Duminica a VII-a după Paşti, Ev. Ioan 17, 1-13

“În vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine, precum I-ai dat stăpânire peste toată făptura, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui; iar  viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ şi am săvârşit lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac. Şi acum Mă preamăreşte Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. An făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume; ai Tăi erau, şi Mi i-ai dat Mie şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor; iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat, căci ei sunt ai Tăi, şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele, şi M-am preamărit în ei. Mult nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău; pe cei care Mi i-ai dat, i-am păzit şi nici unul dintre ei n-a pierit, decât numai fiul pierzării, pentru ca să se împlinească Scriptura. Acum însă Eu vin la Tine şi acestea le grăiesc cât sunt în lume, pentru ca bucuria Mea s-o aibă deplin în ei.”

Două lucruri doreşte diavolul de la tine în această viaţă. Mai întâi vrea să nu te întâlneşti niciodată cu Dumnezeu, să nu ai şansa să auzi vreodată de El. Dacă eşti chemat la biserică, el va avea grijă să nu ajungi. Dacă eşti invitat să citeşti Scriptura, se va îngriji să nu o faci, ca nu cumva să descoperi pe Hristos în ea. Satana va face imposibilul pentru a te împiedica să Îl cunoşti pe Hristos. Te va îndepărta de colegii buni, credincioşi, aşezaţi, cu o viaţă duhovnicească frumoasă, de cei ce ar putea să te ajute să ajungi la lumină. Îţi va aduce în faţă numai uscăturile din Biserica lui Dumnezeu ca tu să poţi sta cu mâna întinsă acuzator şi să poţi spune:  „Uite, păcătosul! De ce să merg la biserică? Îi văd cât de falşi sunt mulţi dintre ei! Îi văd cum duc o viaţă lumească.” Atunci satana este fericit, este mulţumit din cale-afară. Nu o să te întâlneşti cu Hristos, îşi spune el, o să mori şi o să mergi în fundul iadului!”

Dar s-ar putea să te scape diavolul… şi aceasta să fie şansa ta de a te întâlni cu Dumnezeu. Aceasta este legea biblică valabilă de două mii de ani încoace, care stă în picioare şi astăzi. Vei simţi biruinţa Duhului Sfânt în viaţa ta, dar în ziua făgăduinţei tale că te vei schimba, diavolul e foarte supărat, plângând de ciudă că te-a pierdut. În vreme ce îngerii din ceruri se bucură şi cântă, el tropăie din copite de nervi. Dar te înşeli dacă crezi că lupta lui pentru sufletul tău a încetat. Nu ştiu să existe personaj mai perseverent în univers, după Dumnezeu, ca diavolul. „Chiar dacă l-am scăpat acum, îşi spune, şi a ajuns în Biserică, tot mă duc la el pentru că vreau să-l leg.” Dacă în această acţiune a lui are succes, cumplit vei avea de suferit. Ceea ce urmăreşte este să te determine să nu Îl poţi sluji corespunzător pe Dumnezeu şi va face tot ce îi stă în putinţă ca tu să nu poţi cânta, să nu te poţi ruga din toată inima, să nu poţi posti, să nu te poţi spovedi, să nu te poţi împărtăşi, să nu te închini cu sinceritate. Diavolul se mulţumeşte şi cu un butuc plantat în biserică.

Pentru a evita întâlnirea ta personală cu Hristos şi mai apoi cunoaşterea Lui în plinătatea adevărului, diavolul te va lovi atât din exterior, cât şi din interior. Poate nu îţi dai seama ce duşman neînfricat se acunde în interiorul fiecăruia dintre noi. Filosoful francez Marcel Johandeau spune: „Nu de Dumnezeu mă tem, ci de mine însumi; liber fiind, pot să nu îi deschid uşa: Prins fiind de libertate şi de opinia eronată că poţi să-ţi controlezi viaţa, s-ar putea să nu îi deschizi uşa lui Dumnezeu. O schimbare, o pocăinţă subţire, fără slujire, dusă cu anevoie, fără bucurie, cu compromisuri, e tot ce îşi doreşte diavolul. Un creştin de paie.”

Să ne gândim la creştinii noştri mai tineri şi mai puţin tineri care se trezesc duminica obosiţi praf sau mahmuri, unora zăngănindu-le în cap zgomotul de toată noaptea de sâmbătă. Băutura, tutunul, drogurile, plăcerile fizice îl împiedică să vină la slujbă. Mai mult, vă veţi mira, pozează într-un om integru, motivându-şi absenţa de la slujbă prin aceea că nu vrea să fie fariseu. E adevărat, nici măcar fariseu nu poate să fie… e doar un om compromis pe vecie. Planurile diavolului trebuie demascate la timp, de aceea vreau să dezvălui, pe cât îmi ajută experienţa, lucrurile de care acesta se foloseşte pentru a se asigura de eşecul nostru ca şi creştini. Aceste planuri sunt ca nişte handicapuri în viaţa noastră.

Ştiţi cum am putea defini mai banal handicapul? A încerca să alergi la maraton 42 de km cu un picior de lemn. În ordinea simplistă a acestei interpretări, tot handicap ar fi pretenţia mea de a concura cu doamna Gabi Szabo la 4000 de m. Din politeţe, probabil, mi-ar spune: „Părinte, primii 2000 de m vă las să îi alergaţi singur, iar apoi trageţi clopotul să vin şi eu.” Tot o formă de handicap ar fi inteţia de a participa la olimpiada de matematică când tu îţi frămânţi mintea dacă 7×9 e tot una cu 9×7 sau dacă 6×7 e tot una cu 42.

Privit dintr-o perspectivă duhovnicească, handicapul poate fi definit ca o încercare de a-I sluji lui Dumnezeu cu o viaţă lumească. Prin urmare, handicapul presupune o incapacitate a noastră de a-L servi pe Dumnezeu într-un mod adecvat.

Handicapurile fizice sunt cele accesibile privirii. Fie că ne place sau nu, lupta celor mai mulţi, mai ales tineri, este lupta cu oglinda, cu propria imagine corporală. E o luptă istovitoare de multe ori… Cineva mi-a zis cândva: Este voie să îmi fac operaţie estetică? Handicapul fizic este o realitate extrem de diversificată, dar mai ales frustrantă. Poate fi un nas strâmb sau un mers şchiopătat. Sunt handicapuri fizice pe care mulţi nu şi le-ar dori, defecte cu care s-ar putea să te fi născut. Să nu mai vorbesc de complexele băieţilor. Nici nu au apucat să se căsătorească şi îşi dau seama că nu mai au păr pe cap decât pentru două duşuri. Îi tot aranjează, îl lasă lung, îl fixează bine să nu îl ia vântul. Pentru unii, handicap fizic poate fi culoarea pielii: poţi fi prea negru sau prea palid. Acneea este şi ea un complex cu care mai ales tinerii se luptă la vărsta pubertăţii. S-ar putea să fii ca Moise, gângav, şi să spui: E-e-e-e-u, D-o-o-a-m-ne, n-u-u. Eu sunt peltic, sunt rău în vorbire. Alege pe altcineva să Îţi facă treaba.” Sunt unii cărora nu le trebuie necaz mai mare decât ochelarii, tot întrebându-se dacă le stă sau nu bine cu ei. Apoi deficienţa de auz: când te prefaci că întrebi de două ori pentru că eşti interesat. Înălţimea care te face să te vezi un uriaş sau un pitic. Greutatea este mai nou sursa necazurilor noastre: când se învârte lumea cu tine pentru că nu ai mâncat şi ai dat în spasmofilie. Toate aceste eforturi inumane doar pentru ca să arăţi ca trasă prin inel. Lupta crâncenă cu Kg ne-a adus în case un prieten nelipsit: cântarul.

Din cauza naturii sale vizibile, handicapul fizic este o prezenţă extrem de nedorită în vieţile noastre. Pentru că handicapul a afectat şi îngreuiat adesea viaţa oamenilor Scripturii, haideţi să ne oprim asupra câtorva defecte fizice cu care s-au confrunatt aceşti slujitori ai Domnului. Cum a fost Moise? Gângav. Cum a fost Zaheu? Pitic. S-a folosit Dumnezeu de ei? Cum a fost Pavel? Urât, cu ochii scurşi. Totuşi, s-a folosit Dumnezeu de Pavel? Gândiţi-vă la David şi la modul arogant şi depreciativ la care îl priveşte Saul: „Tu vrei să te baţi cu Goliat? Dar nu vezi că eşti un copil, un pici? Nu vezi că nu ai armură?” Biblia spune că Saul a vrut să dreagă cumva handicapul lui David îmbăcându-l cu armura lui. Însă aceasta nu i s-a potrivit, era prea mare şi grea. Au râs vitejii lui Saul de el, Goliat s-a arătat şi el ofensat şi a strigat către oştirea duşmană: „Ce aveţi voi, israeliţilor, trimiteţi copiii să se bată cu mine?” Vârsta necorespunzătoare este şi ea un handicap.

Condiţia socială poate reprezenta, la rândul ei, sursa frustrărilor şi complexelor noastre. Nu-ţi trebuie nimic mai mult decât o familie cu probleme, în care să auzi repetându-se obsesiv cuvântul „divorţ”. Îmi amintesc de drama unor copii cu o astfel de familie, care au venit într-o zi la biserică să ne rugăm pentru ei, spunându-mi printre lacrimi: „Când am auzit într-o seară cum ne împart părinţii, nu ne-a venit să credem urechilor. Au împărţit cam aşa: frigiderul rămâne la mine, maşina de spălat la tine; fata rămâne la mine, băiatul la tine.” Ştiţi ce au înţeles acei copii atunci? Că sunt un obiect banal, precum frigiderul, în acea casă, că valoarea lor era aceeaşi cu a unei maşini de spălat… Nu-ţi trebuie altceva în viaţă decât să trăieşti într-o casă cu probleme, unde tatăl vine băut şi te rogi să ajungă fie suficient de beat ca să adoarmă cât mai repede, fie suficient de treaz ca să nu te apuce la bătaie. Poate o parte dintre voi aţi crescut într-un astfel de cămin şi ştiţi despre ce vorbesc. Poate aţi experimentat ce înseamnă să trăieşti în permanenţă cu teama de a te întoarce acasă.

Handicapul social este povestea tristă a multora dintre noi. El ne înfăţişează aşa cum suntem sau, mai bine zis, aşa cum situaţia socială ne-a împins să fim. Poate eşti în pielea celui care şi-ar dori să meargă şi el o dată pe lună la cofetărie cu prietenii, dar nu are bani nic măcar de un suc. Sunt dintre voi care trăiesc chiar acum drama şomerului, a celui urgisit de soartă, tratat de societate ca un paria, ca un nimic. Să te duci în fiecare zi să îţi cauţi un serviciu şi să nu găseşti. Sau să fii respins politicos cu tot felul de vorbe.

Poate că te-ai născut într-o familie numeroasă. Să stai la 16-17 ani în bucătărie şi să găteşti pentru încă nu ştiu câţi fraţi în urma ta, schiţează conturul unei forme aparte de handicap. Să nu ai nici copilărie, nici tinereţe pentru că trebuie să stai de dimineaţa până noaptea târziu în bucătărie. Să te scoli prima, să fugi la şcoală şi să te întorci acasă într-un suflet, ştiind că te aşteaptă o grădiniţă de pitici cărora trebuie să le dai de mâncare. Să înveţi numai noaptea –  dacă nu cazi frântă de oboseală – după ce ai avut grijă să îţi culci frăţiorii.

S-ar putea să fie o anormalitate ceea ce spun eu acum pentru tine, care vii acasă şi nu ai altă activitate decât să te relaxezi ascultând muzica preferată, să te duci în bucătărie şi să fie masa pregătită, să fii mereu curat pentru că, nu-i aşa, spală maşina.

Handicapuri materiale. S-ar putea să ai un handicap financiar, să îţi lipsească banii, iar atunci când eşti tânăr şi îţi lipsesc banii, eşti privat şi de hainele pe care ţi le doreşti. Nimeni nu merge de bucurie sau pentru că banii îl scot din casă să se îmbrace de la mâna a doua. Dacă i-ai avea, ţi-ai achiziţiona întreaga garderobă doar de la magazinele de firmă. Cu toate acestea vreau şă ştii că eu te iubesc şi te iubeşte şi Dumnezeu. Şi vreau să îţi spun un cuvânt ţie care te îmbraci cum poţi, nu cum ai dori: va veni într-o zi Iisus Hristos şi te va îmbrăca cu haina Lui de slavă. Va pune pe umerii tăi o haină nouă, pe care nu a purtat-o nimeni înaintea ta şi care e făcută pe măsura ta. E haina neprihănirii şi a slavei lui Dumnezeu.

Handicapuri spirituale. Un loc semnificativ îl ocupă şi suita neputinţelor noastre spirituale, pe care le experimentăm, devenind adesea fără să ne dăm seama nişte creştini trişi, cu o viaţă anostă şi stranie. Nu-i aşa că te-ai aflat şi tu în situaţia de a te pune pe genunchi, dar să nu te poţi ruga sau să îţi fugă gândul în altă parte? Te aşezi la rugăciune şi prin minte nu îţi trec decât gânduri legate de lucru, de şcoală, de facultate, de o mulţime de alte griji. Cu toate că dorinţa ta este aceea de a sta înaintea lui Dumnezeu şi de a I te închina, nu poţi. Să vă dau un alt exemplu: te hotărăşti să posteşi în fiecare vineri şi plin de bucurie, de nerăbdare, aştepţi ziua respectivă. Se întâmplă însă un lucru interesant. Cu o zi înainte nu ai postit. Ai fost atât de prins de treburi şi nu ai avut vreme să mănânci. Te-ai trezit că e aproape cinci după amiază, iar tu încă nu ţi-ai luat micul dejun şi te minunezi cum de ai reuşit să rezişti atâta timp. Vine însă vineri dimineaţă când eşti hotărât să stai o zi întreagă în post şi, cu toate că nu este decât ora nouă dimineaţa, te uiţi la pacheţelul colegului sau colegei. La ora 10 simţi că te doare un pic capul. La 11.00 lupţi deja puternic cu tine însuţi ca să nu bei puţină apă. La ora 12.00 îţi găseşti scuze, poate că Dumnezeu acceptă postul cu apă, Dumnezeu e înţelegător, ştie ce muncă ai. Îţi aminteşti şi de predica de la biserică şi începi să te justifici că până şi părintele a fost de acord că Domnul ţine cont de postul nostru, chiar dacă e numai până la ora 13.00. Colegul de lucru îţi dă şi el un ajutor: „Tu chiar arăţi rău astăzi. Eşti cam palid.” Nu-i aşa că de cele mai multe ori acesta este tabloul zilelor noastre de post? La ora 14.00 eşti biruit. Vii acasă şi te rogi: Doamne, iartă-mă! Promit că data viitoare o să duc mai mult. E obsesie mondială mai nou, toată lumea e la dietă, toţi vor să scape de burtă, de şunci şi de aceea călărim cântare şi luptăm până la epuizare cu kg în plus. Îţi aminteşti şi tu când ai mâncat doar un biscuite întreaga zi sau numai celebra ciorbă de varză. Te-a durut sau nu capul, dar te-ai ţinut tare. Ştiţi ce scot în evidenţă situaţiile amintite? Handicapul nostru spiritual. Să poţi face lucrul lumii, dar să nu îl poţi face pe al lui Dumnezeu. Să te uiţi cum se roagă alţii, să vrei să citeşti Scriptura şi să te apuce somnul, să nu înţelegi nici Vechiul Testament, nici Noul Testament. Să nu te poţi implica în slujire, să nu ai bucurie.

Acestea sunt handicapuri reale. Dar ce se întâmplă cu cele imaginare? Probabil una din trei fete sau femei trăiesc cu impresia că sunt urâte sau îşi văd viaţa ca o continuare a poveştii Cenuşăresei. Însă multe din aceste femei se privesc în oglinzi strâmbe, fără să le treacă vreodată prin minte că vinovată ar putea fi oglinda, că realitatea e alta şi că imaginaţia le joacă feste.

Cine favorizează toate aceste neputinţe despre care am vorbit?  Duşmanul numărul unu suntem noi înşine. Noi credem că suntem slabi, că nimic bun nu locuieşte în noi, că arătăm într-un fel ciudat, că nu sunt bani suficienţi acasă, că nu avem ghiozdanul cel mai frumos, nici hainele cele mai scumpe, că avem fraţi prea mulţi care ne privează de luxul de a avea propria cameră, intimitatea noastră. Avem probleme, dar, în primul rând aceste probleme sunt în noi pentru că noi menţinem handicapurile în viaţa noastră.

În al doilea rând, s-ar putea să avem o imagine greşită pe care lumea o promovează. O să vă pun o întrebare simplă: când aţi vrut să cumpăraţi o păpuşă scumpă pentru copil, să zicem Barbie, aţi văzut-o într-un cărucior cu rotile? Cu ochelari de vedere cu dioptrii mari sau plină de coşuri? Aţi văzut vreo păpuşă de felul acesta? Niciodată! Ştiţi de ce? Pentru că lumea promovează o perfecţiune de laborator, care nu există în realitate. Un coleg care lucra în televiziune îmi povestea că noi vedem vedetele la televizor şi rămânem miraţi de frumuseţea lor. Şi zicea de o actriţă pe care noi o îndrăgeam la vremea aceea: ştii cât lucrăm la doamna? Patru ore de lucru, un kg de creme şi de vopseluri, pe care i le legăm să ţină pe faţă, să nu cadă până la sfârşitul filmării. În lumea mea de televiziune mi-am dat seama, spunea el, de un lucru: lumea aceasta nu este decât un strat de fard pus peste gunoi!

Ce promovează această lume? Căsătoria perfectă, bărbatul perfect, femeia perfectă, iar noi, în loc să ne raportăm la lumea reală, la cei de lângă noi, ne raportăm la starurile care au cinci ore de coafor, cinci de machiaj, cinci de mai ştiu eu ce ca să stea în picioare. Care este imaginea pe care o promovaţi voi? Vă iubesc aşa cum sunteţi, oameni reali, oameni dragi mie, cu problemele voastre, cu viaţa voastră, cu sănătatea voastră, de multe ori şubredă. Mulţi oameni, mai ales tineri, mărturisesc că au probleme de sănătate. Cine se gândea la aşa ceva? Ni se pare că trebuie să ai de la 50-60 de ani încolo ca să ai probleme de sănătate. Dar cine promovează în lume ideea unui tânăr cu reumatism. Totuşi, există! Sau a unui tânăr miop? L-aţi văzut pozând? Niciodată! Dar există! Dar a unui tânăr timid? Toţi sunt grozavi în film, pe ecran, în virtual! Şi chiar fetelor noastre le plac aceia care dau din mâini, din coate, descurcăreţii, care ştiu să spună vorbe dure. Iar când întâlnesc unul mai fâstâcit: „Domnule, cam pămpălău…” zic!

Părinţii greşesc şi ei de multe ori pentru că ajută la promovarea handicapului în viaţa noastră.  Ce ar putea spune părinţii unui copil care mereu răspunde la întrebările mamei: Ce ai luat astăzi? FB? Nu!, zice el. Bine? El: Nu! Un Sssss! Bleg eşti, măi! Copilul creşte auzind în fiecare zi cuvinte ca „bleg”, „netot”, „nerod”, „nu va ieşi nimic bun din tine”, „prostănac”, „prostovan”. Este un handicap cu care copilul va creşte în viaţă. Sau: Vino la mama. Tu eşti frumuseţea mamei, iar fratele de dincolo aude, ştiind că el este mai urât. Ne mai ajută şi colegii de şcoală. Ce frumos ar fi dacă v-aş întreba ce porecle aţi avut sau aveţi la şcoală.

Ce e de făcut? În primul rând, va trebui să recunoaştem că, deşi avem probleme şi handicapuri, noi suntem creaţia lui Dumnezeu. Credeţi asta? El te-a creat aşa cum eşti şi poate te-a lăsat să vii în această lume cu gângăvie, cu miopie, cu nasul într-un anumit fel. Aşa a ales Dumnezeu pentru tine. Oare face Dumnenezeu lucruri imperfecte? În al doilea rând trebuie să înţelegi că Dumnezeu are un scop cu viaţa ta, chiar aşa imperfectă şi plină de handicapuri. Care este scopul? În Romani 12, 1 citim: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească.” Vă îndemn să aduceţi trupurile voastre aşa cum sunt ele: cu probleme, cu necazuri, cu supărări, cu familii destrămate, cu violenţă etc. Aşa veniţi la Dumnezeu. În al treilea rând, dacă ai o neputinţă, Dumnezeu o poate folosi spre lauda Sa. Şi sunt multe exemple. În al patrulea rând, fii optimist! Eu nu am văzut om mai handicapat pe lumea asta ca tâlharul de pe cruce. Eşec total! În ultima clipă din viaţa lui a primit lumină de sus şi a rostit: Dacă eşti Dumnezeu, vreau să fiu cu Tine în Rai! Iar Domnul i-a spus: azi vei fi cu Mine în Rai. Dumnezeu care poate muta munţii, poate muta şi munţii din viaţa ta.