Duminica Tomii
Duminica de astăzi se numeşte “Duminica Tomei”, dar la fel de bine s-ar putea numi şi duminica păcii. Scopul pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume a fost acela de a aduce oamenilor pacea. Profeţii l-au vestit ca pe un împărat al păcii, ca pe un vestitor al păcii. La naşterea Sa, îngerii au cântat: “Pace pe pământ, întru oameni bunăvoire”; în predica de pe munte i-a numit fericiţi pe făcătorii de pace; în ajunul morţii Sale le-a spus ucenicilor: “Pacea mea v-o dau vouă”; iar acum, după Înviere, primele cuvinte pe care le adresează apostolilor, Bisericii sale, sunt: “Pace vouă!”
Într-adevăr, un dar mai preţios decât pacea nici nu ne putea aduce Hristos după înviere, de dincolo, de la Tatăl său ceresc. Pacea, liniştea inimii, mulţumirea sufletului e toată fericirea omului pe pământ. De ar avea omul de toate, dacă n-are pace, viaţa îi este amară şi insuportabilă. În schimb, dacă ar fi sărac şi lipsit, dacă are pace, mulţumirea inimii, are de toate. De aceea, poporul nostru spune aşa: de-ar fi sănătate şi pace, că încolo toate-s bune.
Pacea este un lucru care depinde numai de noi. Vrea omul să fie bogat, nu reuşeşte întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să devină savant, învăţat, nu reuşeşte întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să ajungă într-o funcţie mare, dar nu reuşeşte întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. A avea însă pacea, depinde de om şi numai de om.
Pacea e singurul lucru pe care nu i-l poate răpi nimeni omului. Eşti bogat, hoţii îţi pot fura totul sau se întâmplă o devalorizare şi ai ajuns la sapă de lemn. Eşti învăţat: un accident, o lovitură la cap şi îţi pierzi memoria cu toată ştiinţa. Eşti într-o funcţie mare: o schimbare politică şi ai ajuns la munca de jos. Numai pacea, liniştea, nu o poate lua nimeni omului din inimă.
“Pace vouă”, spune Hristos şi prin aceste cuvinte vesteşte pacea dintre Dumnezeu şi oameni, care stă la temelia păcii între oameni, între popoare şi care este izvorul păcii şi mulţumirii inimii noastre.
În timp ce le spune apostolilor “Pace vouă!”, Mântuitorul, aţi auzit în Evanghelie, le arată mâinile şi picioarele străpunse de cuie. Prin acest gest ne arată cu ce preţ s-a obţinut împăcarea oamenilor cu Dumnezeu: prin răstignirea Sa, prin moartea Sa a negociat această pace. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să predice pacea. Cu toate acestea, oamenii L-au ucis. În acest caz, ne-am aştepta ca trăsnetul mâniei lui Dumnezeu să-i lovească pe evrei, pe Pilat, pe călăii care L-au chinuit şi L-au răstignit. Dar nici vorbă de aşa ceva. Cu sângele pe care l-a vărsat, Hristos a ispăşit păcatele lumii, până şi păcatele propriilor călăi. Prin moartea Sa, Hristos a semnat tratatul de pace între cer şi pământ. Iisus, după înviere, coboară pe pământ ca odinioară porumbelul lui Noe cu ramura de măslin a păcii; cicatricile, rănile pe care le arată azi ucenicilor, reprezintă semnătura pe tratatul de pace încheiat între Dumnezeu şi oameni. Când se semnează un tratat de prietenie, de pace, de colaborare, partenerii îşi pun semnătura pe două exemplare ale tratatului; câte unul pentru fiecare parte. Aşa a făcut Hristos. O semnătură a tratatului de pace între Dumnezeu şi oameni a dus-o în cer: sunt rănile trupului Său cu care S-a înălţat la cer; o semnătură a lăsat-o pe pământ: sunt rănile trupului Său din Sfânta Împărtăşanie.
Hristos ne arată astăzi rănile Sale spre a ne învăţa în acelaşi timp că nu se poate bucura de pacea adevărată decât acela care Îl urmează pe Hristos pe drumul crucii şi al suferinţei, purtând în trupul său rănile lui Hristos, cum sfântul Pavel spune despre sine: “De-acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci port în trupul meu rănile Domnului nostru Iisus Hristos”.
Toma, pe care Mântuitorul l-a invitat să-i pipăie rănile mâinilor şi ale picioarelor, a învăţat această lecţie. Tradiţia ne spune că, predicându-l pe Hristos în India, păgânii l-au ucis pe Toma împungându-l cu o suliţă în coastă, aşa cum i-a făcut sutaşul lui Hristos, pe cruce.
Dar ne mai spune evanghelia de azi că Mântuitorul le-a spus apostolilor “Pace vouă!” pe când uşile erau încuiate, pe când apostolii stăteau retraşi din mijlocul lumii încuind uşile după ei. Acest lucru ne învaţă că de pacea lui Hristos nu se poate bucura decât acela care se izolează de răutatea, de stricăciunile şi perversitatea lumii.
Într-o seară, la poarta unei mănăstiri din Italia bătea un călător; dorea să intre. “Ce cauţi aici?” îl întreabă stareţul dinăuntru pe străin. “Caut pacea!” “Dar cum te numeşti tu?” “Mă numesc Dante Alighieri…” Cel mai mare poet al lumii se retrăgea din lume, pentru ca aici, în singurătatea mănăstirii, să guste pacea pe care n-o găseşti în mijlocul oamenilor. Dar acest lucru nu mai este posibil pentru noi; nu ne putem retrage toţi în mănăstiri sau în pustiu, unde să trăim departe de lume. Totuşi, trăind şi muncind în mijlocul oamenilor, putem trăi izolaţi de stricăciunea şi perversitatea lumii.
Pacea lui Hristos nu se poate afla decât în aceia care şi-au închis bine uşile inimii, pentru ca răutatea lumii să nu intre în ea. Mai ales în zilele noastre, uşile inimii trebuie să fie închise cu mai multă grijă, deoarece pericolele sunt mai mari ca oricând.
Spune atât de frumos cineva: “Când vede lupul venind, fuge oaia tremurând; tremură porumbelul şi se ascunde când zăreşte în apropiere vulturul; nu îndrăzneşte şoarecele să-şi scoată capul din gaură ştiind că pisica este pe aproape, iar tu nu ştii să tremuri şi să te ascunzi când atâţia duşmani în preajma ta te pândesc, căutând să-ţi răpească nevinovăţia inimii?”
Sfântul Ignatie de Antiohia, în drum spre Roma, unde avea să fie aruncat la fiare, scria creştinilor din Smirna: “Vă scriu numai ca să vă pun în gardă împotriva unui soi de fiare sălbatice cu chip omenesc, cu care nu numai că nu trebuie să vă împrieteniţi, dar trebuie să le ocoliţi, să nu vă întâlniţi cu ele pe cât vă este cu putinţă”. Lumea de astăzi este însetată de multe atracţii, dintre cele mai bizare: uşile inimii trebuie să fie închise cu grijă spre a nu pătrunde în inimă ceva care să ne răpească nevinovăţia sau credinţa şi, o dată cu ele, pacea inimii. Scriitorul Tertulian le scria primilor creştini care sunt adevăratele distracţii şi întreceri sportive ale creştinismului: “Nu sunteţi mulţumiţi cu ceea ce mâna darnică a lui Dumnezeu vă copleşeşte? Ce izvor mai bogat de plăceri sfinte poate fi decât acela de a te fi împăcat cu Dumnezeul vostru, de a fi fost chemaţi de la greşelile voastre, la cunoaşterea adevărului, la lumina Evangheliei, de a fi scoşi din păcatele voastre, iertaţi? Ce distracţie şi bucurie mai mare poate fi decât aceea de a te ridica deasupra noroiului acestei lumi, de a te bucura de libertatea adevărată, de a te bucura de o viaţă nevinovată, de a nu te teme nici de moarte, de a călca în picioare idolii popoarelor, de a pune pe fugă diavolii, de a trăi pentru Dumnezeu? Iată pentru voi spectacolele din circuri, întrecerile din stadioane! Acestea sunt distracţiile adevărate ale creştinismului, spectacolele curate, care nu se termină şi care nu costă nimic. Vrei stadioane cu întreceri sportive? Desfrâul învins de înfrânare, necredinţa învinsă de credinţă, sălbăticia din om învinsă de blândeţe, libertinajul învins de modestie; acesta este stadionul unde creştinul luptă, se întrece, câştigă şi iese încoronat ca învingător. Doreşti spectacole sângeroase? Luptele de gladiatori, lupte de tauri? Biserica şi altarul este stadionul unde sângele lui Hristos curge fără încetare. Sfânta Liturghie e adevăratul spectacol al creştinului, care e un creştin adevărat, şi nu un creştin numai cu numele”.
Timp de o săptămână am ascultat zilnic mărturii despre prezenţa Celui înviat. Am fost chemaţi şi vom fi chemaţi cu insistenţă timp de 50 de zile, cât durează Timpul Pascal, să credem în învierea lui Iisus. În aceste zile de sărbătoare suntem chemaţi să experimentăm şi noi întâlnirea cu Cel înviat asemenea Mariei Magadalena, asemenea ucenicilor care mergeau spre Emaus, sau chiar asemenea lui Toma, din Sfânta Evanghelie de astăzi şi să trecem de la îndoială: „Dacă nu văd, nu cred!” la acea afirmaţie plină de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”.
Credinţa în învierea lui Iisus nu e ceva uşor. Nici pentru apostoli nu a fost uşor. Şi aceasta pentru că pătimirea şi moartea lui Hristos au fost reale, dure. Părea sfârşitul. Însă chiar dacă nu e uşor, trebuie să ne luptăm pentru a ajunge la această credinţă. Trebuie să cerem în rugăciuni darul credinţei şi luminarea minţii pentru a pătrunde măcar un pic această taină.
Credinţa în învierea lui Iisus este necesară, fundamentală, este totul. Să ne amintim cuvintele apostolului Pavel: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază.” (1 Cor 15, 14). Credinţa în învierea lui Hristos este fundamentul: toată credinţa noastră rămâne sau cade împreună cu acest fundament.
Şi ce anume trebuie să aducă în viaţa noastră învierea lui Hristos? Dacă urmărim cu atenţie sfânta Evanghelie şi ascultăm mărturiile despre calităţile celui înviat, vedem că învierea lui Hristos este aducerea unui nou gen de viaţă, a unui nou mod de a fi, o nouă viaţă care nu mai este supusă legii devenirii sau a morţii.
Aşadar, ne putem întreba acum, la o săptămână după evenimentul pascal, ce anume a dus nou în viaţa noastră învierea lui Hristos? S-a schimbat ceva în noi? Cei care ne privesc văd în noi efectele învierii lui Hristos? Conştientizăm noi provocările pe care ni le aduce Hristos cel înviat, dintre care două sunt cele mai evidente: să credem şi să dăm mărturie? Credinţa interioară şi mărturia exterioară: credinţa fără fapte este moartă (Iac 2, 17)
Cât priveşte credinţa, fiecare ştie în inima sa cât şi cum crede în înviere. Puţini au avut sau au harul de a pătrunde în inima celuilalt pentru a-i vedea credinţa. Uneori putem spune cu uşurinţă „eu cred în inima mea! Eu sunt convins în sufletul meu că Iisus a înviat şi nu trebuie să arăt tuturor. Mie îmi ajunge să cred, fără să se vadă sau fără să fac mare tam-tam”. De aceea mulţi nici nu vin la biserică: spun că au credinţa doar în inima lor şi acolo, acasă, ascunşi în camera lor, îşi păstrează această credinţă. E foarte simplu şi uşor. Însă mai ştim ceva: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacob 2, 17). Ceea ce nu se vede (cum a spus şi Toma!) este îndoielnic sau chiar inexistent! De aceea, cât priveşte mărturia despre Cel înviat, aceasta nu mai poate fi ascunsă, păstrată doar pentru noi, în inima noastră: mărturia se vede sau nu există. Nu putem spune „eu dau mărturie în inima mea”. Mărturia trebuie să fie exterioară: se vede în viaţa mea că Iisus Hristos a înviat? Cred şi trăiesc acest adevăr? De fapt, lucrurile sunt mai simple: în trăirea de zi cu zi (acasă, la şcoală, în familie, la serviciu, la cumpărături, la distracţie, la plimbare, în suferinţă), învierea lui Hristos are vreun efect în deciziile, gândurile, cuvintele mele?
Provocările Celui înviat sunt două: să credem şi să dăm mărturie. Cuvântul Domnului din această zi ne indică şi două realităţi pe care trebuie să le mărturisim, două daruri ale Celui înviat: pacea şi mila, îndurarea. Dacă am ascultat cu atenţie cuvântul Domnului de astăzi am observat că sunt două propoziţii care apar de trei ori. În sfânta Evanghelie Hristos le spune ucenicilor de trei ori: „Pacea vouă!”. Cei care trăiesc cu speranţa în Cel înviat sunt purtători de pace. Cel care s-a întâlnit cu Iisus cel viu răspândeşte pacea. În înviere nu are ce să caute ceea ce nu corespunde păcii adevărate cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.
Ce înseamnă de fapt milostivirea sau îndurarea divină? Înseamnă să ai încredere în iertarea lui Dumnezeu şi să simţi binefacerile acestei iertări. Să ai convingerea că iubirea lui Dumnezeu este mereu mai mare şi mai puternică decât păcatul nostru. Puţine sunt sentimentele mai plăcute decât primirea iertării, decât împăcarea. Amintiţi-vă acea fericire care ne inundă după o spovedanie bună când preotul ne spune: „Dumnezeu ţi-a iertat păcatele. Iar eu te iert şi te dezleg!”. Să ne amintim acele clipe când am spus: „Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă!” iar celălalt ne-a răspuns: „Te iert!”. Cu ce putem compara acele trăiri puternice?
Astăzi suntem chemaţi ca împreună cu Învierea să vestim milostivirea lui Dumnezeu: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.” Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In 20, 21-23).
