Duminica a XX-a după Rusalii, Luca 7, 11-16

11. Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. 12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. 13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! 14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. 15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. 16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Viaţa e ca o frunză de toamnă scuturată de vânt. Ce e verde acum, mâine se colorează şi apoi cade. E frumos să trăieşti, dar şi mai frumos este să trăieşti ştiind că ai un scop, o nădejde, ştiind că nu ştirile de la ora cinci ne guvernează traiul, ci Dumnezeu.

Când eram copil, timpul se încăpăţâna să rămână pe loc. Cel puţin aşa credeam. Dar, cu cât creşti, cu cât conştientizezi prezenţa puternică a creaţiei, cu atât zbori mai repede. Se fuge mult în viaţa asta şi nimeni nu stă pe loc. Niciodată nu este îndeajuns de mult timp pentru noi descoperiri. Unele salvează vieţi, altele le îngroapă.

În lupta cu timpul nu câştigă aproape nimeni. Acum eşti tânăr, iar mâine tinereţea s-a dus. Acum te bucuri de un lucru, mâine s-a învechit. Azi îţi ajuţi copilul să meargă, mâine te sprijineşte el. Şi când te bucuri de ceva tare mult, îţi dai seama că bucuria îţi e umbrită de gândul că într-o zi te vei duce şi tu, şi ea. Aici intervine nădejdea omului. Nădejdea în ceva, în cineva. Nu poţi să îţi pui nădejdea în oameni sau în lucruri trecătoare. Nu garantează nimeni pentru ele, iar oamenii, nici pentru ei. Nădejdea noastră trebuie să fie în ceva nepieritor, veşnic. Soluţia, unica de altfel, e Hristos.

Toate pe pământ sau pe lună sau oriunde altundeva au termen de garanţie. Sunt valabile până la un anumit interval. Cu Dumnezeu nu e aşa. El e dincolo de timp şi spaţiu, iar promisiunile Lui sunt veşnice. Biblia nu s-a alterat de-a lungul sutelor de ani, ci a rămas aceeaşi.

Noi n-am rămas la fel. Am păcătuit şi am căzut din harul lui Dumnezeu. Dar ne-a restaurat Hristos şi ne-a promis că va veni ziua în care şi noi vom învinge vremea şi ne vom scălda în miile de ani. Să facă Domnul să ne întâlnim cu toţii acolo. O bucurie, ca să fie cu adevărat deplină, trebuie să fie legată de Iisus Hristos. Doar aşa căpătăm din gustul veşniciei.

Al doilea gând: Nu-ți rata tinerețea  pentru că e doar o dată-n viață. O dată și gata. Nu se mai întoarce. Mulți ne mint la greu când vorbesc despre tinerețe fără bătrânețe. Nu există pe pământ tinerețe fără bătrânețe. Aici nu. Dincolo de moarte, da. Dar ca să ajungi la o tinerețe fără bătrânețe trebuie să refuzi păcatul și frica de moarte. Trebuie să crezi și să înțelegi că tinerețea de acum e trecătoare, dar care poate fi un salt uriaș spre veșnica tinerețe cu Iisus Hristos.

Păcatul îmbătrânește. Nu știu. Există oameni înaintați în vârstă care arată foarte bine fizic și trăiesc în păcat. Există însă și oameni tineri care arată mai în vârstă, dar care îmbătrânesc pentru Domnul.

David psalmistul se ruga și zicea: ,,Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei nu le pomeni…”. Adică făcuse prostioare în anii tinereții lui, dar nu le uitase. Încă le mai pomenea în rugăciunile lui. În schimb, Eclesiastul spune să trăim prezentul. Să ne aducem aminte acum, din zilele tinereții noastre de Făcătorul și Olarul nostru. Că mâine… Mâine e cam departe.

Alungă necazul, amintirile negre și distanțează-te de rău. Nu-ți consuma tinerețea pe lucruri de nimic. Lucruri care odată făcute, te usucă, te leagă și te învechesc. Tinerețea poate fi ratată și stând în biserică, trăind oricum. Pustnic. Departe de oameni și de realitate. Și într-o oarecare măsură, înotând în marea plictiseală. ,,Ce faci? … Mă plicti. Și nu vii la bise? Ba vin, cum să nu?!” Când ajunge la biserică se pune pe ultimul rând, că să nu-l vadă nimeni. Plictisit, butonând pe Facebook, jucând avionașe.

Doar la Dumnezeu există și se poate găsi tinerețea plină de fericire și împlinire, după care, ce-i drept, mulți tânjesc. Tinerețea fără Hristos o poți trăi, dar ce rost are?!?! Tinerețea cu El e o artă ce puțini oameni dau de ea. E ceva frumos și înălțător. Aici este secretul nostru, al multora. Tânărul care îl are pe Hristos are o față luminoasă, care inspiră nădejde, viață și bucurie din abundență.

Am fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Suntem făpturi așa de minunate și minunate sunt și lucrările Lui. Nu-ți rata tinerețea că mai apoi să ai ce să regreți. Nu merită. E doar una. Trăiești-o cât timp o mai ai!

În ultimul timp, mă tot gândesc ce scurtă e viaţa şi ce puţin o ştim preţui. Trăim într-un continuu stres, facem totul rapid, pe fugă, iar când vine vremea să mai şi trăim, constatăm că… murim.

E atât de trist că nu mai ştim să ne bucurăm de nimic din ceea ce e frumos în jurul nostru. Alergăm tot mai mult după fericire, împlinire, succes, uitând să aducem în viaţa noastră, în trupul nostru, “Iubirea Divină”, iubirea aceea care nu cere nimic în schimb, dar oferă enorm. Pace, bucurie, prosperitate, sănătate.

Nu mai ştim să admirăm apusurile. Dacă nu am fi presaţi de serviciu, poate mulţi dintre noi nici nu s-ar trezi să privească răsăritul. Sunt zile în care nici nu privim spre cer, şi mai rar ne mai aruncăm câte un ochi, pentru a admira stelele.

Nu mai ştim să binecuvântăm tot ceea ce facem, tot ce băgăm în gură, tot ce dăm şi tot ce primim, tot ce începem şi tot ce terminăm. Trecem peste tot în viteză, uitând că binecuvântarea înseamnă mulţumire şi mulţumirea înseamnă bucurie, iar bucuria înseamnă Dumnezeu. De aceea trebuie să binecuvântam tot ce facem și experimentăm, ca să ne putem alimenta din energiile necesare vieţii. Și este bine să fim înțelepți și să conștientizăm că toți murim, pentru că, gândul la moarte ne face să vedem viața altfel.

În al treilea rând, aş vrea să ne oprim un pic şi asupra strigătului Mântuitorului: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Ne este adresat nouă, tuturor.  Mă gândeam că cel mai prost teatru se joacă în biserică. Acela cu măști de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Orice om care vine înaintea lui Dumnezeu nesincer, într-un fel sau altul e actor sau cu masca pe față. Eu cred că lui Dumnezeu nu-i plac zugravii care spoiesc sufletul nici cei care pretind a fi ce nu sunt. Dacă El vrea să salveze actori, se duce la Hollywood.

Dar El dorește să te salveze pe tine. Tu care mergi de ani de zile la biserică și nu se schimbă nimic în viața ta. Tu care tot rece ești și te simți nemuritor, vorba lui Eminescu. Tu care cochetezi cu cerul și nu știi la ce te închini. Tu care nu înțelegi nimic din ce spune preotul. Tu care vorbești ce nu trebuie și spui cuvinte grele soției. Tu care te simți singur și neînțeles și fără sens. Și mulți alții ca tine.

Hristos n-a jucat teatru nici în iesle, nici la cruce. A venit cu cerul cadou, împachetat în jertfa de la Golgota. A făcut-o pentru cei care spun că trăiesc, dar nu trăiesc, pentru cei care poartă măști ca Zorro și rănesc cu sabia vorbelor și faptelor, dar și pentru cei care nu fac nimic.

În biserică e ceea ce vrem noi să fie. Suntem nesinceri, e teatru universal și îngerii sunt doar spectatori care se întristează. Suntem transparenți, e Dumnezeu.

O diferență de atitudine, dar care face diferența.

Mâncăm, bem, ne plimbăm, muncim, murim, dar ce facem cu cerul? Kant spunea că cerul înstelat e deasupra lui, iar legea morală în inima lui. Pentru creștini cerul ar trebui să fie înstelat de îngerii lui Dumnezeu, iar în inimă, Hristos.

Cel puțin așa ar trebui să fie.  Dar nu prea e. Ne descrețim frunțile cu un salariu mai bun, o casă mai frumoasă sau la grătare. Când vine vorba de cer, rămâne mai la coadă. E mai greu să ne sacrificăm pentru cer, mai simplu pentru noi.  La biserică ne chinuim să smulgem câte un „Amin!” de la oamenii care parcă sunt tot mai plictisiți de cer, de rai, de predici, de cântece, de toate…

Care cer, când buzunarul e subțiat de facturi în fiecare lună?! Care cer, când dai o mulțime de bani pe medicamente?! Care cer, când nici măcar cu ai tăi din casă nu te înțelegi?! Care cer, când soțul își bea și mințile?! Care cer, când sunt atâtea probleme în viața asta?!

Cerul nu este o șalupă cu care încercăm să ne salvăm mintea când sunt îngrijorări, cerul nu este ceva la care te mai gândești când ai prea mulți munți de trecut în viață. Cerul este o realitate cu care trăim în inimă, nu deasupra. Tocmai că există ar trebui să ne motiveze să luptăm mai mult pentru el. El nu reprezintă scutirea de necazuri, el reprezintă bucuria că Dumnezeu este în necazurile noastre gata să ne izbăvească.

Dacă n-am avea necazuri n-am ști ce Dumnezeu mare avem. Cerul se câștigă prin multă muncă și luptă. Hristos la Golgota a făcut posibil toate acestea. Haideți să ne dăm o șansă. Dumnezeu ne-a dat-o deja.

Masca nu-i doar costumul de extraterestru purtat de Halloween, nici ţinuta de Barbie şi gletul gros cu care se defilează pe holurile şcolilor. Mască e şi zâmbetul fals de pe feţele unora. E şi crucea de 10 cm agăţată cu un lanţ de drujbă poleit în jurul gâtului, şi icoana înnegrită de fumul ţigărilor. Mască e şi poza photoshopată de pe Facebook în care apari cu 10 kg mai slab.

Masca este faţa pe care omul şi-o arată atunci când nu are o faţă proprie. Şi tot purtând măşti, ajungem să uităm cine se află cu adevărat în spatele lor.

Masca e un lucru menit să impresioneze şi să ascundă. Dincolo de măşti se pitesc oameni slabi, oameni goi, oameni pierduţi. Oameni cu vise mici şi ochelari de cal. Oameni fricoşi, fără speranţă, fără curaj.

Masca este minciună. Ea ascunde realitatea de ochii lumii la fel cum ochelarii de soare ascund ochii vineţi. Pentru că oamenii se tem să fie ei înşişi, se tem de respingere, se tem de schimbare. Dar masca, oricât de mult ar fi purtată, ori cât de scumpă ar fi, sau cât de mult ar semăna cu adevărata faţă a purtătorului, nu va deveni niciodată adevăr. Nu va îmbunătăţi lucrurile. Nu va rezista la nesfârşit. Şi purtând-o prea mult timp, ea devinde parte din noi, iar când vrem să o îndepărtăm, ne produce răni. Măştile lasă cicatrice. Şi mutilează inimi.

Masca este iluzie. Ea doar dă impresia că totul e bine, dar în spatele ei se ascund aceleaşi vechi defecte. Masca nu rezolvă probleme. Dincolo de ea rămân aceleaşi lacrimi, aceeaşi ură, aceeaşi inimă frântă.

Timpul nu vindecă rănile. Numai Medicul o face.

Şi cum să ieşi din starea asta dacă tu nu spui altuia durerea ta?! Nici măcar lui Dumnezeu…

Masca este resemnare.

Ne punem măşti de teamă să nu batem la ochi, să nu fim arătaţi cu degetul pentru că suntem diferiţi. Şi astfel ne pierdem dreptul de a fi unici, de a lăsa ceva în urmă.

Măştile sunt ieftine, unele chiar gratuite. De multe ori, însă, uităm că lucrurile gratuite ne costă cel mai scump.

Masca e durere. În primul rând pentru că eşti tot timpul nevoit să te prefaci, trăieşti cu stres, ţinând cu dinţii de imaginea pe care o ai de păstrat. Purtătorii de măşti suferă chinuri. Ei nu pot fi sinceri, nu îşi pot vărsa durerea inimii în cupa nimănui, deci nu se pot bucura de mângâieri şi alinare.

Apoi, pentru că, aşa cum tratezi pe alţii, eşti şi tu tratat. Minţi – eşti minţit; înşeli – eşti înşelat!

Masca nu e o soluţie, e o scuză! Şi cine se scuză se acuză.

Cât timp trăim aici jos, o să ne lovim de măşti. Mereu. Unele de profesionişti, altele de amatori. Treaba noastră e să le dăm jos. Întâi pe ale noastre! După aceea, alţii se pot schimba prin puterea exemplului şi prin încurajare. Toţi au o şansă, chiar şi tâlharii.

Sătul de balul mascat privesc în sus. E singurul loc fără prefăcuţi. Acolo ajung doar oameni sinceri, cu etichetă de sfinţi. Îmbătaţi de parfumul raiului, sunt fericiţi că au renunţat cândva la măşti. Dacă le-ar fi păstrat, n-ar mai fi ştiut cum miroase raiul.