Duminica a XXI-a după Rusalii, Luca 8, 5-15
5. Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. 6. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. 7. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. 8. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. 9. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? 10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. 11. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. 12. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. 13. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. 14. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. 15. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
Restaurantele de prestigiu îşi asigură o selecţie atentă a clientelei. Pe multe uşi stă scris: „Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienţii!”. În acele locuri nu intră oricine: trebuie o anumită vestimentaţie, trebuie să asiguri o consumaţie etc., altfel nu eşti primit. Acest „drept de a selecta clienţii” se practică în multe domenii. Suntem refuzaţi, îndepărtaţi, trataţi cu dispreţ dacă nu îndeplinim condiţiile. Zonele privilegiate par să se extindă în favoarea unora şi în defavoarea multora. Pare să fie în continuă creştere această selecţie care sădeşte în inimile noastre duşmănii, invidii, discriminări. Mergem spre o lume care ne distanţează pe unii de alţii şi ne fragmentează aşezându-ne pe categorii cu acces limitat. Aşa fac oamenii. Însă Dumnezeu e altfel. Generozitatea şi dorinţa Lui de a-i cuprinde pe toţi este atât de bine reliefată de evanghelia zilei. E surprinzător (aproape scandalos!) modul în care face „risipă” de sămânţă. Semănătorul – Dumnezeu – împrăştie sămânţa peste tot, absolut în orice fel de pământ: pe marginea drumului, printre pietre, printre spini şi în cele din urmă în pământul bun. Oare nu ar trebui ca Dumnezeu să fie mai atent cu bunurile Sale? De ce să risipească sămânţa? De ce să arunce sămânţa în locuri despre care ştie că e puţin probabil să primească rod? Aceste locuri sunt simbolul inimi noastre, a felului nostru de a ne trăi sau de a nu ne trăi credinţa. Însă Dumnezeu este şi vede dincolo de trăirile noastre. El nu se descurajează în faţa necredinţei noastre. El seamănă. Dumnezeu aruncă sămânţă bună în fiecare inimă. Fără preselecţii, discriminări, condiţii. Fără să se teamă. Fără să regrete. Fără să-şi pună întrebări. Doar cu iubire faţă de pământul în care seamănă și faţă de inima omului în care vrea să prindă rădăcini şi din care vrea să culeagă rod bogat.
Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. (Lc 8, 5) Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. (Lc 8, 12) Sunt oameni care se închid faţă de lumina credinţei. Idealurile de pace, de concordie, de fraternitate sunt primite şi proclamate, dar adesea sunt dezminţite de fapte. Alţii, apoi, se obosesc inutil să întemniţeze glasul lui Dumnezeu, împiedicându-i difuziunea cu forţa brută sau cu o armă mai puţin zgomotoasă, dar poate mai crudă, pentru că face insensibil spiritul: indiferenţa. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. (Lc 8, 6 şi 13). Atâţia îşi spun creştini – pentru că sunt botezaţi şi primesc Sfintele Taine – dar se dezvăluie necinstiţi, falşi, ipocriţi, mândri… Şi cad cu capul în jos. Par ca nişte stele care strălucesc un moment pe cer, dar cad fără remediu. Dacă acceptăm responsabilitatea de a fi fiii Săi, vom vedea că Dumnezeu ne vrea mai mult oameni. Capul trebuie să ajungă la cer, dar picioarele trebuie să se sprijine solid pe pământ. Preţul de a trăi creştini nu este renunţarea de a fi oameni sau renunţarea la efortul de a dobândi acele virtuţi pe care unii le posedă chiar fără a-L cunoaşte pe Hristos.
Preţul oricărui creştin este Sângele răscumpărător al lui Iisus Domnul nostru care ne vrea – repet – foarte umani şi foarte divini, constanţi în datoria zilnică de a-l imita pe El. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. (…) Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.. (Lc 8, 7 şi 14). Să nu te simţi ruşinat când descoperi că ai în inimă această înclinare spre rău care te va însoţi atâta timp cât vei trăi, întrucât nimeni nu este scutit de povara aceasta. Nicio ruşine! Domnul, Care este atotputernic şi milostiv ne-a dat toate mijloacele necesare spre a domina această înclinare: Sfintele Taine, truda ta, dacă o sfinţeşti. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (…). Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare. (Lc 8, 8 şi 15). Privind în jurul nostru această lume pe care o iubim, pentru că este opera divină, constatăm că parabola devine realitate: cuvântul lui Iisus este rodnic şi trezeşte în multe suflete dorinţa de dăruire şi de fidelitate. Viaţa şi operele acelora care s-au pus în slujirea lui Dumnezeu au schimbat chipul istoriei, aşa încât mulţi din aceia care nu-l cunosc pe Domnul sunt împinşi – poate fără să o ştie – de idealuri generate de creştinism.