Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinţilor români); Matei 4, 18-23
18. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. 19. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. 20. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. 21. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. 22. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. 23. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. 24. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca. 25. Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan.
Ca să poți merge după Hristos, va trebui mai întâi să Îl primești în viaţa ta. În genunchi, la picioarele Lui, să te arunci și să te recunoști că ești un păcătos. El nu caută sfinți. El caută păcătoși să-i facă sfinți! Că să poți merge după Hristos, va trebui să ieși din plăcerile păcatului la mal. Să ieși din noaptea acestei lumi la lumina cerului. Să plătești prețul unei vieți sacrificate. Să trăiești pentru Hristos, ca mai apoi să poți muri pentru El. Pocăința autentică are un preț… nu o trăire ieftină! Ca să poți merge după Hristos, va trebui să poți lăsa totul. Eul tău, agenda ta, obiceiurile și prioritățile tale. Să nu fii ca tânărul bogat care n-a înțeles că Hristos nu dă celui ce are, ci El dă totul celui ce nu are. Ca să poți merge după Hristos, va trebui să mergi prin praful și pietrele de aici, fără să te uiți la ele. Chiar dacă unele pietre aruncate spre tine dor prea tare… El doar adevăraților pelerini le-a promis cerul cu străzi de aur.
Nu cred că viața e cel mai mare dar pe care îl primește omul, ci libertatea de a face ce vrea cu ea. Numai că, liberul arbitru este, totodată, și cel mai mare blestem al omenirii. Dumnezeu nu ține în lesă pe nimeni. Nu intră cu bocancii în sufletul nimănui, nu pune piciorul în prag. Nu-i musafir nepoftit. Dacă nu-L accepți, nu insistă. Dumnezeu nu-i negustor de suflete! El e făuritor de suflete! Ni se dă, deci, șansa de a ne trăi viața după bunul plac. Problema este ce alegem să facem cu șansa asta. Singura șansă! (Foarte foarte puțini oameni o mai primesc pe a doua. Nu îți irosi viața bazându-te pe ideea că ești unul din ei. S-ar putea să ratezi singura șansă de a trăi cu adevărat.)
Nu trebuie să stai musai între patru scânduri, lipsit de vlagă, pentru a fi un om mort. Există și morți care merg pe stradă (unii din ei se dau cu rolele, alții claxonează la semafor), pe lângă care trecem zilnic, cu care interacționăm deseori. Morții se ascund și în spatele zâmbetelor false, ale costumelor Armani, ba chiar dincolo de zidurile bisericilor! Ambalajul exterior trădează rareori cimitirul din interior. Doar dacă îi privești adânc în ochi începi să simți miros de suflet degradat. Și cel mai greu e când îți moare sufletul.
O viață irosită e una în care alergi după plăceri. După bani. După faimă. Viața nu-i ca matematica. Degeaba tot aduni. La sfârșit îți va da tot cu minus. O viață irosită e o viață petrecută căutând fericirea la capătul pământului, când de fapt ea e la o atingere de mână distanță de noi. O viață irosită e o viață în care încerci să amâni sfârșitul. Tot fugind de ce va fi, uiți să te bucuri de ce este. O viață irosită e o viață în care nu lupți pentru nimic de teamă să nu pierzi. În care te lași purtat de valuri, cu speranța că, poate, într-o zi, te vor duce ele la țărmul făgăduinței. Viața adevărată e o viață trăită şi pentru alții. O viață în care legi răni, în care bandajezi aripi, în care reclădești ceea ce alții dărâmă. O viață în care aduci bucuria în ochii amărâţilor, zâmbetul pe fețele scăldate în lacrimi. Idealul în viață e ca pe oriunde treci să lași lucrurile mai bune decât erau înainte ca tu să ajungi acolo.
Indiferenţa ucide. Cu sânge rece. E opusul iubirii. E mai dureroasă decât ura. E ca o injecţie cu moldamin, făcută direct în inimă. Indiferenţa se răspândeşte rapid, e tot mai des întâlnită. E o stare generală ce caracterizează societatea, şi care a început, din păcate, să afecteze şi biserica.
Mă doare starea Bisericii. Cel mai mult. Aleargă răniţii la ea, căutând alinare, şi nu-i bagă nimeni în seamă! Avem biserici cu sute de membri, ni se predică despre iubire, cântăm, ne rugăm să se schimbe lucrurile și nu se întâmplă nimic. Ne întrebăm de ce nu face Dumnezeu nimic, când de fapt problema e la noi. Noi astupăm izvorul binecuvântării! Cu monotonia.
E posibil să vină un om străin la biserică și din zeci/sute de oameni să nu îl bage nimeni în seamă? Normal că se poate! La 12 fix se încheie programul, la 12 și un minut deja toți suntem înghesuiți la ușă, ne urcăm rapid în maşini și fuga acasă. Fără comunicare, fără pic de sacrificiu. Și ne mirăm că suntem singuri. Oamenii au nevoie de sprijin, pentru că e plină lumea de semeni ce udă pernele cu lacrimi în fiecare noapte, de tineri ce se simt neiubiţi, neapreciaţi, părăsiţi. Zilnic ghilotina nepăsării face noi victime, şi în spatele cortinei, peisajul e apocaliptic.
Uneori, de la prea multă durere (alteori din simplu egoism), ajungi indiferent. Îţi scoţi inima din piept, o pui într-un borcan şi apoi o laşi la loc sigur. De teamă să nu ţi-o (mai) frângă cineva, de teamă să nu suferi mai mult. Aşa se face că străzile sunt pline de oameni fără inimă. La propriu. Şi când nu mai ai inimă, e logic că nu mai simţi nimic, nu mai empatizezi, nu mai vezi ce e în jur.
Păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, căci din ea izvorăşte viaţa. Din inimă izvorăşte compasiunea, cea care poate schimba naţiuni. Dintr-o inimă bună izvorăsc vorbe înţelepte, ce alină alte inimi, repară minţi dereglate, opresc războaie și aduc pacea. Dintr-o inimă binecuvântată porneşte dorinţa de a spune stop avortului, stop indiferenţei, stop urii, stop păcatului… Stop!
O inimă aleasă e leacul oricărei boli, de orice natură. Îți vindecă ochii și te ajută să vezi dincolo de interesul propriu. Îți curăță mintea. Îți dă vorbe pline de duh. Mâini gata să mângâie. Picioare gata să meargă kilometri întregi pentru a sluji. Buzunare fără fermoar, deschise pentru cei aflați în nevoie. O inimă aleasă aduce zâmbetul pe fața lui Dumnezeu.
Luptați cu indiferența! Căutați să aveți inimi alese! Ajutați oamenii, chiar știind că nimeni nu va afla niciodată cât v-ați sacrificat! Oferiți fără să așteptați vreun răspuns, vreo răsplata! Iubiți nelimitat! Îmbrățișați oamenii! Zâmbiți mai des!
Aduceți cerul pe pământ! O inimă bună şi un surâs sincer, nu mascat. Masca nu-i doar costumul de extraterestru purtat de Halloween, nici ţinuta de Barbie. Mască e şi zâmbetul fals de pe feţele unora. E şi crucea de 10 cm agăţată cu un lanţ de drujbă poleit în jurul gâtului, şi icoana înnegrită de fumul ţigărilor. Mască e şi poza photoshopată de pe Facebook în care apari cu 10 kg mai slabă, ba e chiar şi crucea lipită pe maşinile multor “confraţi”.
Masca este faţa pe care omul şi-o arată atunci când nu are o faţă proprie. Şi tot purtând măşti, ajungem să uităm cine se află cu adevărat în spatele lor. Masca e un lucru menit să impresioneze şi să ascundă. Dincolo de măşti se pitesc oameni slabi, oameni goi, oameni pierduţi. Oameni cu vise mici şi ochelari de cal. Oameni fricoşi, fără speranţă, fără curaj.
Masca este minciună. Ea ascunde realitatea de ochii lumii la fel cum ochelarii de soare ascund ochii vineţi. Pentru că oamenii se tem să fie ei înşişi, se tem de respingere, se tem de schimbare. Dar masca, ori cât de mult ar fi purtată, ori cât de scumpă ar fi, sau cât de mult ar semăna cu adevărata faţă a purtătorului, nu va deveni niciodată adevăr. Nu va îmbunătăţi lucrurile. Nu va rezista la nesfârşit. Şi purtând-o prea mult timp, ea devinde parte din noi, iar când vrem să o îndepărtăm, ne produce răni. Măştile lasă cicatrice. Şi mutilează inimi. Masca este iluzie. Ea doar dă impresia că totul e bine, dar în spatele ei se ascund aceleaşi vechi defecte. Masca nu rezolvă probleme. Dincolo de ea rămân aceleaşi lacrimi, aceeaşi ură, aceeaşi inimă frântă.
Timpul nu vindecă rănile. Numai Medicul o face. Şi cum să ieşi din starea asta dacă tu nu spui altuia durerea ta?! Nici măcar lui Dumnezeu. Masca este resemnare. Masca e durere. În primul rând pentru că eşti tot timpul nevoit să te prefaci, trăieşti cu stres, ţinând cu dinţii de imaginea pe care o ai de păstrat. Purtătorii de măşti suferă chinuri. Ei nu pot fi sinceri, nu îşi pot vărsa durerea inimii în cupa nimănui, deci nu se pot bucura de mângâieri şi alinare.
Apoi, pentru că, aşa cum tratezi pe alţii, eşti şi tu tratat. Minţi – eşti minţit; înşeli – eşti înşelat! Masca nu e o soluţie, e o scuză! Şi cine se scuză se acuză. Cât timp trăim aici jos, o să ne lovim de măşti. Mereu. Unele de profesionişti, altele de amatori. Treaba noastră e să le dăm jos. Întâi pe ale noastre! După aceea, alţii se pot schimba prin puterea exemplului şi prin încurajare. Toţi au o şansă, chiar şi tâlharii.
Sătul de balul mascat privesc în sus. E singurul loc fără prefăcuţi. Acolo ajung doar oameni sinceri, cu etichetă de sfinţi. Îmbătaţi de parfumul raiului, sunt fericiţi că au renunţat cândva la măşti. Dacă le-ar fi păstrat, n-ar mai fi ştiut cum miroase raiul. Uitându-mă, din întâmplare, am zărit pe cineva când îşi scotea masca. Avea ochii plini de lacrimi.
Citeam undeva: Un trandafir visează să fie sărutat de albine. Ori măcar să fie atins. Dar nu vine niciuna. Atunci Soarele îl întreabă mirat: “Nu te-ai plictisit să aștepți?”. “Ba da, zice trandafirul. Dar, dacă îmi închid petalele, mă ofilesc!”.
Cine iubește nu stă cu mâinile în buzunar. Și nici atât la spate. Ci e tot timpul cu brațele deschise sub formă de cruce! Iisus Hristos așa a iubit! Ba chiar și azi, la Poarta Cerului așteaptă cu brațele întinse spre Est și Vest. Numai brațele deschise îmbrățișează înlăcrimații, săracii, pe cei cu beteșug. Dar și risipitorii. Cine stă deschis ca o cruce îi face chiar pe îngeri să privească invidioși.
Biserica trebuie să fie plină de cruci! Nu de sălcii… Și nici atât de cactuși! Încercați să stați cu brațele deschise chiar și atunci când nimeni nu e gata să vă îmbrățișeze! Brațele căzute ofilesc inimile. Și nici nu răspândesc parfum. Sunteți trandafiri frumoși, dar polenizarea nu se face fără albine!
Eclestiastul 7, 1 spune: ,,Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii, decât ziua naşterii”
Mă gândeam la numele sfinţilor, pe lângă miliardele de iluştri anonimi. Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor deoarece numele bun rămâne, untdelemnul se termină. Se termină și e înlocuit. Numele bun nu se uită și nu poate fi înlocuit. Nu poate fi înlocuit pentru că e diferit. E diferit și are farmec. Nu degeaba zice Biblia că farmecul unui om este bunătatea lui. Iar dacă ne uităm cu băgare de seamă, vedem că toți oamenii lui Dumnezeu, fie că au fost mari, mici, sănătoși, bolnavi, bogați sau săraci, cu toții au fost ființe care au lăsat ceva din Dumnezeu și-au avut un nume bun care și astăzi, după sute și mii de ani, le este pomenit.
Numele bun are farmec și rămâne în memoria multora. Rămâne scris în memoria familiei. În memoria bisericii, a școlii, a spitalului… și chiar a lumii. Rămâne scris pe crucea de la mormânt, dar mai important ca toate, rămâne scris în Cartea Vieții.
Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii pentru că ziua nașterii dă suflare unei vieți trecătoare cu dureri și cu lacrimi. Ziua morții, în schimb, dă suflare unei vieți veșnice, inundată de bucurii și împliniri fără sfârșit. Importantă, scumpă și dragă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El!
Lăsă ceva bun în urma vieții trăite aici. Un nume bun. O inimă bună. O viață bună și exemplară. O istorie a vieții plină de culoare care să arate calea spre Cer. Cu zâmbete, cu plânsete, cu văi și munți. Suflete binecuvântate, mântuite și iertate. Ceva adevărat, de un miros bun și plăcut. Ceva de povestit copiilor, nepoților, prietenilor, vecinilor, dușmanilor și celor care vor veni din spate.
Purtați cu voi și untdelemnul mirositor. Nu-l neglijați. Împrăștiați-l, că e nevoie. Străbateți bine timpul. Numărați-vă bine zilele, priviți tot ceea ce ați construit și cercetați ce este bun, ca să aveți ce spune la fiecare colț de stradă. Mai mult face un nume bun pentru că Hristos, care l-a făcut bun, e sursa și originea bunătății!