Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Marcu 8, 34-38 ; 9, 1
34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. 35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. 36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? 37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? 38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. 1. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.
Isaia 53: 3: ,,Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obişnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă.”
Disprețuit și părăsit. Ignorat și nebăgat în seamă a fost Acela Care ne iubește necondiționat. O iubire de nedescris, arătată și dovedită prin sacrificiu. Rănit și lovit pentru greșelile noastre. A coborât din cerul înalt pentru ca păcătosul să fie salvat. Să primească în dar iertare și pace. Să aibă un loc frumos, sănătos și veșnic, unde nu mai este boală, lacrimă și durere.
A știut ce înseamnă suferința și batjocura. A iubit omul prin jertfă și durere. L-au scuipat, L-au bătut, L-au ironizat. I-au smuls barba. I-au pus coroană de spini pe cap. Au făcut cu El ce au vrut. S-a lăsat la mâna omului de dragul lui. A spălat mizeria întregii lumi prin sânge sfânt. Sânge sfânt ce curgea în voie din trupul Său. Sânge sfânt care nu se găsește în orice loc. Nu e de vânzare și nici de cumpărat. E doar într-un singur loc, la cruce, dar nu s-a învechit. E valabil și astăzi.
Atât de zdrobit era încât nu puteai să te uiți la El. Nu-L mai puteai privi în ochi ca să-I simți blânda dragoste și duioasa mângâiere, chiar dacă El le avea și în acea stare deplorabilă. Petru a făcut-o însă, ca să se împlinească proorocia de la cină.
Fiului omului n-a zis nimic, ci S-a lăsat târât ca o oaie spre abator și Și-a întins mâinile obosite pe cruce. L-au luat de acolo după câteva ore mort și l-au pus într-un mormânt. A înviat a treia zi după Scripturi. A fost confundat cu grădinarul. Nu că El ar avea față de grădinar, dar ochii celor care L-au confundat erau în ceață, dacă nu chiar și închiși. Necrezut de unii și crezut de alții, S-a arătat femeilor și ucenicilor. I-a dovedit și lui Toma că El este. Învățătorul perfect. Proorocul în fapte și cuvinte. Cel care îi spusese înainte că El este calea spre Împărăție, adevărul absolut și viața fără sfârșit.
O lucrare divină a avut loc la Golgota. O lucrare sfântă cu un plan dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu Care a biruit moartea și păcatul, unind cerul cu pământul.
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Se poate să umbli cu Hristos fără să ardă inima în tine. Se poate să cânţi în biserică de ani de zile şi totuşi ochii să-ţi fie închişi. Se poate să te rogi la Dumnezeu şi să te bucuri de prezenţa Lui şi totuşi să nu trăieşti cu adevărat în El. Se poate să faci lucruri frumoase şi fapte deosebite, să fii un om moral şi totuşi să nu vezi cu adevărat ce mare e Hristos. Dacă vrem lucruri deosebite, trebuie să pierdem din vedere ţărmul, să mergem acolo unde imposibilul devine posibil, să ne folosim de credinţă, să fim plini de sfânt şi de rai. Spunea cineva faptul că având în vedere că noi suntem templul Duhului Sfânt, acolo, Duhul Sfânt trebuie să se simtă ca la El acasă. Acest lucru nu este posibil decât într-o inimă închinată lui Dumnezeu în totalitate.
Spune un text din Evanghelie că la un moment dat, după Învierea Sa, Domnul se întâlneşte cu doi ucenici şi începe să le explice Biblia. Au fost ani de zile cu Domnul, au văzut cum El a făcut vindecări, le-a arătat cum trebuie să trăiască, oamenii au fost înviaţi, au văzut cum S-a purtat Domnul cu cei care Îl răneau, au scos ei înşişi draci în numele Lui, se bucurau, lucrau pentru El şi totuşi ochii îi aveau închişi. Asta până într-o zi când inima lor a început să ardă pentru Dumnezeu. Nu s-au mai împiedicat în doctrine şi obiceiuri, ci au intrat în comuniune cu El. Atunci li s-au deschis ochii, iar Hristos a plecat. Când ai ochii deschişi, semeni cu El; eşti o evanghelie vie, eşti asemenea Lui în lumea aceasta. Când ai ochii deschişi, oamenii Îl văd pe Domnul în tine, de aceea Hristos a plecat, nu mai era nevoie de El acolo, pentru că El era în ei, Lumina ochilor lor.
Totul a început cu o dorinţă arzătoare pentru Dumnezeu, pentru Scriptură, pentru lucrurile de sus, pentru cer. Sunt mulţi cei care umplu biserici, care cântă frumos, care se roagă deosebit, care se botează, alţii care se împărtăşesc dar prea puţini sunt pasionaţi de cunoaşterea lui Hristos. Când Domnul ne deschide ochii, vom vedea sprijinul Lui, nu al serviciului bine plătit şi vom deschide ochii dimineaţa şi ne vom gândi la Preaiubitul inimii noastre nu la factura pe care o avem de plătit. Şi nu în ultimul rând, vom spune altora că Hristos a înviat, vom vorbi cu ce suntem şi, dacă mai e nevoie, vom folosi şi cuvinte, cum zicea Fericitul Augustin.
O doamnă a intrat într-un magazin să-și cumpere un crucifix. Amabilulul vânzător a întrebat-o zâmbind: „Doriţi o cruce goală sau una cu un trup răstignit pe ea?” Bisericile cotidiene nu se confruntă cu lipsa predicilor, a comentariilor biblice sau a enoriaşilor. Şi nici cu lipsa rugăciunilor (căci rugăciuni lungi se fac, dar ne lipseşte credinţa!). Bisericilor le lipsesc ucenicii cu cruce. Aceia care pot întoarce obrazul, care sunt gata să ierte orice gafă, să bage mâna în buzunar când văd cerşetori oameni cu nevoi reale, să alerge zeci de kilometri pentru un suflet căzut în păcat. Lipsesc ucenicii care sunt gata să dezbrace haina și s-o lase săracilor, să dea clemenţă risipitorilor, să accepte că Dumnezeu are totul sub control.
Ucenicizarea nu înseamnă (doar) evanghelizare. Hristos nu ne-a trimis să evanghelizăm, ci să facem ucenici. Ucenicizarea nu înseamnă numai să dai, cum fac unii, NT prin parcuri, să vâri broşuri în cutiile poştale de la bloc, să strigi la păcătoşi cu portavocea în mall-uri, să dai interviuri la radio ori televiziune. Și nici măcar să scrii (bine) pe Internet. Ucenicizarea înseamnă trăire. Ca Hristos! Altfel, suntem ucenici cu crucea goală! O cruce goală nu are valoare. E o banalitate. Un nimic. Chiar dacă e din aur, chiar dacă e capodoperă de artă. O cruce goală are doar două lemne, îmbinate de cuie, numai bune de pus pe foc. E viitoare cenuşă!
O viaţă de vorbe goale, de declaraţii grozave, de promisiuni neonorate, de ucenici duplicitari, de oameni nenăscuţi din nou, e de fapt o ucenicie cu crucea goală. O ucenicie în care ne permitem să bârfim, să calomniem, să minţim, să înşelăm. Să ucidem. Cu mitraliera de pe buze. Crucea goală ne permite să venim neîmpăcaţi la Masa Domnului, la Sfânta Euharistie. Să cântăm cu păcatele în buzunare. Să privim fraţii din avion. Atât de mici! Ucenicia cu crucea goală ne permite să ne etalăm toate nimicurile pe facebook, să aruncăm injurii pe Internet, să calomniem sub nume anonime! Să devenim hiene internauți! Să comentăm teologie fără să avem argumente! Concluzie: să nu ne mai temem de Hristos!
Ucenicia cu crucea goală e mângîiere de egoism, e autoidolatrie. De fapt, pe cruce ne punem pe noi! Prin urmare, rămâne goală! În aproape toate bisericile există oameni care preferă să nu facă niciodată nimic. Le place să consume, dar ei să nu se cosume pentru alţii. Dumnezeu nu vrea ca noi să fim nişte trântori vânători de miere. În momentul în care un om primeşte iertarea lui Hristos, o iertare pentru care Dumnezeu a făcut totul, omul acela este recunoscător şi doreşte ca şi el să facă ceva pentru cer, nu doar să ocupe un loc confortabil într-un scaun. Om fi noi sfinţi, dar nu suntem făcuţi să stăm letargici în jilţurile bisericilor. Hristos ne-a răscumpărat cu sânge nu ca să ne dăm învinşi, ci ca să avem un motiv să luptăm. Unii luptă doar cu somnul şi căscatul. Preoţii nu vor să aibă de la amvoanele bisericilor privelişti deplorabile cu oameni implicaţi doar în lupta cu moş Ene.
În Faptele Apostolilor, după ce Le-a fost predicat Hristos şi oamenii au înţeles cu inima darul Lui Dumnezeu pentru ei, s-au întrebat, „Ce să facem?”
Când conştientizezi Cuvântul Domnului nu doar cu urechile, ci cu inima, în momentul acela devii un creştin activ care chiar vrea să facă ceva pentru Cel care a făcut totul pentru el. Dacă stăm degeaba riscăm să devenim nişte creştini văruiţi de obişnuinţă.
Ce să facem? Să spunem şi altora că Dumnezeu iartă, mântuieşte şi schimbă vorbind cu ceea ce suntem. Să fim gata oricând să iertăm. Să nu sărim ca uleiul încins din tigaie când cineva ne jigneşte. Să iubim. Să fim salcâm în floare. Să ne lăsăm culeşi de cei care Îl caută pe Domnul. Să ne rugăm să fim puternici şi lumini. Să fim umăr de sprijin pentru cei descurajaţi. Şi altele… Apoi, dacă mai e nevoie, cum zicea Fericitul Augustin, să folosim şi cuvinte. Nu sta degeaba că e de rău. Nici în cer nu se stă.
„Să te îndrăgosteşti de Dumnezeu este cea mai mare dintre toate poveştile de iubire. Să Îl cauţi pe Dumnezeu este cea mai mare aventură. Să Îl găseşti, cea mai mare realizare umană.”
