Joia Patimilor: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească şi începutul patimilor prin vinderea Domnului

În viaţa sa pământească Iisus a trudit mult ca să schimbe concepţia greşită a oamenilor despre Dumnezeu. Tocmai de aceea mulţi dintre cei care l-au ascultat s-au scandalizat de cuvintele sale pentru că părerea lui nu era conformă cu părerea generală a celor care vorbeau atunci despre Dumnezeu. Oamenii de atunci, ca şi cei de astăzi, pe alocuri, credeau într-un Dumnezeu confecţionat după ideile lor, într-un Mesia după imaginaţia lor, în schimb îl respingeau pe cel adevărat care se afla în faţa lor. Imaginaţia omenească şi-a aşezat întotdeauna cu plăcere zeii pe tronul puternic al slavei. Ei voiau să slujească şi să adore un Dumnezeu foarte puternic. Un Dumnezeu care-şi nimiceşte duşmanii şi îşi înalţă prietenii. Poporul ales, şi împreună cu el şi apostolii, aşteptau cam aşa ceva de la Iisus: aşteptau pe cineva care, de pe „poziţia puterii”, vine către lume pentru a o salva. Dar nu a fost să fie tocmai aşa.

Şi iată tocmai una dintre surprizele de care au parte apostolii la Cina cea de Taină. Iisus se ridică de la masă, îşi pune un ştergar şi porneşte să spele picioarele ucenicilor săi. Bineînţeles că Petru, în numele său şi al celorlaţi apostoli, protestează. Nu voiau probabil să ştie de un Mesia care slujeşte. Era de neînchipuit pentru ei ca Fiul lui Dumnezeu să facă o asemenea muncă de sclav. Dumnezeu trebuie să domnească, să poruncească şi nu să slujească. Cel puţin aşa gândim noi oamenii, pentru că şi nouă ne place să domnim. Să domnim în familie, să domnim la locul de muncă, să domnim asupra popoarelor, asupra lumii. Oare ce nu au făcut toţi acei obsedaţi de putere pentru a savura câtuşi de puţin din euforia pe care ţi-o dă deţinerea puterii. Oare nu de aici vin cele mai mari nenorociri asupra omenirii? Oare nu de aici vine lezarea demnităţii, lezarea libertăţii? Oare nu din faptul că omul vrea să domnească peste alţii?

Şi acum să privim la ceea ce face Iisus! El, căruia i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, el, Fiul lui Dumnezeu, îngenunchează în faţa apostolilor săi şi le spală picioarele. Dumnezeu, slujitorul, se apleacă în faţa omului doritor de domnie. Dumnezeu Creatorul se apleacă în faţa creaturii răzvrătite. Şi face Iisus toate acestea pentru că el nu a venit ca să fie slujit, ci a venit ca să slujească. Gestul lui Iisus nu este doar unul surprinzător şi senzaţional, dar este şi un gest profetic. Este un serios avertisment făcut întregii omeniri: cine îşi caută fericirea în domnie face mult rău omenirii; în schimb cel care-şi caută fericirea în slujirea din iubire faţă de oameni, acela trăieşte cu adevărat domnind şi făcând bine lumii întregi.

Să continuăm a privi la Hristos, care îngenunchează rând pe rând în faţa fiecăruia dintre ucenici. Îngenunchind, ia în mâinile sale acele picioare care ani de zile au mers pe urmele lui, bătătorind drumurile prăfuite ale Palestinei. Ia în mâinile sale acele picioare care l-au însoţit pe muntele fericirilor şi al schimbării la faţă, care au colindat acele numeroase locuri în care Iisus a făcut minuni şi a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu. Dar Iisus priveşte şi în viitor. El ştie că aceste picioare vor păşi odată pe propria lor cale a crucii urmând drumul pe care Iisus îl va trasa prin patima, moartea şi învierea sa. Oare câţi kilometri nu vor mai parcurge aceste picioare pentru a duce pretutindeni vestea cea bună a evangheliei. Iisus se gândeşte la toate acestea în timp ce spală picioarele apostolilor: ale lui Petru, ale lui Toma, ale lui Iuda… Îngenunchind în faţa tuturor acestora, de fapt, Iisus îngenunchează şi în faţa noastră pentru a ne spăla picioarele. Iar noi de câte ori nu ne-am abătut pe drumul noroios al păcatului? Cât de murdari nu ne-am prezentat noi de atâtea ori în faţa lui Dumnezeu? Şi el ne-a spălat! Ne-a spălat de toată mizeria ce am acumulat-o în sufletele şi în inimile noastre.

Iată cum Iisus se apleacă spre oameni şi îi slujeşte pe oameni. Inima ni se umple de recunoştinţă şi cu ochii înlăcrimaţi privim la Iisus care spală picioarele. Oare cu ce îl vom putea răsplăti pentru toate acestea. El însuşi ne dă răspunsul şi la această întrebare. „Înţelegeţi ce am făcut eu? Voi mă numiţi pe mine: Învăţător şi Domn, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să vă spălaţi picioarele unii altora. V-am dat un exemplu ca şi voi să faceţi ceea ce v-am făcut eu vouă: slujiţi-i şi iubiţi-i pe oameni”.

Apostolii nici nu au apucat a se dezmetici din surpriza spălării picioarelor, căci a urmat o nouă supriză, un nou gest plin de semnificaţie. Dumnezeu care a spălat picioarele îşi asumă acum cea mai mare slujire: el vrea să fie Dumnezeul dătător de pâine. Pentru că aceasta este cea mai importantă slujire: să hrăneşti pe omul flămând. Nu există motiv de îndoială că tot ceea ce avem ca hrană ne vine din grija lui Dumnezeu. Dar Iisus ştie că omul nu trăieşte şi nu se hrăneşte numai cu pâine, ci şi cu pâinea duhovnicească. Tocmai de aceea se apleacă spre noi, iar prin gesturile şi cuvintele sale vrea să ne facă cunoscute planurile minunate ale lui Dumnezeu. Mai mult, el se coboară în mijlocul nostru şi ni se oferă ca mâncare şi băutură pentru viaţa veşnică: „Acesta este trupul Meu; acesta este sângele Meu” ne spune Iisus în euforia iubirii sale pentru noi, oamenii.

Acest lucru pe care l-a făcut Iisus în Joia Sfântă îl face necontenit de atunci de fiecare dată când se celebrează Sfânta Liturghie. Astfel, sala Cinei de pe urmă devine locul unde s-a născut speranţa creştină. Iar speranţa creştină în viitorul omului nu este dată de faptul că omul a reuşit prin tehnică să ajungă până la stele şi să mărească numărul bombelor şi a rachetelor. Nu! Speranţa creştină în viitorul omului constă în credinţa pe care o avem că Dumnezeu se apleacă necontenit spre noi, că Dumnezeu este acela care slujeşte fericirea şi mântuirea noastră. Şi dacă el se încrede în noi, dacă el ne slujeşte, dacă el lucrează la fericirea noastră, şi noi, cei care ne-am adunat pentru a participa asemenea apostolilor la Cina cea de Taină, pentru a ne hrăni cu Trupul şi Sângele lui Hristos, şi noi trebuie să ne plecăm şi să slujim semenilor noştri. Dacă în Sfânta Liturghie Iisus vrea să mă întâlnească, şi eu trebuie să-i întâlnesc pe toţi acei oameni care au nevoie de mine. Dacă Iisus se jertfeşte pentru mine, şi eu trebuie să mă sacrific pe mine, timpul meu, banii mei, comoditatea mea, îngâmfarea mea, toate să le sacrific pentru ceilalţi oameni.