele a petrecut-o în biserică, și am fost mai mulţi din parohia noastră şi din familia lui care am privegheat şi ne-am rugat împreună cu el. Şi noi avem în limba română cuvântul priveghi, dar știți cu toții ce nefericire se întâmplă la majoritatea priveghiurilor creștine – păgâne, de fapt – de la noi. Și vă zic lucrul ăsta pentru că încep să ne plece bunicii şi părinții la Cer, şi o să tot moară oameni în jurul nostru, şi o să tot murim şi noi, rând pe rând. Și e important să știm că ar trebui ca la căpătâiul tuturor creștinilor să se întâmple ce s-a întâmplat la căpătâiul Părintelui Siluan, anume că trebuie să se citească neîncetat, lângă sicriul celui adormit, din Psaltire sau din Noul Testament, şi să ne rugăm pentru cel care pleacă să se întâlnească cu Dumnezeu. Toţi cei care ne-am petrecut noaptea cu Părintele am simţit starea de har şi de pace, ca în noaptea de Înviere. De aceea, când, dimineața, unul dintre băieții Părintelui ne-a mulțumit celor care am rămas peste noapte să priveghem, mie mi-a venit să zâmbesc. I-am zis: „Pentru mine a fost un mare privilegiu! Părintele Siluan ne era atât de prețios, cu un program atât de încărcat, în vârstă și bolnav, şi de aceea tot timpul întâlnirile noastre erau limitate. În sfârșit, în noaptea asta am avut timp să stau de vorbă pe îndelete cu Părintele meu”.

Este important să nu uitam că sufletul e acolo, chiar dacă nu mai vedem din omul drag decât trupul lui mort, cadavrul – chip al morții. Omul e nemuritor. Poate vă amintiţi, a venit cineva la Avva Evagrie, un pustnic din primele veacuri creștine, și i-a zis: „Avva, a murit tatăl tău!”. Și ce i-a răspuns? „Spui hule! Tatăl meu este nemuritor”. Dacă am avea această credință și această convingere, acele zile – între moarte şi îngropare – le-am trăi mai mângâiaţi, mai întăriţi, mai creștinește, spre folosul celui care pleacă, și spre folosul nostru. E important să învăţăm să vorbim în tăcere, dincolo de cuvinte, cu cel care pleacă, făcând din dragostea care ne leagă de el cuvânt de mijlocire către Dumnezeu. Mai toți oamenii mari au vorbit despre tăcerea plină de cuvânt. Marii Părinți, care au gustat din cele ale Raiului, zic că tăcerea este limba veacului ce va să vină. S-ar cuveni să învăţăm să tăcem vorbind, să tăcem rugându-ne lângă cel bolnav, ori lângă cel care tocmai s-a stins.

Aşa cum am spus și când s-a mutat la Domnul doamna Andrée, trebuie să înţelegem prin vieţile acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu, pe care El a rânduit să-i cunoaştem personal, că mântuirea ne este la îndemână, că sfințenia este de actualitate, că nu există un context istoric, politic sau de orice altă natură care să ne împiedice să ne mântuim, să ne sfințim. Alegerile noastre sunt cele care ne definesc, cele care ne zidesc, cele care ne duc în Rai sau nu.

După ultima Liturghie pe care am slujit-o împreună cu Părintele (de dinaintea înmormântării), un frate a vrut să mă mângâie, spunându-mi că nu trebuie să fim trişti mai mult decât trebuie, căci Părintele ne-a lăsat o moştenire bogată. Şi, de atunci, cuvântul acesta îmi tot sună în inimă, şi mă hrănesc cu el. Într-adevăr, Părintele Siluan ne-a dat atât de mult: ne-a dat totul.

Pr. Ciprian Grădinaru

Parohia „Toţi Sfinţii”, Belgia

[1] „Familia Ortodoxă” nr. 42 (iulie 2012).

 Articol publicat în numărul 87 (Aprilie 2016) al revistei Familia Ortodoxă.