Trei zile de bunătate (o poveste adevărată)

Bătrâna simţea o durere în tot corpul fără să poată spune exact care-i locul care o doare cel mai tare. Se tot freca ea cu unguente şi tot felul de unsori puternic mirositoare, dar degeaba. Se gândi să-şi pună la borcan niște buruieni ştiute numai de ea: tătăneasă, busuioc şi rostopască. Să stea acolo la macerat şi apoi să se frece cu ele, ca bolnavii de reumatism… Da, aşa va face! Sigur o să-i treacă toate durerile cu leacuri băbeşti.

Vestea că are cancer o ameţi ca o muşcătură de şarpe! Era o femeie voinică, încă în putere, mânca bine, dormea adânc, încă avea putere să muncească la câmp… cum s-o fi strecurat boala asta în trupul ei?

Un timp refuză să creadă asta, dar într-o zi îi spuse băiatului ei că „lucruri neobişnuite se petrec în corpul ei” – nu putea exprima în cuvinte, dar ceva nu era în regulă, corpul ei nu mai avea putere, şi-l rugă s-o ducă la un medic, undeva la oraş. Băiatul sări imediat în căutarea unor medici pricepuţi, dar cel mai mult se încredea în Dumnezeu. În El îşi pusese toată speranţa.

Aşa că, într-o zi, porni spre o mănăstire vestită împreună cu mama sa. Auzise de un călugăr bătrân care tămăduia numai cu ierburi culese de mâna lui. Când i-a văzut chipul, băiatul a avut deodată încredere în el. Chipul lui era ca o răsuflare în palmă. Blândeţea lui te fermeca pe loc. Vorbea încet şi rar, şi glasul său era rază, umbră, lacrimă. Recunoştea natura după verde, iubirea după alb şi credinţa după albastru. Aşa glumea el! Vorbele lui erau leacul potrivit pentru orice boală, pentru că în cuvintele lui era putere. Cu mare greutate, desprinzându-se de farmecul creat de călugăr, băiatul îşi spuse durerea lui, cu încrederea că sigur se va găsi un leac din plante, o fiertură care să-i vindece mama. Aşa gândea şi bătrânica: sigur o va scăpa de boală călugărul acesta cu faţa luminoasă! Numai că omul lui Dumnezeu privi lung spre cei doi, îşi cântări bine spusele şi, cu multă blândeţe, zise:

– Din păcate, această boală nu se va vindeca cu buruieni!

– Dar cu ce, Părinte? întrebă încrezător băiatul.

– Această boală va trece cu altfel de leacuri: cu apus de soare, cu cântec şoptit şi cu râs de copil.

Bătrâna îşi duse mâna dreaptă la gură nedumerită. Cum aşa? Ce vorbe-s astea? Ce cântec, ce râs? Îşi bate joc de ea? Lacrimi amare îi curgeau pe obraz. Pentru asta bătuse ea atâta drum?! Şi atâta osteneală până în vârful muntelui…

Fără să mai poată răbda, ieşi din chilia călugărului cu paşii înapoi, într-o continuă aplecare, gârbovită de neînţelesul ce se abătuse asupra sa. Fără să se sperie, băiatul ceru amănunte. Întrebă ce şi cum să facă, până când totul căpătă un înţeles deplin. Într-un târziu se depărtă de călugăr şi porni cu mama sa spre casă. În maşină îi spuse cu un ton potolit:

– Trei zile de bunătate, mamă! Aşa zice că te vei vindeca.

– Cum aşa? întrebă ea.

– Adică trei zile să cânţi într-una, să zâmbeşti încontinuu…

– Ce să fac?! întrebă aiurită femeia.

– Să zâmbeşti ca la venirea primăverii, când vezi pomii că înmuguresc! Sau când vezi matale că a dat firul ierbii, sau că a încolţit ce ai semănat: ceapa, usturoiul.

– Aha, zise bătrâna pe gânduri.

– Şi în astea trei zile să ierţi pe toată lumea, orice ţi s-ar întâmpla. Oricine ţi-ar face orice supărare, tu să-l ierţi! Să fii plină de îngăduinţă şi de răbdare. Dacă nu reuşeşti trei zile la rând, o iei de la capăt, până îţi reuşeşte deplin.

– Trei zile?

– Trei zile! spuse băiatul. Trei zile de bunătate!

– O fi greu? întrebă bătrâna.

– Nu cred, răspunse el pe gânduri.

Pe drumul către casă, femeia se gândea la vorbele călugărului… „Apus de soare”! Apăi de câte ori nu se uita ea la câmp la cer, de multe ori, dar fără bucurie, fără speranţă, aşa, ca în toate zilele. Acum se gândea că numai în copilărie se uita la apusul de soare cu veselia şi fericirea pe care ţi-o dau anii! Uitase de mult să mai privească liniştită şi calmă apusul de soare. În mintea ei erau numai socoteli, prăjini de pământ de cules, de semănat, de prăşit… Oh, Doamne! Peste acest oftat veni amintirea şi mai dureroasă a cântecului şoptit. Auzi, „cântec şoptit”, adică să nu cânţi aşa, în gura mare, să te audă tot satul… ci doar şoptit, să te auzi numai tu şi sufletul tău… obosit, ofilit, însetat de frumos! De când nu mai cântase ea, şi ce voce frumoasă avea, de se oprea tot satul să o asculte… Uitase să mai cânte! Nu mai avea timp de cântat, şi încă şoptit. Dar dacă trebuie… o va face! Va cânta, va privi apusul… va zâmbi! Dar de unde să facă ea rost de râs de copil? De avut, avea ea nepoţi, dar niciodată nu-i trecuse prin cap să-i facă să râdă! Să aibă ce mânca, ce îmbrăca, că viaţa-i grea, bani nu sunt, pensiile-s mici – ce, nu se ştie? Cum să facă ea un copil să râdă? Și cum o să se vindece ea fiind trei zile plină de bunătate, de îngăduinţă, de blândeţe şi de iertare? Nu, hotărât lucru, nu era uşor ce i se cerea! Dar va încerca!

Odată ajunsă acasă, i se păru potrivit să se roage pentru putere de la Dumnezeu în lupta aceasta ciudată. Şi, într-o dimineaţă, şi-a luat îndemn şi a început să cânte! Uşor, şoptit, cum se cântă un cântec de leagăn. Glasul său căpăta inflexiuni noi, melodioase, cristaline. Termină tot cântecul şi-l reluă de la prima strofă. Îi plăcea glasul său curat, tineresc. Şi, culmea! Se simţea bine! Şi plină de bucurie. Nu crezuse, dar era adevărat! Cântecul o făcea să uite de boală.

Într-o altă zi începu să privească apusul de soare altfel decât îl privise vreodată. Se bucura că încă îl mai poate vedea. Că e atâta frumuseţe în jurul ei pe câmp, încât simţea cum verdele crud al câmpului îi intră în suflet şi-i tămăduieşte tot amarul şi tot necazul! Fără să înţeleagă cum, se surprinse fericită. Şi inima ei o împingea să cânte. Şi cânta! Şi cântecul ei se împletea cu apusul de soare până când deveneau una, şi bucuria ei era deplină.

Începu apoi să se gândească mai mult la viaţa ei, să şi-o pună în ordine, să analizeze ce făcuse rău şi ce bine. Şi, dintre toate, cel mai vinovat i se părea că nu se apropiase de copiii săi, de nepoţi. Nu ştia să-i facă să râdă, nici măcar să zâmbească. Nu te puteai apropia de un copil decât într-o anumită stare sufletească, plină de înţelegere şi de dragoste! Şi ea nu era o bunică prea bună. Ştia asta. Dar îşi propuse să înceapă cu nepoţii săi. Să-i viziteze, să le facă cadouri, să se intereseze de şcoala lor. Reuşi toate acestea şi, într-un efort suprem, îşi adună toată energia şi merse la serbare la nepoţica ei. Ori i se părea ei, ori chiar aşa era, dar nepoata ei era parcă cea mai frumoasă de acolo, şi poezia parcă a spus-o cel mai bine. Oricum, rochie mai frumoasă ca nepoata ei nu mai avea nimeni, de asta era convinsă! A bătut din palme cel mai tare, de se uitau uimiţi părinţii de lângă ea. „E nepoata mea! O vedeţi? Aţi văzut ce bine a spus poezia? E nepoata mea!”.

Era aşa de bucuroasă, că se hotărî să rămână peste noapte la copii să le citească o poveste. Copiii se roteau în jurul ei de bucurie, îmbiind-o fiecare cu ceva: „Vrei ceai, mamaie? Vrei o pătură, mamaie?”. Ea îşi puse solemnă ochelarii pe nas şi, cu un ton grav, le spuse că le va citi povestea „Harap Alb”, de Ion Creangă. Să se facă linişte! În timp ce citea despre împăratul care se îmbrăca în piele de urs ca să le încerce curajul fiilor săi, cea mai mică nepoţică o întrerupse şi-i şopti:

– Mamaie, chiar aşa e? În spatele ursului se ascunde întotdeauna de fapt Împăratul? Care vrea să ne facă mai curajoşi?

– Chiar aşa, mamaie? întrebă şi fetiţa mai mare. În spatele ursului de necaz sau de boală se ascunde mâna Tatălui?

Mamaia nu mai putea vorbi, îi dădură lacrimile… că vedea ce bucurii ascunse pierduse ea depărtându-se de nepoţi. Înţelese că, aducând bucurie celor din jur, prin slujire si bunătate, îşi dăruieşte ei însăşi cea mai aleasă bucurie.

Ciudat era că se simţea îndemnată să fie mai bună cu toată lumea, nu numai cu cei apropiaţi. Şi totuşi, uneori îi venea foarte greu să-şi exprime bunătatea. Înţelesese un mare adevăr: un gram de bunătate arătată unui semen îi cerea o sforţare omenească mai mare decât o zi de coasă dusă de la răsăritul soarelui până departe, în asfinţit.

La început încercase să fie bună o singură zi, şi ce greu i-a fost! Reuşi doar două ore, după care se certă din nimic cu o vecină. A doua zi reuşi până la amiază, dar primi un telefon de la oraş, de la unul din copii, şi se întristă aşa de tare, încât nu putu să ducă încercarea până la sfârşitul zilei. Mai târziu reuşi două zile pline, adică de dimineaţă până seară, dar cum venea a treia zi, cum simţea o tristeţe şi-o povară în inimă. Ba o apăsa singurătatea, ba gândul morţii îi dădea târcoale, ceva reuşea să o întristeze. Şi aşa a descoperit că poate să-şi alunge starea cu cântec. Şi mergea! Şi lupta se relua!

Când se aşeza noaptea la rugăciune, se gândea cât de mult se schimbase de când îl întâlnise pe călugărul ciudat care îi vorbise, şi cât de mult îl înţelegea ea acum. Cât de multe încercări făcuse pentru numai trei zile de bunătate… Nu reuşise încă trei zile pline, ci doar una, două, două şi-o amiază. Bunătatea ei se formase printr-o luptă aspră şi dureroasă cu eu-ul ei, şi doar disperarea care venea de la boală îi dădea tăria să nu abandoneze. Starea ei de sănătate îi mira pe medici, şi chiar ea le spunea cu tărie că se simte sănătoasă. Cum? Prin bunătate! De câte ori era plină de compasiune, de iertare sau de înţelegere, simţea că viaţa ei se leagă iar, se înnoadă de-acolo de unde au rupt-o necazurile, grijile şi toate supărările veacului acestuia. Ştia că toate necazurile sunt unelte ale lui Dumnezeu care îi modelau viaţa spre sfinţenie.

Se apropia postul Paştelui şi bătrâna se gândi că odată cu postul şi rugăciunea va veni poate şi izbânda în încercarea ei. Zilele au trecut unele după altele, mai uşor, mai greu, şi se trezi pe nesimţite în noaptea Învierii.

Porni cu inimă uşoară spre biserica din sat, cu nepoţica de mână, fericită că împlinise măcar o parte din ce-i ceruse călugărul. De-acum se va vindeca cu siguranţă. Ajunse în biserică şi, spre uimirea ei, era foarte multă lume. Toţi oamenii i se păreau frumoşi, luminaţi, curaţi.

Fiecăruia îi venea să-i spună câte o vorbă bună! Ce batic frumos avea Maria! Şi ce fustă frumos brodată Smaranda! Şi ce frumos îi strălucea părul Ilenei! Zâmbea tuturor, şi pentru fiecare avea un cuvânt bun de spus. Era atât de fericită! În această stare de adâncă mulţumire ascultă sfânta slujbă a Învierii. Şi, în timpul slujbei, sufletul ei se deschise, şi înţelese cu mintea şi cu inima că nu mai avea importanţă dacă se vindeca sau nu, şi că nu mai conta dacă reuşea sau nu să fie trei zile plină de bunătate. Încercarea însăşi avea în ea sămânţa vindecării prin iertare şi iubire. Zâmbi ascuns, şi faţa ei se lumină de o bucurie tainică, ca şi cum ar fi descoperit o comoară ascunsă de veacuri. Înţelese că nu trebuie să fie bună ca să se facă sănătoasă, nu ca să-i reuşească un lucru sau altul, ci din recunoştinţă pentru multa bunătate cu care a înconjurat-o Dumnezeu cât timp trăise! Bunătatea ei nu izvora din educaţie sau cultură, ci era un reflex al bunătății Domnului, Care suferise pe cruce pentru ca ea să aibă parte de iertare şi iubire.

Slujba se termină şi ea ieşi afară din biserică mulțumită de bucuria de care-i făcuse parte Dumnezeu în această noapte sfântă. Porni spre casă, convinsă că viaţa ei se schimbase odată pentru totdeauna şi că cea care plecase odată la mănăstire era alta decât cea care ieșise acum din biserică. Ştia că avea datoria de-a face din viaţa ei o izbândă continuă împotriva morţii, răului şi întunericului. Simţea că nu mai este singură, că este ocrotită, că aparţine rostului dumnezeiesc şi că niciodată nu va pieri sub piatra necazurilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavul ei trup.

Cu nepoţica de-o mână şi cu o lumânare în cealaltă, păşea cu paşi mici, cu grijă, ca nu cumva să se stingă lumina ce voia să o aducă acasă. Şi cu tot sufletul începu a cânta, şoptit, cântecul unui nou început, al unui alt timp purtător de har: Hristos a înviat din morţi/Cu moartea pe moarte călcând/Şi celor din mormânturi/Viaţă dăruindu-le!

Lenuța Neacșu

Bacău

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016