De ce oare ar trebui să ne fie frică?

În urmă cu aproape opt ani, când am început să scoatem primele numere ale revistei noastre, un colaborator apropiat ne-a asigurat că nu mai are nici un rost, căci, oricum, peste puţin va începe războiul. Atunci exista temerea că va fi atacat Iranul şi astfel va începe al Treilea Război Mondial. Declaraţiile politicienilor, ca şi pregătirile armatelor anunţau lucrul acesta. Noi nu am negat aceste semne, dar am explicat că numai Dumnezeu ştie, aşa că nu avem dreptul să hotărâm în locul Lui ce va fi. Iarăși, acum câteva luni, Turcia a provocat Rusia doborându-le un avion care survola teritoriul Siriei. Într-adevăr, nu a lipsit mult ca să se declare război, de altfel unul care a fost profeţit de Părinţii contemporani. Dar iată că în urmă cu câteva săptămâni turcii şi-au cerut scuze, iar conflictul s-a stins.

Unii nu se mai căsătoresc pentru că „vine războiul”, alţii nu mai fac copii, şi am întâlnit şi oameni tineri care nu mai vor să se angajeze din acelaşi motiv. Preferă să stea acasă, susţinuţi material de părinţi, uitându-se toată ziua pe Internet pentru a cerceta semnele vremurilor. Căci mulţi dintre cei pătrunşi de acest duh apocaliptic stau destul de mult timp în contact cu ecranul pentru a vedea ce se mai întâmplă şi când oare va veni odată sfârşitul. Parcă-şi doresc să aibă dreptate, fie şi numai pentru a scăpa de stresul în care au ajuns să trăiască.

Mai sunt, desigur, şi alţii care trăiesc altfel nimicnicia, lipsa de sens a vremurilor noastre, ce fac să plutească în aer un duh de ameninţare. Ei optează însă pentru un alt fel de dezertare: distracţia şi drogul, sub orice formă ar putea fi administrat. Totul, numai să uiţi şi să trăieşti cât mai intens clipa care ţi-a mai rămas. Pentru ei, sfârşitul este cu mult mai apropiat decât de ceilalţi, dar nu acela apocaliptic al lumii în care ne aflăm, ci al propriei vieţi epuizate în plăceri, secătuite de excitante şi euforizante, de trăiri pasionale şi inevitabila deznădejde.

„Inima tulburată – tronul diavolului”

Că vremurile sunt grele nu avem cum nega, din moment ce chiar noi am analizat şi prezentat în atâtea rânduri acest fenomen. De asemenea, faptul că păcatul s-a înmulţit într-o măsură fără precedent în istorie este cât se poate de evident. Semnele sfârşitului sunt mai uşor de desluşit astăzi decât în oricare epocă anterioară, și asta în primul rând pentru că familia şi rânduielile firii sunt destructurate ca niciodată până acum. Totuşi, Dumnezeu nu grăbeşte încă sfârşitul, și asta pentru că mai sunt, probabil, cel puţin șapte mii de drepţi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal, şi mai ales pentru că mai sunt încă foarte mulţi care nădăjduiesc în mila Lui. Iar Hristos, Fiul lui Dumnezeu, văzând această nădejde, răspunde potrivit credinţei lor, dând încă lumii răgazul şi şansa de a se întoarce la El.

Căci, într-adevăr, mulţi şi-au întemeiat în aceşti ani familii, au născut şi crescut copii, alţii au făcut şi ei cât bine au putut, toţi cu nădejdea că lumea nu se va sfârşi atât de curând, cu nădejdea la Dumnezeu.

Nădejdea este cea care ne arată că am biruit, prin credinţă, încercările celui rău. Prin nădejde vedem lumea mai bună, mai frumoasă, pentru că prin nădejde câştigăm Duhul lui Dumnezeu, Cel ce ne luminează să vedem raţiunile puse de El în zidire, vii şi neschimbate până la sfârşitul veacurilor. Nădejdea ne face să ne bucurăm de lucrurile simple, de zâmbetul unui copil, de o floare şi de orice răsărit de soare. Ea şi numai ea ne probează relaţia cu Dumnezeul cel Viu.

Desigur, cei care se ostenesc să transforme lumea într-un iad biruiesc tocmai pentru că reuşesc să ne înspăimânte, să răspândească în lume frica şi teroarea – ceea ce se întâmplă acum în întreaga Europă. Da, ei lucrează prin frică şi sădesc deznădejdea, pentru că numai astfel pot stăpâni sufletele oamenilor, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, care spune: „Inima tulburată – tronul diavolului”. Dar, la rândul nostru, oare noi nu le facem jocul, crezându-i că stăpânesc şi le controlează pe toate? Oare dacă ar sta chiar aşa lucrurile s-ar mai osteni să ne ameninţe tot timpul?…

Lumea mai are încă sens

Cu siguranţă răul este cu mult mai puţin eficient astăzi în lume decât vor ei să ne convingă că este. Sfintele Liturghii şi mărturisirea păcatelor sfinţesc şi mântuiesc încă mulţime de oameni, iar asta ne arată că lumea mai are încă sens. Desigur, lupta este mare, mai cu seamă pentru cei care încearcă să se păstreze neprihăniţi şi să se lupte cu deznădejdea, dar lupta aceasta a fost a tuturor creştinilor de-a lungul istoriei. Acum însă lucrarea ţine mai mult de libertatea noastră decât oricând altcândva, căci cele mai multe dintre cele pe care le urmăm şi ni se întâmplă ţin mai mult de alegerile noastre decât de constrângerile sistemului.

Noi alegem să ne încărcăm conştiinţa, să ne spurcăm minţile, să ne complicăm viaţa cu lucruri inutile, să ne dorim ceea ce nu putem dobândi şi să ne înrobim tot mai mult, pas cu pas, unei societăţi extrem de abile în a ne îndatora.

Noi am nădăjduit mai mult în terapii medicamentoase decât în lucrarea Tainelor Bisericii şi a harului; am nădăjduit mai mult în ştiinţă decât în credinţă; mai mult în oameni şi în aşa-zisa democraţie decât în Dumnezeu; mai mult în Consiliul Europei decât în puterea Duhului Sfânt, mai mult în Alianţe Armate decât în braţul lui Hristos, Care ne poate apăra.

Toate asigurările noastre se prăbuşesc astăzi, pentru a ne arăta cât de neputincioasă este lumea în a ne apăra, dacă într-adevăr ar urmări aceasta. Atunci nu ne rămâne decât un singur lucru, cel mai înţelept dintre toate: să ne punem mai mult nădejdea în Dumnezeu decât în toate celelalte laolaltă. Să ştim că şi dacă toate stihiile lumii ne-ar sta împotrivă, cei care sunt cu noi sunt cu mult mai mulţi, toate puterile cereşti – şi, mai mult decât toate, Domnul nostru Iisus Hristos, Care s-a răstignit pentru noi. De ce oare ar trebui să ne fie frică?

Gheorghe Fecioru

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă nr. 91/August 2016