Sfânta Împărtăşanie

Împărtășania nu e cununiță pentru virtuți, ci medicament pentru sufletul păcătos. De aceea trebuie să ne împărtăşim la fiecare liturghie și nu doar de câteva ori pe an, chipurile din motiv de evlavie (părută evlavie de fapt), de nevrednicie, pe principiul că „noi nu mai avem viața virtuoasă a creștinilor din vechime”. Eu, personal, cred cu tărie că acei creștini din vechime erau buni creştini tocmai pentru că se împărtășeau, Hristos din Euharistie era Cel Care îi ținea, îi întărea şi le dădea putere. De aceea erau buni.

Să crezi că ești vrednic și că poți tu ceva prin puterile tale mi se pare că aduce un pic a erezie pelagianistă. Sfinții Părinți erau foarte clari când ziceau că cine se crede nevrednic să se împărtășească la fiecare liturghie, dar vrednic să se împărtășească o dată pe an, acela e un înșelat. „Nu pentru cei drepți am venit, ci pentru cei păcătoși”.

Pe de altă parte, Împărtăşania NU trebuie să devină o rutină. Când te împărtășești să simţi că ţi-ai vărsat şi ultima picătură de sânge în lacrimi de pocăinţă şi rugăciune. Fiindcă, dacă ajungi să te împărtăşeşti fără umilinţă şi fără „emoţia” că acolo este Hristos Însuşi cu Trupul şi Sângele Său, şi dacă totul devine o rutină, mai bine nu. Însă… grijă! Să nu ne „adăpostim” în spatele “nevredniciei” noastre. Să luptăm cu toate piedicile!

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem!