Hristos a înviat! Învierea Domnului 2016
Pe drept se spune că nu e cel mai greu să fii primul, ci mult mai greu e să rămâi primul. Cei care practică o competiţie, fie sportivă, fie economică, fie politică ştiu că lucrul cel mai greu nu e să ajungi cel mai bun, să ajungi în top, ci lucrul cel mai greu este să te menţii mereu primul pe scara competiţiei. Vedem, de exemplu, în sport: o echipă câştigă anul acesta, o alta la anul şi aşa mai departe. Sau poate că elevii şi studenţii înţeleg cel mai bine acest lucru atunci când îşi amintesc că nu e atât de greu să iei premiul întâi în clasele primare, ci mult mai greu e să iei premiul întâi până la facultate, mult mai greu e să iei nota zece în fiecare zi.
Plecând de aici, putem spune, că nu e lucrul cel mai greu să ajungi la învierea lui Hristos, să o trăieşti pentru o noapte sau pentru o zi, ci lucrul cel mai greu e să rămâi în această înviere, să rămâi viu mult timp. Concret: în noaptea de înviere şi în duminica paştelui, bisericile sunt pline, rândurile la sfânta împărtășanie sunt lungi spre bucuria întregii Biserici, dar mai ales spre bucuria lui Dumnezeu. Însă trece o zi, trec două și lucrurile revin la normal: bisericile se umplu cu aceeași oameni de dinainte de Paști, iar în rândurile pentru sfânta împărtășanie se așază din nou aceiași oameni, bătrâni şi tineri. Ce facem, oare? Îl punem pe Hristos cel înviat înapoi în mormânt? Sau ce facem cu El?
Despre această realitate aş vrea să medităm: cât durează Paştele în viaţa noastră? Cât rămânem pe culmea învierii lui Hristos? Cât alegem să stăm împreună cu Hristos? Cât şi când ne-am propus anul acesta să ne împărtăşim? Întreb de împărtăşanie pentru că primirea ei este semnul stării de har, al curăţiei sufleteşti, iar cine se împărtăşeşte este viu împreună cu Hristos cel înviat. Aceasta pentru că noi ştim cine întrerupe învierea, cine ne poate opri Paştele: păcatul! Aşadar, cât ne-am propus să stăm departe de păcat? Cât de hotărâţi suntem anul acesta?
Ştim oamenii care merg în pelerinaje în Țara Sfântă, în Grecia şi în alte locuri, și care vin acasă schimbați, convertiți. Spun unii: „nu ai cum să vezi cu ochii tăi că un bolnav declarat aproape mort se vindecă şi să nu fii marcat sau să te întâlneşti cu un om cu viaţă sfântă şi să-i asculţi cuvintele şi să nu fii mişcat în inima ta”. Sunt alţii care au parte de un accident sau de ceva neobișnuit în viața lor și rămân marcați pentru totdeauna. Îşi schimbă viaţa. Dacă ne uităm la ştiri sau citim undeva despre un om care a murit pentru că a consumat prea mult alcool sau pentru alte lucruri începem să ne întrebăm dacă nu ar trebui să schimbăm ceva în viaţa noastră. Dar oare să te întâlnești cu un om mort și înviat nu ar trebui să fie un șoc care să ne marcheze toată viața, să dea un curs vieţii de zi cu zi? Dacă în seara aceasta ar veni cineva de-al nostru despre care ştim că este mort şi ar intra în casa noastră, ar sta cu noi la masă, ne-ar vorbi, oare nu am fi şocaţi, oare nu ne-ar marca pentru totdeauna această revedere cu unul venit dintre cei morţi? Şi iată că aici în biserică este zilnic cineva mai mult decât un om. Avem în faţa noastră, în sfânta Euharistie şi în Cuvâtul Domnului, pe însuşi Dumnezeu mort şi înviat: cum ne schimbă această înviere, această întâlnire cu unul întors dintre cei morţi?
Cum se face că la ceea ce vedem la ştiri sau auzim în buletinele informative de la radio reacţionăm uneori hotărâtor. Oare ce întrebări naşte în inima noastră, ce reacţii apar în viaţa noastră, în urma întâlnirii cu Hristos cel viu şi cât durează aceste reacţii?
Există o expresie, des folosită de părinţi şi bunici când sunt supăraţi pe copii sau pe nepoţi, expresie folosită de asemenea şi între soţi: „Mă bagi în mormânt prin comportamentul tău” sau „Ai să mă omori dacă continui aşa”! Astăzi este Hristos cel care ne strigă: ai să mă bagi din nou în mormânt dacă continui aşa! Ai să mă răstigneşti din nou şi ai să mă omori! Dacă l-am ales pe Dumnezeu, atunci aşa să facem, zi de zi şi să se vadă acest lucru. Să nu-L urcăm din nou pe Hristos cel viu pe crucea morţii şi să-l străpungem până la moarte; să nu rostogolim din nou piatra peste mormântul în care a fost pus; să-l lăsăm să fie viu, să trăiască, să ne vorbească.
Aşa trebuie să fie pentru noi învierea, o transformare. Avem nevoie de această veste bună într-o lume plină de veşti rele! Avem nevoie de învierea Domnului, de speranţa adusă de El! De curajul Său! Avem nevoie de acel strigăt din Evanghelie proclamat de însuşi Domnul înviat: „Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi!” (Mt 28,9-10) Nu vă temeţi de aceste timpuri grele. Staţi lângă Hristos cel viu! Staţi cu cel înviat şi el vă va fi bucuria vieţii în orice încercare! Rămâneţi cu el pe înălţimea harului unde ne-am urcat prin spovedanie şi împărtăşanie. E greu să rămâi în top, în vârf, dar cu Hristos cel atotputernic, e posibil. Să ne lepădăm de păcat şi să-l alegem pe Domnul în fiecare dimineaţă şi zilnic El ne va spune: „Nu te teme. Curaj!”.
Oriunde veţi merge, să spuneţi că în seara aceasta aţi stat în prezenţa Aceluia care S-a făcut om. Cel mai mare miracol s-a înfăptuit. S-a deschis cerul şi a coborât Dumnezeu. Evanghelia este vestea că nu eşti singur. Evanghelia este vestea că eşti iubit, că ai un Tată, că cerul nu este gol. Privind în sus, de fiecare dată poţi să spui, „Sunt iubit de Dumnezeu.” Vă îndemn, iubiţii Domnului, nu pentru că este sărbătoare, ci pentru că aşa se cade, să dăm drumul celor apăsaţi. V-au făcut rău? Iertaţi-i. V-au întristat? Iertaţi-i. V-au întors spatele? Căutaţi-i. Şi spuneţi-le că v-aţi întâlnit cu Acela care niciodată nu şi-a închis uşa îndurării. Cu Acela, Care chemându-L, a răspuns: „Sunt aici lângă tine.” Iubiţii Domnului, vă rog să nu priviţi ceea ce nu merită privit. Priviţi-vă copiii şi mulţumiţi lui Dumnezeu. Priviţi-vă soţul sau soţia dacă aveţi şi multumiţi lui Dumnezeu. Priviţi acoperişul de deasupra capului şi spuneţi: „Binecuvântat să fie Domnul!” Dacă aveţi pâine pe masă, mulţumiţi lui Dumnezeu. E ceva de văzut pe pământul acesta. În noaptea aceasta v-am văzut pe voi şi asta mi-a hrănit sufletul. Să fim oameni şi să devenim cuvintele lui Dumnezeu. Oriunde te duci, să binecuvintezi. Oriunde te duci, să ai o vorbă buna. Oriunde te duci, să ştii să vorbeşti în aşa fel încât lumina lui Dumnezeu să răsară. Oriunde te duci, să fii o mireasmă de viaţă. Oriunde te duci, să fii o frântură din cer. Ajută-ne, Doamne!
Îmi place mult o imagine din noaptea Învierii care se poate aplica acestei misiuni de a trasmite, de a fi purtători de Hristos cel viu. În noaptea de Înviere, când biserica este în întuneric, după ce s-a aprins lumânarea pascală, lumea vine şi primeşte lumină. Fiecare ia şi dă mai departe fără ca lumina lui să se micşoreze. Am luat lumină şi am dat şi altora şi biserica, întreaga curte a devenit luminată ca ziua fără ca cineva să piardă ceva din propria sa lumină. Aşa trebuie să-L purtăm altora pe lumina lumii, pe Hristos biruitorul morţii şi al păcatului. Duceţi-L la locurile de muncă, la şcoală, la vecini, la cei care nu au venit, la cei care L-au uitat. Hristos vrea să ajungă la toţi ca să le lumineze viaţa. Hristos împărţit nu se micşorează, ci creşte şi luminează şi mai tare. Totodată, să menţinem aprinsă lumina lui Hristos în viaţa noastră cât mai mult timp. Să ne repetăm conştiincios poate clipă de clipă întrebarea: „Cât durează învierea noastră împreună cu Hristos?” Noi decidem: să alegem anul acesta o înviere care să dureze. Să alegem viaţa, să alegem bucuria autentică, să alegem lumina care nu se micşorează şi nu se stinge niciodată. Hristos, speranţa mea, a înviat. Mergeţi şi spuneţi tuturor că Domnul e viu.
