6 august – Schimbarea la Faţă a Domnului

În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, s-a atins de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului. Ev. Matei 17, 1-9

Însoţit de trei ucenici la care ţinea în mod deosebit, Mântuitorul nostru se îndreaptă spre Muntele Tabor. El obişnuia adesea să se retragă din mijlocul lumii şi al zgomotului, pentru ca în singurătate să se întreţină în rugăciune cu Tatăl Său ceresc.

Ajunşi pe munte, cei trei apostoli, cuprinşi de oboseală, s-au întins la pământ şi au adormit pe loc. În schimb, Mântuitorul, pe când se ruga, s-a schimbat la înfăţişare: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui deveniseră albe ca zăpada.

Ne întrebăm: pentru ce oare Biserica ne pune în faţă această scenă atât de frumoasă şi de minunată tocmai în timpul Postului? Nu întâmplător face lucrul acesta, ci pentru a ne da nouă un îndemn şi o învăţătură: după exemplul lui Hristos, în aceste zile, noi, creştinii, trebuie să săvârşim în noi o schimbare la faţă, o transfigurare: schimbarea, trecerea de la întunericul, de la moartea păcatului, la strălucirea şi viaţa harului sfinţitor.

Omul cu păcatul greu pe suflet trăieşte cufundat în întunericul unui mormânt. Se face auzit glasul sfântului Pavel, care ne îndeamnă să ieşim din întunericul păcatului la lumina şi la strălucirea harului: “Fraţilor, ne spune el, Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Cum arată omul care, prin păcatul de moarte, a pierdut harul sfinţitor? Arată jalnic, ca o familie în care tatăl a murit sau a părăsit casa, ca o şcoală fără învăţători, ca un trup fără suflet, ca o lume fără soare. Nimic mai înspăimântător la vedere ca un mort, cu un trup din care a plecat sufletul. Un om cu care cu câteva zile mai înainte vorbeai cu multă plăcere, stăteai lângă el, dormeai lângă el; după ce sufletul a ieşit din el, a murit, a început să miroasă şi să putrezească, te temi să rămâi singur cu el, ţi-ar crăpa inima de frică să te culci lângă el.

Ce-ar fi pământul fără căldura şi lumina soarelui? Pustiu şi gheaţă. Aşa este sufletul omului din care păcatul a izgonit harul sfinţitor. “Viaţa trupului tău”, zice Fericitul Augustin, “e sufletul tău, viaţa sufletului tău e harul sfinţitor. Trupul fără suflet e un cadavru, sufletul fără harul sfinţitor e un cadavru, iar cadavrul e băgat în întuneric, în mormânt, nu se scoate la lumină”. “Dacă îngerii ar putea să plângă”, zicea un sfânt, “ei ar plânge de milă, văzând mizeria şi nenorocirea în care se aruncă omul când săvârşeşte păcatul şi pierde harul lui Dumnezeu”.

Harul sfinţitor e tot ce este mai frumos şi mai preţios pentru om; e piatra aceea de mare preţ despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelie, pentru care merită să vinzi tot ce ai şi să o cumperi. Strălucirea şi frumuseţea harului sfinţitor nu le putem vedea cu ochii trupului, căci dacă le-am vedea, am orbi, precum vederea unui suflet fără harul sfinţitor ne-ar face să murim de groază. Vezi oamenii mergând unii lângă alţii, stând împreună, muncind împreună şi nu ştii care are în el lumina harului şi care întunericul păcatului. Noaptea, pe întuneric, nu poţi să deosebeşti un cadavru de un om care doarme, o colibă de un palat, un trandafir de un spin, o bucată de aur de o piatră. Dar când răsare soarele, apare realitatea.

Vreţi să ştiţi cât valorează harul sfinţitor? Valorează cât sângele lui Hristos; Hristos de aceea s-a întrupat, de aceea a suferit şi a murit, de aceea a întemeiat Biserica şi tainele, ca să ne redea harul sfinţitor. Dacă pentru un om harul sfinţitor nu valorează nimic, pentru acel om nimic nu valorează nici sângele lui Hristos, nici sfânta Biserică. Singura bogăţie pe care trebuie să o preţuiască omul în această viaţă este harul sfinţitor. Fără harul sfinţitor, cel mai bogat om este sărac lipit pământului, şi cel care are harul sfinţitor, chiar dacă e sărac lipit pământului, e bogat. Dumnezeu nu preţuieşte nimic altceva în om decât harul, pentru că prin harul sfinţitor devenim copii ai lui Dumnezeu, iar prin pierderea harului devenim duşmani ai lui Dumnezeu.

În sfârşit, lumina harului este singurul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la om în clipa morţii: de prezenţa sau absenţa lui depind fericirea sau osânda veşnică. Celor care n-au harul în clipa morţii, Judecătorul le spune: “Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic al iadului!” Celor care au harul în clipa morţii, le face invitaţia: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu…”

Spune o veche legendă că într-o zi s-a prezentat la poarta Raiului un om cu o coroană strălucitoare pe cap. Dar îngerul care era de strajă l-a alungat, zicându-i: “Dacă nu te prezinţi cu altceva decât cu coroana de pe cap, nu poţi intra”. A venit apoi altul, un învăţat, care i-a prezentat diploma sa. Îngerul l-a respins şi pe el, zicându-i: “Cu asemenea hârtii nu se intră aici!”

A venit apoi un artist care uimise lumea cu arta lui; dar n-a fost primit. S-a prezentat apoi un general cu pieptul plin de decoraţii, dar poarta a rămas închisă. În sfârşit, a apărut un biet om bătrân, amărât şi sfrijit, pe care nimeni nu-l luase vreodată în seamă. Când îngerul l-a văzut, s-a sculat, a deschis larg porţile raiului, de unde ieşea o lumină puternică şi unde se auzeau cântările îngerilor, s-a înclinat în faţa bărbatului, spunându-i cuvintele din Apocalipsă: “Eu văd pe fruntea ta semnul lui Hristos şi chipul lui Hristos pe faţa ta; intră la acela după care atât de mult a suspinat sufletul tău!”

Să urmăm îndemnul pe care sfânta Biserică ni-l face în ziua de astăzi. Să săvârşim în aceste zile schimbarea la faţă pe care ea o aşteaptă de la noi: trecerea de la întunericul păcatului la lumina harului.

Ne plângem când am pierdut un bun anume, nişte bani, un lucru de nimic. Singurul lucru pentru care merită să plângem când îl pierdem este harul sfinţitor. Singurul lucru pe care să-l preţuim în viaţă să fie harul; dacă am preţui alte lucruri mai mult decât harul, am fi ca un copil de rege, care nu judecă, şi care ar da cu plăcere o coroană regală de pe cap pentru un măr. Să avem grijă să nu pierdem harul lui Dumnezeu, să evităm păcatul şi ocaziile de păcat, căci sfântul Pavel ne atrage atenţia: “Fraţilor, aveţi această comoară în vase de lut; aveţi grijă să nu o pierdeţi”.

Să ne străduim să recâştigăm harul lui Dumnezeu de îndată ce am avut nefericirea să-l pierdem prin păcat. Dacă am şti că toţi cei care locuiesc şi mor în această localitate se mântuiesc şi toţi cei care mor în afara acestei localităţi se osândesc, pentru nimic în lume n-am părăsi această localitate, chiar dacă ar bântui aici o molimă, o ciumă. Dacă ni s-ar spune: “De ce staţi aici? Nu vedeţi că ciuma ne ucide pe toţi?”, am răspunde: “Cu atât mai bine, suntem siguri că mergem în cer”. Dacă am fi nevoiţi să plecăm pentru câteva ceasuri, ne-am întoarce îndată, ca nu cumva să ne prindă moartea în altă parte, şi nu am părăsi localitatea, de ne-ar da cineva milioane de euro.

Pentru nimic în lume să nu trăim fără harul lui Dumnezeu în suflet, iar dacă, din nefericire, l-am pierdut, să nu întârziem a-l recupera imediat prin sfânta Spovadă. Astfel, în clipa morţii, şi această clipă va veni odată pentru fiecare dintre noi, să putem auzi din gura Judecătorului: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu; veniţi voi, părinţi care v-aţi făcut datoria în viaţă şi voi, copii ascultători, veniţi voi, creştini credincioşi şi evlavioşi, veniţi şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

Platon spunea că originea filozofiei este uimirea, iar Aristotel ne-a învățat că uimirea sau mirarea este acel impuls interior care îl determină pe om să filozofeze. Puține trebuie să fi fost momentele de uimire pe care Petru le trăise până la clipele mărețe de pe muntele Tabor. Pentru prima data l-a văzut pe Hristos în toată splendoarea lui: fața îi strălucea ca soarele iar hainele lui erau albe ca lumina. “Doamne, bine ne este nouă aici”. Cu toate acestea cuvintele sale sunt departe de orice filozofie. Ele sunt mai mult un îndemn pentru cei care erau cu el și pentru noi: în fața strălucirii Mântuitorului, în preajma lui Hristos toți trebuie să ne simțim bine și să ne dorim să nu mai plecăm de lângă El.

Cu toate acestea, dacă citim cu atenție textul în forma propusă de evanghelistul Matei, vedem că accentul nu cade pe cuvintele lui Petru, ci pe „glasul care s-a auzit din nor”. În centrul fragmentului de evanghelie (versetul 5, din cele 9!) stau tocmai cuvintele Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi!”.

Se întâmplă uneori să ne lăsăm pradă acestei ispite: în preajma lui Hristos trebuie să mă simt bine și… atât! Dacă cumva ni se cere și altceva (Sacrificiu? Ascultare? Renunțare?) atunci Domnul să rămână cu ale Sale și noi căutăm să ne „simțim bine” în altă parte. Altfel spus vrem și promovăm un creștinism al „stării de bine”. Însă sărbătoarea schimbării la Faţă, prin vocea Tatălui, ne arată ce anume se așteaptă de la noi: să ascultăm de Hristos, de Cel care este bucuria Tatălui.

Cum putem concilia „starea de bine” și „ascultarea”? Cum putem verifica ce fel de creștinism promovăm? Cel mai clar se vede dacă ne simțim bine în preajma lui Hristos atunci când suntem în biserică. În același timp, cel mai bine se vede dacă știm să ascultăm de Hristos atunci când ieșim din biserică. Viața creștinului este ca o monedă: pe o parte are întipărită bucuria de a fi cu Domnul (în rugăciune, în momentele de slavă), pe cealaltă parte are întipărită bucuria de a-l asculta pe Domnul împlinind poruncile sale (slujindu-l pe aproapele, fiind fidel angajamentelor luate etc.).

Doamne, fă ca inimile noastre să tresalte de bucuria prezenței tale în mijlocul nostru, iar faptele noastre să mărturisească această iubire prin slujirea fraților noștri. Pune, Doamne, în inima noastră iubirea necondiționată față de strălucirea ta și dă mâinilor noastre forța slujirii aproapelui.