Duminica a XI-a după Rusalii, Matei 18, 23-35

23. De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. 24. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. 25. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. 26. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. 27. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. 28. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. 29. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. 30. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. 31. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. 32. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. 33. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? 34. Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. 35. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

Evanghelia ne prezintă o temă bine definită: cea a iertării. Desigur că este unul dintre aspectele cele mai mari şi mai frumoase ale mesajului evanghelic; dar şi unul dintre cele mai dificile de tradus în fapt în concretul vieţii şi raporturilor umane. Capacitatea de iertare este un indice sigur al adevărului şi profunzimii credinţei. Pentru că numai dacă vom crede în iubirea gratuită ca valoare supremă pentru om, numai atunci putem fi capabili într-adevăr de iertare.

Odinioară se vorbea mult despre “teama de Dumnezeu” şi oamenii sfârşeau prin a avea frică de El. Astăzi se vorbeşte mai mult despre “iubirea lui Dumnezeu”, şi unii sfârşesc prin a şi-L imagina pe Dumnezeu ca un fel de bunicuţ bonom pentru care totdeauna merge totul strună: “Un aşa Dumnezeu iartă totdeauna…”.

La primă vedere pare să fie şi comod să facem apel la “infinita milostivire a lui Dumnezeu”. Dar este periculos să credem că putem profita de ea în mod egoist, cu largă inimă, fără a ne lăsa “contagiaţi” de această milostivire.

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Nu se poate Doamne: să ne fie iertat! Este mai bine ca Tu să ne ierţi într-un mod diferit de felul cum iertăm noi. Altfel rămânem reci…

Pentru că noi nu ştim să iertăm. Da, iertăm copiilor… Îi scuzăm pe cei care involuntar în metrou ne calcă pe picior… Iertăm când nu ne simţim ofensaţi. Dar dacă cineva, responsabil de acţiunile sale, ne face o nedreptate, sau aşa ni se pare nouă: “Ah nu, aceasta nu intră în cadrul iertării!”.

Ni se pare aproape imposibil să iertăm cu adevărat cuiva care ne-a făcut rău: ne rămâne “un ceva” înăuntru, ca o povară pe inimă pe care nu reuşim s-o ridicăm. Ofensa este o rană care parcă nu vrea să se cicatrizeze niciodată.

Şi totuşi Iisus cere creştinilor să ierte totul şi să ierte totdeauna. Şi această învăţătură a Sa revine de mai multe ori în Evanghelie: “Căci dacă voi veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta vouă; dar dacă voi nu veţi ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile” (Mt 6, 14-15).

A ierta pe alţii este condiţia indispensabilă pentru a fi iertaţi de Dumnezeu. Cuvintele Evangheliei în această privinţă sunt prea clare pentru a căuta scuze sau subterfugii.

Dar este tot atât de adevărat că găsim raţiunile iertării numai în experienţa iertării pe care la rândul nostru am primit-o şi o primim continuu de la Dumnezeu. De fapt, prin Iisus răstignit, Dumnezeu a oferit lumii odată pentru totdeauna garanţia iertării Sale: “Fapt este că prin Hristos, Dumnezeu Însuşi a împăcat lumea cu Sine, neţinând socoteală de vinovăţiile oamenilor…” (2 Cor 5, 19; Rm 5, 6-11). Harul şi milostivirea Sa faţă de fiecare dintre noi preced orice merit din partea noastră.

Lui Dumnezeu noi nu-I datorăm numai “mult”, ci “totul”. Iar pe de altă parte, aceasta este siguranţa noastră: El Însuşi este unicul nostru “bine” adevărat şi definitiv. De acest bine nimeni nu ne poate priva, dacă nu suntem noi aceia care-l refuzăm. De aceea, pentru creştini, are sens, iertarea continuă şi iertarea a toate.