Duminica samarinencei; Ioan 4, 5-42
În vremea aceea a venit Iisus în oraşul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo puţul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, şedea lângă puţ; şi era cam pe la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, care eşti iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns şi i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi cine este Cel care ţi-a zis, dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi puţul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puţul acesta şi a băut dintr-însul el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus i-a răspuns şi a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare pentru viaţa veşnică.
Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea, când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea şi acum a venit, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci Tatăl astfel voieşte să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. A zis femeia către Dânsul: ştim că va veni Mesia, căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspunss: Eu sunt, cel care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi, sau despre ce vorbeşti cu dânsa? Atunci femeia şi-a lăsat găleata s-a dus în oraş şi a zis oamenilor: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristos? Deci au ieşit din oraş şi veneau către Dânsul.
În timpul acesta ucenicii Lui Îl rugau zicând: Învăţătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu-o ştiţi. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună rod în viaţa de veci, ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră; căci aici se adevereşte zicerea că: altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Iar din oraşul acela mulţi dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
În Wyoming, SUA, există un fenomen natural impresionant – un copac care creşte din mijlocul unei stânci. Lângă el se află o placă ce aminteşte că din cauza acestui copac, linia ferată a fost deviată; şi că de fiecare dată când treceau pe lângă acest copac, trenurile se opreau, iar conductorul arunca la rădăcina lui o găleată cu apă.
Mă întreb câţi oameni, ca şi copacul din stâncă, nu s-ar fi uscat şi nu ar fi murit dacă nu ar fi fost alţii să îi îngrijească. Orice plantă creşte pe locul unde i-a căzut sămânţa. Dar nu este întotdeauna aşa uşor cum sună. Chiar şi pentru noi! „Terenurile” noastre sunt foarte diferite… Unii trăim în medii care încurajează o viaţă plină şi prosperă, în timp ce alţii trăiesc în medii care îi omoară. Oamenii care trăiesc în întuneric (fie că e vorba de orbire fizică sau spirituală) sau în sărăcie abjectă sau în boală sau în alte situaţii dure şi ostile, nu pot să crească pe acel teren, nu pot nici măcar să supravieţuiască, dacă nu au ajutor generos al unor semeni.
Şi ştiţi ce? Chiar şi cei mai bogaţi şi mai sănătoşi oameni au nevoie de ajutor, din când în când, în special în plan spiritual. Chiar şi Iisus, persoana cea mai auto-suficientă care a umblat vreodată pe acest pământ, în Evanghelia de astăzi cere un pahar de apă de la o necunoscută samariteană.
Ştim cu toţii povestea, aproape pe de rost. Ea a mers pe la amiază după apă, când trebuia să îşi acopere faţa cu un văl, şi nu dimineaţa, aşa după cum mergeau femeile „respectabile”. În ochii sătenilor, ea era – cum să o spun cu delicateţe? – o femeie pe care nu aţi dori ca fiul dumneavoastră să v-o aducă în casă. În plus, evreii îi urau puternic pe samariteni, considerându-i pe jumătate păgâni, eretici, trădători ai credinţei. Evreii care călătoreau preferau să ocolească Samaria, chiar dacă astfel drumul devenea mai lung: orice, dar să nu calce pe pământul celor pe care ar fi fost în stare să îi şi scuipe în faţă.
Şi iată că aici Iisus stă de-a dreptul de vorbă cu ea – o femeie care probabil se considera a fi auto-suficientă. După o scurtă tachinare, iubirea lui Hristos iese la suprafaţă, iar ea îşi deschide inima spre El. Însetată de darul ‘apei vii’, ea Îl primeşte pe Iisus nu doar în micul antreu al vieţii ei, unde sunt primiţi oaspeţii nedoriţi care apoi sunt daţi afară, ci, dimpotrivă, femeia îi permite lui Iisus să intre în cea mai profundă parte a inimii ei, unde majoritatea dintre noi nu dăm acces nimănui, uneori nici măcar nouă.
Dacă ne gândim bine, cu toţii suntem femeia samariteană. Suntem persoane care ne considerăm auto-suficiente, nu-i aşa? Ceea ce a trăit ea, trăim şi noi. Atunci când suntem botezaţi, şi noi suntem spălaţi cu apa vie a lui Iisus.
Tot ce ne cere Iisus este un pahar de… credinţă. Să ne încredem în El şi ne va arăta atunci exact ceea ce vrea de la noi. Nu vă pierdeţi niciodată speranţa! Nu vă lăsaţi pradă disperării crezând că nu vă puteţi schimba după atâţia ani de încercări repetate, fără de succes! Lăsaţi-l pe Iisus să ude terenul pe care vă aflaţi. Cereţi-i lui Iisus să vă dea o inimă neînfricată – o inimă în care doar El poată să intre până în străfunduri. Permiteţi-i lui Iisus să vă transforme inima într-una nouă – o inimă plină de iubire şi de speranţă. Acceptaţi ca Iisus să vă transforme mentalitatea – pentru ca să fiţi mereu deschişi spre ceea ce El vrea de la voi. Să vă transforme Iisus cu iubirea Sa!
Aşa a făcut femeia samariteană şi aşa puteţi face şi voi. Urmaţi calea ei şi nu veţi greşi. Puteţi fi siguri.
