Timpul pascal în evanghelii şi în icoane
Ciclul pascal, pe care evlavia creştină îl parcurge an de an, se întinde de fapt de la începutul Postului Mare şi până la Rusalii, dar centrul lui, receptat şi trăit cu precădere ca “timp pascal”, îl constituie cele două săptămâni consecutive de la Florii la Duminica Tomii, ce încadrează marele praznic al Învierii: Săptămâna Patimilor (a tristeţii cernite) şi Săptămâna Luminată (a bucuriei radioase), care sunt şi cele mai bine reprezentate în tradiţia iconografică a Ortodoxiei. Pe ele se axează şi prezentarea următoare, care punctează evanghelic şi iconic, pentru ochi şi pentru inimi, plinătatea timpului pascal.
Învierea lui Lazăr (fratele Martei şi Mariei), cinstită în ajunul Floriilor (Sâmbăta lui Lazăr), constituie un preludiu important al Învierii Domnului. Troparul sărbătorii spune: “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule”. Dojenind-o pe Marta pentru îndoiala ei (“Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” – Ioan 11, 40), Domnul pune să se ridice piatra de la gura mormântului şi-l strigă cu glas mare pe cel de patru zile aşezat în el: “Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Şi mortul iese viu la lumină, făcându-i să se cutremure pe toţi cei de faţă, iar pe arhierei şi pe farisei să zică: “Ce ne facem, pentru că Omul Acesta săvârşeşte multe minuni?” (Ioan 11, 47).
A doua zi, în Duminica Floriilor, are loc Intrarea Domnului în Ierusalim. Călare pe mânzul asinei şi întâmpinat de mulţime cu ramuri de finic şi cu osanale (“Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” – Ioan 12, 13), Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Celor veniţi să-L vadă, le spune: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (Ioan 12, 23), şi atunci glas se aude din ceruri zicând: “L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28). Dar Iisus ştie că păşeşte pe calea patimii, răstignirii şi morţii, amintindu-le celor din jur că “grăuntele de grâu… dacă va muri, va aduce multă roadă” (Ioan 12, 24), chiar dacă ei nu pricepeau în clipa aceea că le vorbea, învăluit, de propria lui moarte şi Înviere.
Înaintea Cinei celei de Taină, în semn şi ca pildă de smerenie slujitoare, Hristos spălă picioarele ucenicilor: “Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul; şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 12-15). De aceea, de exemplu în Patriarhia Ierusalimului, până astăzi, Patriarhul, închipuindu-L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele a 12 arhimandriţi ai locului, ce-i închipuie pe apostolii Domnului.
Cina cea de Taină, ce a urmat după aceea, ca reuniune pascală, este importantă pentru că în cadrul ei a fost instituită Sf. Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine: “Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu». Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: «Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor»” (Matei 26, 26-28). Icoana îl arată pe Iuda aplecat sau cu mâna întinsă spre blid (“Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde” – Matei 26, 23): ceasul întunericului era aproape. La rigoare, în reprezentarea iconografică a scenei, aureolă trebuie să aibă numai Hristos (apostolii n-au primit încă darul Cincizemii – Duhul Sfânt pogorât asupra lor în chip de limbi de foc). Există însă destule reprezentări în care aureolă au şi toţi apostolii, mai puţin Iuda.
Vândut pe 30 de arginţi cu Sărutul lui Iuda, în noaptea Ghetsemanilor, Iisus încape pe mâna celor ce Îi doreau moartea (mai marii evreilor), dar care aveau nevoie pentru aceasta de complicitatea puterii romane. Nesuferindu-i pe evrei, Pilat încearcă în fel şi chip să-L facă scăpat pe Hristos, dar în cele din urmă, spălându-se pe mâini, cedează presiunilor mulţimii asmuţite de farisei, care cere ferm eliberarea lui Baraba şi răstignirea lui Iisus (“Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 25). Căindu-se de ce a făcut, Iuda returnează arginţii şi se spânzură (dublând păcatul trădării cu acela al sinuciderii), iar Iisus este târât spre Golgota, cu cele mai grele batjocuri.
În Vinerea Mare, numită de creştini şi Vinerea Neagră, creştinătatea rememorează Răstignirea, moartea şi punerea în mormânt a Domnului, iar în biserici, seara, se cântă Prohodul. Răstignit la ceasul al treilea (după Marcu 15, 25) sau la ceasul al şaselea (după Ioan 19, 14), cert este că Iisus Şi-a dat duhul la ceasul al nouălea: “Săvârşitu-s-a!” (Ioan 19, 30); “Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46). Icoanele răsăritene redau răstignirea într-o manieră sobră, evitându-se – în comparaţie cu arta apuseană – ostentaţia deteriorării fizice. Asistenţa se reduce, cel mai adesea, la Maica Domnului (uneori însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul Ioan (avându-l adeseori alături şi pe bunul sutaş). Uneori sunt figuraţi şi cei doi tâlhari între care a fost răstignit. În susul Crucii stă scris: I.N.R.I. – iniţialele de la Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Sub Crucea de pe Golgota (locul “Căpăţânii”) e o mică grotă, cu craniul protopărintelui Adam, semnificând mântuirea primului Adam prin sângele lui Hristos, Noul Adam.
Aşa cum Domnul le spusese ucenicilor, în dimineaţa celei de-a treia zile de după punerea Sa în mormânt are loc Învierea – Anástasis –, moment tainic greu de figurat, drept care iconografia răsăriteană îl evocă, de regulă, prin scena Pogorârii la iad, absentă din Evanghelii, dar bine statornicită în Tradiţie (Sf. Simeon Noul Teolog: “Hristos S-a pogorât la iad, a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte până la învierea cea de obşte”). Hristos Însuşi S-a pogorât la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormânt). Iadul e reprezentat ca o peşteră întunecoasă, iar în centrul icoanei se vede Hristos, cu dreapta ţinând de mână pe Adam, iar cu stânga pe Eva. Alteori cu o mână îl ţine pe Adam, iar în cealaltă ţine Crucea (devenită simbol suprem al biruinţei asupra morţii).
Învierea Domnului mai e reprezentată tradiţional prin icoana Îngerului vestind mironosiţelor Învierea (“De ce Îl căutaţi pe Cel viu între cei morţi?!” – Luca 24, 5; “Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis…” – Matei 28, 6), pe care Erminia lui Dionisie din Furna (sec. 18) o descrie aşa: “Mormânt deschis şi un înger, purtând veşminte albe şi şezând pe acoperământul mormântului, ţine cu o mână o suliţă, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormânt, giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea lui, ţinând miresmele”. Icoanele care-L înfăţişează pe Domnul ieşind dintr-un mormânt sub formă de coşciug şi ţinând în mână un steag (simbol profan şi emfatic al biruinţei) nu sunt ortodoxe (chiar dacă, deodată cu alte proaste influenţe apusene, au pătruns şi în lumea ortodoxă, concurând, pe alocuri, reprezentările tradiţionale) .
Duminica Tomii (prima de după Duminica Învierii), numită în popor şi “Paştele cel mic”, se leagă de episodul evanghelic al Încredinţării lui Toma (“Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea, şi nu fii necredincios, ci credincios!” – Ioan 20, 27), cel ce, circumspect mai înainte, izbucneşte acum în exclamaţia mărturisitoare: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. În menţionatul manual de pictură bisericească tema este numită “Toma pipăind rănile lui Hristos”. Încredinţarea lui Toma face parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea. Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”. În cazul lui Toma Geamănul, necredinciosul sfârşeşte prin a ne încredinţa el însuşi de autenticitatea Învierii!
Răzvan CODRESCU
