Duminica I după Rusalii, a Tuturor sfinţilor
32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. 37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. 38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. 27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? 28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. 29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. 30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.
Despre creștinii Bisericii Primare, Iustin Martirul scria: ”Cei bogaţi dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viaţă de strânsă părtăşie şi, pentru tot ceea ce avem, binecuvântam pe Făcătorul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său, şi prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă „Duminică”, ne adunăm împreună într-un loc anumit înainte de răsăritul soarelui şi citim cât ne îngăduie timpul din „memoriile apostolilor” şi din scrierile profeţilor. Apoi, când se oprește cel ce citeşte, cel ce prezidează ține o cuvântare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toţi la rugăciune şi, cum am mai spus, când sfârșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci şi mulțumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunaţi spune: Amin” (fragment din ”Apologetica”, Iustin Martirul). Și încă, despre ei, surse păgâne ale vremii afirmă că înfruntau leii înfometați în arenele romane, unde-și aduceau trupurile ca jertfă supremă, rugându-se, cântând și binecuvântându-i pe asupritorii barbari. Oare de unde le venea forța? Unde, în trupul acesta limitat și în mintea supusă limitărilor de orice fel, se năștea în creștinii de demult curajul trăirii la maximum? Viețile noastre nu cunosc nici pe departe greutățile lor și, totuși, existența ni se pare mai apăsătoare ca niciodată. Credința noastră, dincolo de frecușurile inerente și pasagere, are libertatea pentru care mulți au luptat și nu puțini au adormit; și totuși, candelele noastre s-au stins. Sunt vremuri grele. Și sunt grele întocmai pentru că par ușoare și pentru că ne fac pe noi să credem că suntem suficient de puternici, prin noi înșine, pentru a le birui.
Dragilor, aici văd eu secretul victoriei creștinilor din Biserica Primară şi sfinţilor Bisericii dintotdeauna: trăirea cu Domnul Iisus Hristos. Ei aveau câteva scrieri despre Hristos, dar Îl cunoșteau personal. Noi umplem bibliotecile lumii vorbind despre El, dar prea puțin Îl cunoaștem. Ei aveau peșteri reci unde se închinau, însă ruga și cântarea lor erau pline de înflăcărare. Noi avem clădiri călduroase, dar inimi înghețate. Ei erau doar o mână de oameni, dar plini de putere. Noi suntem miliarde, dar totuși atât de lipsiți! Activismul creștin contemporan ascunde, uneori, dureroasa realitate a lipsei șederii în prezența Domnului. E mai ușor să acționezi, decât să asculți. E mai ușor să vorbești tu, decât să-L lași pe El să vorbească. E mai ușoară fuga decât frângerea.
Printre multe citate dragi, se numără și acesta: ”Nu te iubesc pentru ceea ce ești, ci te iubesc pentru ceea ce sunt, ce devin eu atunci când sunt cu tine” (Gabriel Jose Garcia Marquez). Frumoasă declarație de dragoste, nu? Cumva, cele scrise aici ni se aplică și nouă, creștinilor. Stând în prezența Lui, semănăm cu El. Depărtându-ne de El, și chipul Lui se îndepărtează de lăuntrul nostru. Toate câte le are Dumnezeu de înfăptuit pentru noi nu se fac fără acordul nostru, căci acest ”cu noi” e de-a pururi ”tributul” voinței libere cu care am fost creați. Când suntem cu persoane blânde, deprindem blândețea. Când suntem cu oameni duhovnicești, noi suntem mai aproape de trăirea la cote înalte a vieții spirituale. Iar marile transformări survin în viețile noastre atunci când întâlnim făpturi dragi care ne cunosc așa cum suntem și, totuși, continuă să ne iubească. Dacă sunt un altul, mai bun, atunci când sunt cu tine, cât de minunat trebuie să fii tu!
Scriitorul Ferenc Visky spunea: ”uluitor este faptul că omul încearcă să-L țină în robie chiar și pe Dumnezeu”. Adesea și ”dragostea” noastră pentru El o legăm de cât de multe face pentru noi. De fapt, abia când suntem străpunși de mesajul iubirii Lui, flacăra dragostei de El se-aprinde pe altarul inimii. Și-atunci nu-L mai iubim pentru că ”face”, ci-L iubim pentru că ”este”. Ba, mai mult, nu-L iubim doar pentru că ”este”, ci Îl iubim pentru că începem și noi să fim. Iar în această poveste de dragoste în care El și cu noi ne unim într-atât încât nu mai știm care-i unul, care-i celălalt, găsim și răspuns întrebării: ”Pentru ce Te iubesc, Doamne?”, găsim și întristare că n-am știut din vreme să răspundem Iubirii iubind. Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu. ( Psalmul 17)
Se spune că modelarea lutului este un proces complicat. Materia primă, depozitată într-o groapă și umezită periodic se scoate pe un țol, se frământă trei ore cu picioarele, fără oprire, se curăță de impurități trecându-se printr-un malaxor, se face calupuri, se taie felii, se mai frământă o dată cu mâna etc. Și acesta este doar începutul procesului. Ne mirăm de costul mare pe care-l implică un vas făcut manual, de către olar, omițând că e o mare concentrare și o enormă muncă în olărit. Dar prețul nu ne dă nicicum înapoi de la a admira și la a achiziționa aceste ”bijuterii” realizate de mâinile pricepute ale olarului. Ceva ne atrage irezistibil în a prefera aceste produse celor care abundă în mall-uri, care sunt întocmite în masă și-n care nu găsești aparent niciun defect de construcție sau de decorare exterioară. Și acel ceva este valoarea lor. E nevoie de răbdare pentru ca un vas să capete valoare.
Pentru noi, victimele consumatorismului, răbdarea nu e un cuvânt la modă. Cafeaua e instant, mâncarea se ia de la ”fast-food”, plata facturilor online se face în câteva minute, telecomanda schimbă canalele într-o clipă, taxiul sosește în fața blocului, la puțină vreme de la efectuarea comenzii. Într-un fel, graba noastră e justificabilă. O publicație făcea următorul calcul: din 8784 de ore ale anului, dacă excludem vremea necesară satisfacerii nevoilor fundamentale, ne rămân cca. 3442 de ore; destul de puțin timp pentru un an în care ne-am propus să rezolvăm multe. Dar, pe de cealaltă parte, de teamă să nu irosim momentele, am început să avem așteptări instant de la toate aspectele vieții. Ne supărăm pe Dumnezeu când nu ne răspunde grabnic rugăciunilor noastre arzătoare, îi abandonăm pe cei apropiați nouă care cad în aceleași patimi din care noi i-am ajutat a se ridica, renunțăm la a mai crede în vindecarea și sfințirea noastră, de îndată ce ni se confirmă iarăși că suntem la fel de vulnerabili în fața păcatului ca odinioară. Am devenit pretențioși cu privire la viață și de-ndată ce ea nu ne împlinește instantaneu, cădem în resemnare, plictiseală, întristare.
”De ce oare lucrurile par să nu se schimbe?”. ”De ce Dumnezeu lipsește atunci când am mai mare nevoie de El?”. ”De ce partenerul de viață, după ani de trăire împreună, e la fel de insensibil la nevoile mele?”. ”De ce fiul meu cel mare e atât de irascibil, iar fiica rămâne la fel de bolnavă, în ciuda tratamentelor îndelungate?” Sunt întrebări care se nasc adesea în sufletele noastre și care zămislesc în noi suferințele cele mai adânci ale lăuntrului. Și noi traversăm diverse ipostaze existențiale. Astăzi strigăm, ca Ilie proorocul, că numai Dumnezeu e Dumnezeu, și nu ne e teamă nici de mulțimea idolatră, nici de puterea întunericului, nici de propriile îndoieli, mâine ne ascundem disperați, ca profetul speriat de gura slobodă a unei femei ce se simte amenințată de lucrarea sa.
Dragilor, pentru ca vasele noastre de lut să fie valoroase, e nevoie de multă răbdare. Dumnezeu ne-a luat din țărână și ne-a dat suflare de viață. Pe când eram noi doar embrioni fără chip, ochii Lui ne vedeau și-n cartea Lui erau scrise toate zilele vieților noastre, după Ps. 138. El ne măsoară fiecare respirație și fiecare bătaie de inimă. El ne-a adus la o viață nouă prin Domnul Iisus Hristos. El ne vorbește printr-un susur blând, printr-o mângâiere fină sau printr-o palmă fermă. Întunericul din viețile noastre nu e în afara științei Lui, iar frângerile cele grele Îi ating mereu inima plină de dragoste. Când toate ne merg bine, ne îndepărtăm de El. Abia când visele ni se năruie și pământul ne fuge de sub picioare, ni se oferă prilejul să descoperim în noi o dorință mai presus decât năzuințele noastre spre bine. Pierdem ceea ce socotim valoros pentru a descoperi Valoarea Împărăției. Iar pentru această îndelungă metamorfoză, nouă ni se cere încredere în El și răbdare. Căci numai răbdând cu răbdarea sfinților sub mâna destoinică a Olarului, din noi va ieși un vas cu valoare veşnică.
