Sf. Ioan Gură de Aur: Cuvânt către cei ce cred că diavolii ocârmuiesc cele omeneşti şi se necăjesc pentru pedepsele lui Dumnezeu şi se smintesc pentru îndestulările celor răi şi pentru suferinţele celor drepţi

Socoteam că din pricina vorbirii neîncetate vă veţi fi săturat de cuvintele mele. Dar văd că s-a întâmplat dimpotrivă, că din neîncetarea ei nu s-a făcut saţiu, ci dorinţă mai mare; nu greaţă, ci dulceaţă mai mare. Şi s-a întâmplat aici precum se întâmplă cu iubitorii de vin la ospeţele cele lumeşti. Că aceia cu cât beau mai mult vin, cu atât mai mult îşi aprind setea. Iar noi cu cât prelungim învăţătura, cu atât aprindem pofta, înmulţim dorinţa şi întărim dragostea. Şi cu toate că ştiu sărăcia mea, dar nu încetez a urma ospătătorilor dornici punându-vă deseori masa şi turnându-vă plin paharul învăţăturii.

Căci văd că după ce-l veţi bea tot, iarăşi veţi înseta. Aceasta s-a văzut în toată vremea, dar mai ales în duminica trecută. Şi cum că voi vă împărtăşiţi, fără saţiu de dumnezeieştile cuvinte, s-a dovedit mai ales în ziua aceia, în care v-am învăţat că nu se cuvine a vorbi de rău unul pe altul, şi v-am dat voie la o vorbire de rău fără primejdie, adică v-am sfătuit să vorbiţi de rău păcatele voastre, iar nu să iscodiţi cele străine. Şi v-am adus în faţă pe sfinţi, care se prihăneau pe ei înşişi, iar nu pe ceilalţi. Pe Pavel care zice: „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. 1, 15). Şi iarăşi: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 8-9). Pe Petru: „Ieşi de la mine, Doamne, că om păcătos sunt” (Luca 5, 8). Pe Matei care se numea pe sine vameş chiar şi în vremea apostoliei (Matei 10, 3). Pe David: „Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine” (Ps. 37, 4). Pe Isaia care se tânguia şi plângea: „O, ticălosul de mine!… fiindcă om necurat sunt şi buze necurate având!” (Isaia 6, 5). Pe cei trei tineri ce s-au mărturisit în cuptorul cel cu foc: „Că am păcătuit şi am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine” (Cânt. celor 3 tineri, vers. 5). Pe Daniil tot de aceasta tânguindu-se. Şi după enumerarea acestor sfinţi am numit muşte pe clevetitori. Şi pe bună dreptate i-am numit aşa, că precum acelea se pun pe răni străine, tot aşa şi cei ce judecă pe alţii muşcă păcate străine, aducând boală celor ce petrec împreună cu ei. Iar pe cei ce se feresc de judecată i-am numit albine, care nu adună boabele, ci zburând în livada faptelor bune ale sfinţilor, întocmesc faguri de mare evlavie.

Atunci v-aţi arătat pofta voastră cea fără de saţiu. Cu toate că cuvântul nostru s-a întins mult şi s-a lungit ca niciodată pentru care fapt socoteam că se va stinge osârdia voastră, dar s-a petrecut dimpotrivă, că mai mult s-a înfierbântat inima voastră şi mai mare vi s-a aprins dorinţa. Şi de unde s-a arătat aceasta? De acolo că la sfârşit s-au făcut şi glasuri de mulţumire deosebite şi strigări mai strălucite. Aşa cum se întâmplă la cuptoarele de pâine, la început lumina focului nu este aşa de strălucitoare, dar după ce flăcările vor cuprinde toate lemnele, vâlvătaia se ridică la mare înălţime. Aşa şi atunci, în ziua aceea, s-a întâmplat la fel. La început nu era foarte înflăcărată mulţimea, dar după ce cuvântul s-a întins şi a cuprins toate pricinile cele puse înainte, semănându-se multă învăţătură, atunci vi s-a aprins pofta ascultării, căci sunetele şi strigarea mai mari se făceau. Şi cu toate că eram pregătit să vorbesc mai puţine decât altă dată, totuşi am întrecut atunci măsura. Dar niciodată nu întrec măsura, că lungimea învăţăturii o măsor, nu cu mulţimea celor ce ar trebui vorbite, ci cu aşezarea şi osârdia celor ce ascultă. Cel ce vorbeşte ascultătorilor plictisiţi, deşi va scurta învăţătura, se pare că face supărare. Iar cel ce va vorbi ascultătorilor fierbinţi şi treji, deşi va întinde învăţătura, tot nu satură pofta lor. Dar fiindcă se întâmplă ca în atâta popor să fie şi unii slabi, care nu pot asculta tot cuvântul, pe aceia îi sfătuiesc ca, după ce vor lua cât pot duce, să se ducă. Nimeni nu-i opreşte să stea peste puterea lor, dar nici ei să nu silească ca să se oprească cuvântul mai înainte de vremea sa. Zici că tu te-ai săturat. Dar fratele tău încă este flămând. Tu eşti beat de mulţimea celor ce s-au vorbit, dar fratele tău încă însetează. Nici acela să nu forţeze neputinţa ta, silindu-te să primeşti mai multe decât poţi, nici tu să nu faci supărare osârdiei lui, oprindu-l de a lua, cât poate să ducă. Aceasta şi la mesele cele lumeşti se face. Că unii se satură mai degrab, iar alţii mai cu zăbavă. Şi nici aceştia nu prihănesc pe aceia, nici aceia nu osândesc pe aceştia. Acolo este lăudat cel ce pleacă mai degrab, iar aici dimpotrivă nu este lăudat. Acolo a sfârşi mai cu zăbavă, pricinuieşte ceartă şi grăire de rău, iar aici a rămâne mai cu zăbavă este laudă şi vorbire de bine. Pentru care pricină? Pentru că acolo şederea se face din pricina lăcomiei, iar aici stăruirea şi aşteptarea se face din poftă duhovnicească şi dragoste dumnezeiască. Dar destul cu acestea.

Să mergem la datoria care ne-a rămas din ziua aceea. Şi ce am vorbit atunci? Că un glas era la toţi oamenii, aşa cum sunt de aceiaşi fire. De unde dar este acum atâta deosebire de glasuri? Din lenevirea celor ce au luat darul. Despre acestea am zis atunci, arătând prin unirea glasului, iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar prin deosebirea lui, nemulţumirea robilor. Acela cu toate că ştia mai dinainte că vom pierde darul, totuşi l-a dat, iar cei ce s-au învrednicit de el şi nu l-au păzit, răi s-au făcut. Deci am arătat că nu Dumnezeu ne-a depărtat de darul său, ci noi l-am pierdut. Şi cu toate că l-am pierdut, mai pe urmă mai mari daruri am luat decât cele ce am pierdut. Că în loc de osteneli vremelnice, Dumnezeu ne-a cinstit cu viaţa veşnică, iar în loc de mărăcini şi ciulini, a făcut să odrăslească în sufletele noastre roada Duhului.

Nimic nu era mai defăimat decât omul, iar acum nimic nu este mai cinstit decât el. El era partea cea mai de pe urmă a firii cuvântătoare, dar picioarele s-au făcut cap şi au fost duse sus la Scaunul cel împărătesc, prin pârgă. Şi precum un om darnic şi împărţitor de mari daruri, văzând pe cineva că a scăpat din naufragiu numai cu trupul gol, îl primeşte cu mâinile întinse, îl îmbracă cu haine strălucite şi-l aşează la loc de cinste, aşa şi Dumnezeu a făcut cu firea noastră. Toate câte le-a avut omul le-a pierdut, îndrăzneala, vorbirea cu Dumnezeu, petrecerea în rai, viaţa cea fără greutăţi şi ieşind din rai ca dintr-o înecare de corabie, gol s-a aflat. Iar Dumnezeu primindu-l, îndată l-a îmbrăcat şi povăţuindu-l puţin câte puţin, l-a suit la cer, cu toate că greşeala lui nu era vrednică de iertare. Că nu din pricina silei vânturilor s-a întâmplat scufundarea aceasta, ci din lenevirea lui. Dar n-a căutat Dumnezeu la aceasta, ci a miluit ticăloşia noastră şi cu dragoste ne-a primit, ca şi cum am fi suferit necazul în mijlocul noianului. Că fiind în rai şi a cădea în păcat este ca şi cum ţi s-ar întâmpla înecare de corabie la mal.

Pentru care pricină? Pentru că s-a împiedicat şi a căzut când nu era mâhnire, nici grijă, nici osteneli, nici trude şi încă nu năpădise asupra firii noastre valurile cele nenumărate ale poftelor. Şi precum piraţii cu un fier mic găuresc corabia jefuită şi astfel scufundă corabia, aşa şi atunci diavolul văzând corabia lui Adam, adică sufletul lui plin de multe bunătăţi, cu un glas subţire, ca şi cu un fier mic, apropiindu-se şi găurindu-l, a jefuit toată bogăţia lui, iar corabia a afundat-o. Dar Dumnezeu a făcut câştigul mai mare decât paguba, căci firea noastră a suit-o la Scaunul cel împărătesc. Pentru aceasta şi Pavel zice: „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus, ca să se arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6-7).

Ce zici? Acum lucrul s-a făcut şi s-a săvârşit. Dar cum zici „ca să se arate în veacurile cele viitoare”? Oare nu s-a arătat? S-a arătat acum cu adevărat, dar nu tuturor oamenilor, ci numai mie celui credincios, iar cel necredincios încă n-a văzut minunea. Căci atunci, în ziua aceea, toată firea omenească fiind adunată, se va minuna de ceea ce s-a făcut, iar nouă celor credincioşi mai arătată ni se va face slava aceea. Noi credem şi acum, dar nu sunt asemenea cele nădăjduite cu cele văzute şi auzite. Şi precum auzim că împăraţii au hlamidă şi coroană şi haine de fir şi scaunul cel împărătesc şi ne minunăm cu adevărat, cu atât mai mult ne minunăm, când trăgându-se perdelele, Il vom vedea pe Domnul şezând pe scaun înalt. Când se vor trage perdelele cerului şi Impăratul îngerilor pogorându-Se, înconjurat de mulţimile cereşti, atunci, prin vedere, mai mult ne minunăm. Pune-ţi în minte, ce minune mai mare este să vezi firea noastră purtându-se peste heruvimi şi toată puterea îngerească revărsată împrejurul ei. Cugetă încă şi la înţelepciunea lui Pavel, care caută multe denumiri, ca să arate iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Că nu a zis numai „darul”, nici numai „bogăţia”, ci „covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătate”. Dar şi aşa, n-a putut să arate, căci precum corpurile alunecăcioase, deşi s-ar ţine de nenumărate mâini, tot scapă alunecând lesne, aşa şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ori cu câte nume am numi-o, tot nu putem să o definim. Mărimea ei covârşeşte cu mult şi întrece slăbiciunea cuvintelor noastre. Lucru pe care şi Pavel îl arată; că puterea cuvintelor este biruită de mărimea iubirii lui Dumnezeu. Şi care sunt acelea? „Iar lui Dumnezeu mulţumită pentru darul Său cel negrăit” (II Cor. 9, 15). Căci nici un cuvânt şi nici o minte nu va putea arăta purtarea – de grijă a lui Dumnezeu. De aceea aici se spune că este negrăită, iar în altă parte se spune că ea covârşeşte mintea noastră, căci zice: „Pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea va păzi sufletele voastre”.

Din ceea ce am zis două lucruri putem învăţa, întâi că nu Dumnezeu ne-a depărtat de dar, ci noi l-am pierdut. Al doilea, că mai multe daruri şi mai mari bunătăţi decât cele pierdute ni s-au dat. Voiesc să zic încă şi al treilea. Care dar este acesta? Că de nu ne-ar fi dat Dumnezeu în urmă mai mari daruri decât cele ce le-am pierdut, ci numai ar fi luat cele ce ne-a dat – şi toate s-ar fi făcut din pricina noastră – şi acest lucru era deajuns să arate purtarea Lui de grijă faţă de noi. Că nu numai a da, ci şi a lua cele date, este semn al iubirii de oameni şi încă a celei mari. Şi de voiţi, chiar de la rai putem să dovedim cuvântul. Dumnezeu a dat raiul din purtarea sa de grijă. Noi ne-am dovedit nevrednici de el din cauza nemulţumirii şi a răutăţii noastre. A luat darul după ce ne-am făcut nevrednici, tot din rodul bunătăţii Lui. Şi ce bunătate este a lua darul? Aşteaptă şi vei auzi! Pune-ţi în minte ce ar fi ajuns Cain de petrecea în rai după nelegiuita ucidere? Că dacă şi după ce a căzut din acea petrecere fericită, şi a fost osândit la osteneală şi durere, şi înfricoşarea cu moartea era proaspătă în conştiinţa lui, şi după săvârşirea ticăloşiei tatălui lui, Adam, care era vie înaintea ochilor lui, şi după ce i s-au însemnat în firea lui urmele urgiei lui Dumnezeu şi era înconjurat de atâtea rele, la atâta răutate s-a dat, încât a nesocotit firea, a uitat că s-a născut în chinuri şi a junghiat pe cel ce cu nimic nu l-a nedreptăţit. S-a atins de sânge frăţesc şi şi-a mânjit dreapta cu el. N-a suferit când Dumnezeu l-a sfătuit să se astâmpere, ci s-a întors să ocărască pe Făcătorul lui, să necinstească pe născători. Deci dacă în rai s-ar fi petrecut aceasta, socoteşte la câte răutăţi ar fi ajuns. Dacă atâtea frâie au fost puse peste el şi tot s-a ridicat spre ucidere, unde s-ar fi prăpăstuit, dacă nici o împiedicare de acest fel nu ar fi avut? Voieşti şi de la mama acestuia să-ţi dovedesc de cât bine s-a învrednicit de scoaterea din rai? Cercetează şi vezi cum a fost Eva mai înainte şi cum s-a făcut mai pe urmă? Mai înainte a socotit mai vrednic de credinţă pe amăgitorul şi vicleanul diavol, decât poruncile lui Dumnezeu şi din vederea pomului a călcat legea cea pusă de El. Iar după ce a căzut din rai s-a făcut mai bună şi mai înţeleaptă. Că născând fiu, zice: „Am dobândit om de la Dumnezeu” (Fac. 4, 1). Îndată a alergat la Stăpânul, pe care mai înainte L-a defăimat, că nu datoreşte naşterea firii sau legii nunţii, ci Stăpânului creaţiei. Aceluia Îi mulţumeşte pentru naşterea copilului. Aceea ce mai înainte a amăgit pe bărbat, mai pe urmă a învăţat pe copil şi i-a pus nume, care poate să-l aducă întru pomenirea darului lui Dumnezeu. Şi născând altul, zice: „Că mi-a ridicat mie Domnul altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain” (Fac. 4, 25). Pomeneşte de ucidere şi nu se necăjeşte, ci iarăşi mulţumeşte lui Dumnezeu, şi pe copil îl socoteşte ca dar, dându-i pricină totdeauna de învăţătură.

Aşa face Dumnezeu, după ce ia, mai mari bunătăţi dăruieşte. A căzut femeia din rai, dar s-a povăţuit la cunoştinţa de Dumnezeu prin izgonirea aceea. Iată că mai mult a aflat, decât a pierdut. Şi dacă a fost de folos a cădea din rai, pentru ce a mai dat Dumnezeu raiul din început? Spre folos s-a făcut aceasta, o omule, şi din pricina lenevirii noastre. Că dacă Adam şi Eva luau aminte de sine şi ar fi fost înţelepţi slujind Stăpânului şi s-ar fi smerit, ar fi rămas în cinstea aceea. Dar devreme ce au ocărât darul ce li s-a dat, atunci de folos a fost ca să fie scoşi afară. Dar pentru ce l-a mai dat Dumnezeu dintru început? Ca să-şi arate iubirea Sa de oameni, şi cum că El este gata să ne aducă totdeauna la mai mare cinste. Dar noi suntem peste tot pricina chinurilor şi a pedepselor, înstrăinându-ne singuri de bunătăţile cele făgăduite. Deci precum un părinte iubitor de fii lasă dintru început pe copilul său să petreacă în casă şi să se îndulcească de toate cele părinteşti, iar dacă-l va vedea că se face rău, în atâta cinste fiind, îl depărtează de la masă şi îl alungă de la faţa sa, şi de multe ori îl scoate şi din casa părintească, ca lipsindu-se de bunătăţile cele părinteşti şi îndreptându-se cu ocările şi necinstirile, să se arate iarăşi vrednic de cinstea fiiască şi întorcându-se să primească moştenirea părintească. Aşa şi Dumnezeu a făcut. A dat omului raiul. Iar arătându-se nevrednic l-a scos afară, ca prin petrecerea de afară îndreptându-se, să se arate iarăşi vrednic de întoarcere. Şi fiindcă după aceea s-a făcut mai bun, iarăşi îl întoarce şi-i zice: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43). Vezi că nu numai a da raiul, ci şi a scoate din el este semn al purtării de grijă? Că de nu ar fi căzut din rai, nu s-ar fi arătat iarăşi vrednic de el. Deci cuvântul acesta totdeauna să-l păzim şi să ne aducem aminte de el; să-l folosim şi la pricina ce ne stă înainte. Dumnezeu a dat glas şi limbă de obşte tuturor. Acest lucru a fost dovada iubirii sale de oameni. Oamenii nu au întrebuinţat darul precum se cuvenea, ci s-au abătut la cea mai de pe urmă nebunie. Dumnezeu a luat iarăşi ceea ce a dat. Şi având toţi o limbă au căzut în atâta nebunie, încât voiau să zidească un turn până la cer. Oare nu ar fi poftit apoi să ajungă şi până la vârful cerului, de nu i-ar fi pedepsit îndată? Deşi aceasta le-ar fi fost cu neputinţă, dar însă nelegiurea se săvârşea de ei din voinţă. Şi Dumnezeu, Care mai înainte le vede pe toate, îi desparte precum se cuvine cu amestecarea limbilor, pentru că n-au întrebuinţat precum se cuvine unirea limbii. Şi vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Iată un neam este şi tututor o limbă – zice Domnul – şi aceasta au început a face” (Fac. 11, 6). Pentru ce nu îndată a despărţit limbile, ci mai întâi se îndreptăţeşte, ca şi cum ar fi vrut să se judece cu ei?

Cu toate că nimeni nu I-a zis: De ce ai făcut aşa? Căci Stăpân este şi face câte voieşte. Dar însă ca şi cum ar vrea să dea seamă, aduce cuvinte de apărare, învăţându-ne să fim blânzi şi iubitori de oameni. Căci dacă Stăpânul dă cuvânt de justificare robilor şi mai ales celor ce făcuseră nedreptate, cu mult mai mult noi trebuie să ne dăm unii altora prilej de apărare, măcar că vom fi mult nedreptăţiţi. Vezi cum dă cuvânt de îndreptare. „Şi era în tot pământul, tuturor, o limbă şi un glas… Şi aceasta au început a face”. Ca şi cum ar fi zis: Nimeni să nu Mă prihănească, văzând limbile despărţite; nimeni să nu socotească că din început este pusă oamenilor această deosebire a limbilor, căci zice: „Iată un neam este şi tuturor o limbă”.

Dar oamenii nu au întrebuinţat darul precum se cuvenea. Şi ca să cunoşti că, prin ceea ce a făcut, nu a pedepsit atât ceea ce au făcut, pe cât a îndreptat mai înainte, cele ce urmau să se întâmple, ascultă ceea ce adaugă: „Şi acum nu vor înceta de la toate, oricâte se vor apuca a face”. Şi acestea zise, astfel se înţeleg: De nu vor fi pedepsiţi acum şi nu vor fi împiedicaţi de la rădăcina păcatelor, nu vor înceta niciodată de la răutate, căci aşa se tâlcuieşte „nu vor înceta de la toate”, oricâte se vor apuca a face”. Ca şi cum ar fi zis: Şi alte necuviinţe mai mari vor adăuga. În acest fel este răutatea, că începând nu se opreşte, precum nu se opreşte focul când cuprinde lemnele, ci la mare înălţare se suie. Iată că şi împărţirea limbilor a fost faptă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Şi i-a împrăştiat, prin împărţirea limbilor, ca să nu cadă în mai mare răutate.

Deci pe acest cuvânt să mi-l păziţi şi să-l aveţi pururea înfipt în mintea voastră că Dumnezeu nu numai când face bine este bun şi iubitor de oameni, ci şi când pedepseşte. Că pedepsele şi bătăile Lui, sunt dovada facerii de bine şi a proniei Sale. Deci când vei vedea că se întâmplă foamete, secetă, boli, ploaie neîncetată şi nepotrivire a vânturilor, sau altă pedeapsă de acest fel, care înţelepţeşte firea omenească, să nu te necăjeşti, nici să te scârbeşti, ci închină-te Celui ce le îngăduie, laudă-L pentru purtarea de grijă, căci El pedepseşte trupul ca să se înţelepţească sufletul. Dar oare Dumnezeu face acestea? Da, Dumnezeu le face.

Şi întreg oraşul de va fi de faţă, şi întreaga lume, nu mă voi sfii a zice acestea. O, de aş fi avut glas mai puternic ca al trâmbiţei şi dacă ar fi fost cu putinţă să stau pe un loc înalt şi să strig tuturor, că Dumnezeu face acestea. Nu din mândrie le zic, ci de la Proorocul, care împreună cu mine strigă şi zice: „Oare va fi răutate în cetate, pe care nu a făcut-o Domnul?” (Amos 3, 6). Iar răutatea este denumire de obşte şi voiesc ca voi să ştiţi deosebirea clară a celor două părţi ale ei, ca nu din pricina denumirii, care este una, să amestecăm firea lucrurilor şi să scădem în hulă. Deci este răutate cu adevărat răutate: desfrânarea, preadesfrânarea, lăcomia şi celelalte nenumărate rele care sunt vrednice de cele mai aspre pedepse. Şi este răutate, cum ar fi: foametea, bolile, moartea şi celelalte de acest fel. Dar acestea nu sunt rele, ci numai aşa se zice. De ce? Că de ar fi fost rele nu s-ar fi făcut nouă pricinuitoare de bunătăţi, înţelepţind trufia, încetând trândăvia, călăuzind spre osârdie şi facându-ne mai cu luare aminte. Proorocul zice: „Când îi ucidea pe ei, atunci îl căutau şi se întorceau şi reveneau la Dumnezeu” (Ps. 77, 38). Deci şi Proorocul numeşte răutate pe ceea ce ne înţelepţeşte, care ne face mai osârduitori, care ne întoarce la credinţă, iar nu pe aceea care este vrednică de învinuiri. Aceea nu este lucrul lui Dumnezeu, ci scornire a relei noastre voinţe. Iar aceasta se face spre surparea şi înlăturarea aceleia. Deci răutate numeşte pătimirea aceasta, care ni se pricinuieşte din pedepse. Şi se numeşte aşa nu după firea sa, ci după socoteala oamenilor. Că devreme ce obişnuim a numi răutate nu numai furtişagurile şi preadesfrânările, ci şi primejdiile şi nevoile; ele s-au numit aşa de la socoteala oamenilor. Asemenea a zis şi Proorocul: „Oare nu este răutate în cetate, pe care nu a făcut-o Domnul?”. Acest lucru l-a arătat Dumnezeu şi prin Isaia, zicând: „Eu sunt Dumnezeu, Cel ce fac pace şi zidesc rele” (Isaia 45, 7). Şi numeşte rele tot pe primejdii şi nevoi. De această răutate aminteşte şi Hristos în Evanghelie, zicând către ucenici: „Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34), adică pătimirea, necazul. Deci din toate părţile este arătat căci prin răutate se înţelege pedepsele, pe care le aduce Dumnezeu asupra noastră, arătând dovada purtării lui de grijă faţă de noi. Doctorul nu numai atunci este minunat când scoate pe cel bolnav în grădină sau în livadă, sau îl trimite la băi, nici atunci când îi pune înainte masă bogată, sau atunci când îi porunceşte să petreacă nemâncat, [ci şi] când pedepseşte cu foamea şi chinuieşte cu setea, când îl pironeşte la pat, făcându-i casa temniţă şi lipsindu-l chiar de lumina zilei, întunecând camera peste tot cu perdele, când taie, când arde şi când dă doctorii amare.

Deci cum nu este cu necuviinţă a numi doctor pe cel ce face atâtea rele, cu atât mai puţin a-L huli pe Dumnezeu, când va face vreuna din acestea, adică când va aduce foamete sau moarte, spunând că nu poartă grijă de lume. Cu toate că El este Doctorul cel adevărat al sufletelor şi al trupurilor noastre. Că de multe ori ia firea noastră, care zburdă din pricina îndestulării şi care se chinuieşte să nască friguri ale păcatelor şi o doctoreşte cu lipsă şi cu foamete, cu moarte şi cu alte doctorii pe care le ştie, izbăvind-o de boli. Dar vei zice că numai săracii simt foamea. Nu numai cu foame pedepseşte Dumnezeu, ci şi cu alte nenumărate pedepse. Pe cel ce este în sărăcie de multe ori cu foamea l-a înţelepţit, iar pe cel bogat care se desfătează în îndestulare cu primejdii, cu boli şi cu moarte fără de vreme. Că Dumnezeu este înţelept şi multe feluri de doctorii are pentru mântuirea noastră. Aşa fac şi judecătorii. Nu numai cinstesc, nici încununează pe cei ce sunt în cetăţi sau dau numai daruri, ci de multe ori şi pedepsesc. De aceea se găsesc la ei săbii ascuţite, sunt pregătite temniţe şi roată şi butuci şi gealaţi şi alte nenumărate chipuri de munci. Şi ceea ce gealatul este la judecători, este foametea, la Dumnezeu care ca un gealat ne înţelepţeşte şi ne depărtează de la păcat. La fel vedem şi la lucrătorii de pământ, ei nu numai acopere rădăcina viei şi o îngrădesc împrejur, ci o şi taie, aruncând multe viţe. Pentru aceasta ei folosesc nu numai sapa, ci şi cosoare îndemânatece. Cu toate acestea nu-i învinuim, când vedem că de multe ori taie multe mlădiţe din cele netrebuincioase, ci mai mult ne minunăm de ei, căci prin tăierea celor de prisos fac pe cele ce rămân mai sănătoase. Cum dar să nu ne împăcăm cu fapta tatălui, a doctorului, a judecătorului şi cu a lucrătorului de pământ şi să învinuim pe tatăl când scoate pe fiul său din casă, pe doctor când chinuieşte pe bolnav, pe judecător când pedepseşte, pe lucrătorul de pământ când taie. Cine poate să învinuiască pe Dumnezeu, când voieşte să ne scoale din beţia răutăţii ca pe nişte ameţiţi de cap şi să-L învinuim cu nenumărate prihăniri. Şi ce nebunie mai mare este a da mai multă dreptate semenilor noştri, decât Stăpânului? Acestea le grăiesc cu frică pentru cei ce judecă, ca nu lovind cu picioarele împotriva boldurilor, să şi le umple de sânge şi ca nu azvârlind cu pietre la cer, să le cadă în cap.

Dar şi alta mai mare am de zis. A cerceta dacă ne este de folos nu faptul că ia darul de la noi – pogorându-mă la înţelegerea acelora – nici aşa nu avem dreptul să-L învinuim, căci stăpân este peste ale Sale. La oameni când încredinţăm banii, sau împrumutăm argintul, mulţumim pentru vremea în care ne-a împrumutat şi nu ne supărăm când vine timpul să-şi ia înapoi cele ale lor. Iar pe Dumnezeu, când voieşte să-Şi ia pe ale Sale, de ce-L hulim? Spune-mi! Şi cum nu este aceasta dovada nebuniei celei mai de pe urmă? Marele Iov n-a făcut aşa, şi nu numai când primea mulţumea foarte mult, ci şi când i se lua, căci a zis: „Domnul a dat, Domnul a luat… fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Şi dacă pentru acestea amândouă şi în general pentru toate trebuie să mulţumim, că nu mai puţin folositoare este a lua, decât a da, spune-mi, ce iertare vom avea? Şi Celui atât de blând, iubitor de oameni şi purtător de grijă, Care vindecă sufletele noastre cu mai multă înţelepciune ca doctorul, cu mai multă iubire de fii decât tatăl, cu mai multă dreptate decât orice judecător şi cu mai multă silinţă decât orice lucrător de pământ, îi răsplătim cu cele împotrivă. Aceluia trebuind să I ne închinăm, noi Îi aducem învinuiri. Oare ce poate fi mai nebun şi mai nesimţit decât aceia care trăind în atâta bună rânduială, zic că suntem lipsiţi de purtarea de griji a lui Dumnezeu? Şi aşa sunt precum a susţinut cineva că soarele este întunecat şi rece, arătând prin aceasta neînţelepţia cea mai de jos. Şi nu este soarele aşa de luminat, precum este luminată şi arătată purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Unii îndrăznesc să zică, că diavolii ocârmuiesc cele ale noastre. Ce să-ţi facă? Ai un Stăpân prea iubitor de oameni. El voieşte mai mult să fie hulit de tine cu cuvintele acestea, decât a slobozi diavolilor viaţa ta şi a te învăţa pe viu cum ocârmuiesc diavolii. Căci numai atunci ai fi cunoscut bine răutatea acelora, când ai fi încercat-o cu lucrul. Dar şi acum îmi este cu putinţă să arăt aceasta cu o mică pildă. Au întâmpinat pe Hristos doi îndrăciţi, care petreceau prin morminte, iar diavolii văzând că vor fi scoşi din cei doi, Îl rugau pe Iisus să le dea voie să intre în turma de porci care păştea alăturea. Şi le-a dat voie şi intrând în ei, i-a prăpăstuit îndată pe toţi. Iată aşa ocârmuiesc diavolii. Şi cu porcii nu au nimic, dar cu tine au de-a pururea război şi luptă neîncetată şi vrajbă necurmată. Dacă pe aceia, cu care nu aveau nimic, nici o clipă nu i-a suferit, ce nu ne-ar fi făcut nouă dacă ne-ar fi avut sub stăpânirea lor, care le suntem vrăşmaşi şi totdeauna îi întărâtăm.

Ce rane nevindecate nu ne-ar fi făcut? Dumnezeu pentru aceasta i-a lăsat să intre în turma de porci, ca să cunoşti răutatea lor chiar cu trupurile dobitoacelor. Şi cum că şi celor îndrăciţi tot aşa li s-ar fi făcut ca şi porcilor, arătat este tuturor, de nu ar fi dobândit chiar în chinul acesta purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Deci şi acum de vei vedea vreun om purtânduse ca diavolul, închină-te Stăpânului şi cunoaşte răutatea lor. Că amândouă acestea sunt cu putinţă să le vezi la acei îndrăciţi: iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi răutatea diavolilor. Răutatea diavolilor, când tulbură şi înviforează sufletul celui îndrăcit, iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, când pe un aşa diavol de sălbatec, ce locuieşte în om şi doreşte să-l piardă, îl ţine şi-l opreşte, nedându-i voie să-şi pună în lucrare toată puterea lui, ci numai atât ca şi pe om să-l înţelepţească şi răutatea lui s-o facă arătată. Voieşti şi o altă pildă din care să vezi iarăşi cum ocârmuieşte diavolul, când îi dă voie Dumnezeu să-şi pună în lucrare puterea sa? Aminteşte-ţi de cirezile şi turmele lui Iov, cum într-o clipă toate le-a mistuit, de moartea cea ticăloasă a fiilor lui, de rana care a fost adusă peste tot trupul lui şi vei vedea cruzimea, asprimea şi nemilostivirea diavolilor. Iar dintru acestea vei înţelege luminat, că dacă Dumnezeu ar fi slobozit ca lumea întreagă să fie în stăpânirea lor, toate le-ar fi tulburat şi le-ar fi amestecat, şi ceea ce a făcut cirezilor, turmelor şi porcilor şi nouă ne-ar fi făcut şi nici o clipă nu ne-ar fi lăsat, sau le-ar fi fost milă de noi. De ar fi ocârmuit diavolii lumea, eram ca şi cei îndrăciţi şi nu numai ca aceia, ci şi mai rău decât ei, căci pe aceia nu i-a slobozit Dumnezeu cu totul diavolilor, că mult mai multe decât acestea ce pătimesc, ar fi pătimit. Şi încă ceva voi dovedi acelora ce zic acestea, care văzând neorânduială în unele lucruri spun că toate cele din viata noastră sunt ocârmuite de diavoli. De atâţia ani soarele îl vedem că are rânduială bună şi călătoreşte în toate zilele, mulţimea stelelor cea de multe feluri îşi păzeşte rânduiala lor, drumurile lumii sunt fără oprire, noaptea şi ziua urmează una după alta cu neîncetată schimbare, toate sunt în armonie şi cele de sus şi cele de jos, mişcându-se ca într-un dans, şi mai precis, că fiecare îşi păzesc locul său şi nu ies din rânduială pe care Dumnezeu a hotărât-o.

Şi ce folos, vei zice, din buna rânduială a cerului, a soarelui, a stelelor şi a tuturor celorlalte, când cele ale noastre sunt pline de tulburare şi de neorânduială? Ce tulburare şi neorânduială, o omule? Aceasta pentru că unii sunt bogaţi şi nedreptăţesc, răpesc, lăcomesc, înghit în toate zilele. Junca săracilor, dar nici un rău nu pătimeşte. Iar alţii, care trăiesc în blândeţe, cu înfrânare şi dreptate şi fiind împodobiţi cu toate celelalte bunătăţi, sunt pedepsiţi cu sărăcie şi cu boli şi cu alte rele. Acestea sunt dar, cele care te smintesc? Acestea sunt. Când vezi pe unul din cei ce răpesc, că se pedepseşte sau pe alţii din cei ce petrec în fapte bune, că se îndulcesc de cele bune, de ce nu lauzi pe Stăpânul, şi de ce nu-mi răspunzi la această nedumerire? Pentru că aceasta mă sminteşte şi mai mult. De ce din doi răi, unul este pedepsit, iar celălalt scapă şi se duce. Şi din doi buni, unul este cinstit, iar celălalt chinuit? Aceasta este dovada proniei lui Dumnezeu, că de ar fi pedepsit aici pe toţi cei răi, şi ar fi cinstit pe toţi cei buni, de prisos ar mai fi fost Judecata viitoare. Şi de nu ar fi pedepsit pe nici un rău, nici ar fi cinstit pe cineva din cei buni, cei răi s-ar fi făcut mai răi şi mai vicleni, fiindcă sunt foarte trândavi la fapta bună, iar cei ce se hulesc, mai mult ar fi învinuit pe Dumnezeu, spunând că cele ale noastre sunt cu totul lipsite de pronia lui Dumnezeu. Şi dacă unii din cei răi se pedepsesc şi unii din cei buni se cinstesc, zic că lucrurile omeneşti sunt fără nici o pronie a lui Dumnezeu, ce n-ar fi zis, dacă nu s-ar fi zis, dacă nu s-ar fi făcut nici aceasta? Cu ce cuvinte n-ar fi bârfit? De aceea dar pe unii din cei răi îi pedepseşte, iar pe alţii îi lasă şi pe unii din cei buni îi cinstesc, iar pe alţii nu.

Dumnezeu nu pedepseşte pe toţi ca să te încredinţeze pe tine că este înviere. Şi pedepseşte pe unii, ca prin pedepsirea acestora, ceilalţi de frică să se facă mai osârduitori. Şi cinsteşte pe unii din cei buni, ca prin aceasta să tragă şi pe ceilalţi la râvna faptei bune. Dar nu-i cinsteşte pe toţi, ca să te înveţi că este altă vreme în care va răsplăti tuturor. Că de ar fi luat toţi după cum au lucrat, nu ar fi crezut în înviere. Şi dacă nici unul n-ar fi fost răsplătit, cei mai mulţi s-ar fi făcut mai trândavi. De aceea pe unii îi pedepseşte, iar pe alţii nu, folosindu-i şi pe unii şi pe alţii. Că acelora le taie răutatea, iar pe aceştia, prin pedepsirea acelora, îi înţelepţeşte. Acestea se dovedesc şi din cele ce a spus Hristos, că spunându-I unii că surpându-se turnul din Siloam, a ucis optsprezece oameni. El le răspunde: „…gândiţi oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! Zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 4-5). Ai văzut că aceia pentru păcate au murit, iar ceilalţi au scăpat, dar nu pentru că erau drepţi, ci ca prin moartea acelora să se îndrepte şi să se facă buni? Dar poate vei zice că cei ce au murit aşa au fost nedreptăţiţi, că s-ar fi îndreptat văzând pe alţii că sunt pedepsiţi. Dacă cu adevărat s-ar fi făcut buni, prin pocăinţă, Dumnezeu nu i-ar fi pedepsit. Că dacă pe mulţi, ştiindu-i de mai înainte că nu se folosesc cu nimic de îndelunga lui răbdare, îi sufere şi-i aşteaptă să se deştepte cândva din nebunia lor. Pentru aceasta cei ce au murit cu nimic nu au fost nedreptăţiţi, ci cu această pedeapsă a tăiat răutatea lor, iar munca cea de acolo le va fi mai uşoară, pentru că încă fiind aici au pătimit ceva rău. Şi cei ce nu au fost pedepsiţi, nu au fost nedreptăţiţi prin aceasta. Că le era cu putinţă, de ar fi vrut, să întrebuinţeze îndelunga răbdare a lui Dumnezeu spre schimbarea cea bună şi minunându-se şi cucerindu-se de ea, să se schimbe spre fapta cea bună, iar prin pedepsele altora să-şi dobândească mântuirea. Iar de petrec în răutate, nu Dumnezeu este pricinuitorul, ci ei înşişi sunt nevrednici de iertare, căci nu întrebuinţează precum se cuvine îndelunga răbdare a Lui, Care pentru aceasta îndelung rabdă, ca să-i câştige. Şi nu numai dovada aceasta o putem zice, pentru ce nu sunt pedepsiţi aici toţi cei răi, ci şi alta tot aşa de importantă. Şi care este aceasta?

Dacă toţi cei ce au săvârşit păcate, îndată ar fi fost pedepsiţi, s-ar fi împuţinat aşa de mult neamul nostru, încât ar fi ajuns la sfârşit. Şi ca să te încredinţezi că aceasta este adevărat, ascultă pe Proorocul, care zice: „De te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?” (Ps. 129, 3). Şi dacă vreţi să cercetăm cuvântul acesta, să lăsăm a cerceta viaţa fiecăruia cu de-amănuntul, că nu ne este nouă cu putinţă a şti cele lucrate de fiecare în viata aceasta, şi cele care toţi le greşim, pe acestea să le aducem de faţă, şi din acestea ne va fi arătat luminat, că de am fost pedepsiţi imediat pentru fiecare păcat, demult ne-am fi prăpădit. Cel ce a numit pe fratele său, nebune, vinovat este gheenei focului (Matei 5, 22), zice Scriptura. Este vreunul din noi care nu a făcut păcatul acesta? Trebuia dar ca îndată să fi numit, pe acela ce a păcătuit şi nu numai pe el, ci toţi ar fi trebuit să fim răpiţi şi ne-am fi stins demult. Iarăşi cel ce se jură, măcar şi drept de se va jura, face ceea ce este de la cel rău (Matei 5, 33). Care este dar cel ce nu s-a jurat? Şi mai ales cine este cel ce nu s-a jurat strâmb niciodată. Cel ce priveşte la femeie cu ochi desfrânaţi, săvârşeşte desfrânarea în inima sa (Matei 5, 28). Şi la acest păcat mulţi se vor afla vinovaţi. Deci dacă acestea amintite de noi sunt aşa de grele, şi fiecare păcat este pricinuitor de mare pedeapsă, [şi] vom cugeta la păcatele cele făcute de noi în ascuns, cu siguranţă vom vedea pronia lui Dumnezeu, că nu ne pedepseşte pentru fiecare păcat. De aceea când vei vedea pe cineva răpind, lăcomind şi nepedepsit rămânând, deschide-ţi conştiinţa, cercetează-ţi viaţa, vezi-ţi păcatele şi te vei încredinţa că în primul rând ţie îţi este de folos a nu te pedepsi pentru fiecare păcat. Pentru aceasta mulţi fără de socoteală grăiesc, căci mai înainte de a cerceta cele ale lor, pe cele străine le judecă. Şi aşa lăsând ale noastre, toţi cercetăm cele ale altora, dar să nu facem aceasta, ci dimpotrivă. Şi de vei vedea pe vreun drept că se pedepseşte, adu-ţi aminte de Iov. Căci oricât de drept va fi cineva, nu va fi ca acela, nici chiar aproape ca el. Şi oricâte rele ar pătimi, niciodată nu va putea zice că a pătimit ca acela. Deci acestea luându-le în minte, încetează a prihăni pe Stăpânul şi înţelege că Dumnezeu lăsând pe unul ca acesta să pătimească rău, nu-l părăseşte, ci vrea să-l încununeze şi să-1 facă mai strălucit. Iar de vei vedea pe vreun păcătos că se pedepseşte, adu-ţi aminte de slăbănogul care pătimea pe pat de treizeci şi opt de ani, că şi acela pentru păcate a pătimit atât de mult, după cum spune Hristos: „Iată te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14).

Noi suferim pentru păcate, când suntem pedepsiţi, sau pentru a ne pricinui cununi, dacă trăim în fapte bune. Pentru aceasta ori de trăim în dreptate, ori de trăim în păcate, de folos ne este pedeapsa, căci uneori ne lămureşte, iar alte ori ne înţelepţeşte, iar munca ceea ce va fi să fie mai uşoară ne va fi. Şi cum că se poate ca cei ce sunt pedepsiţi aici şi sufere cu mulţumire, să li se facă acolo chinul mai blând, ascultă pe Pavel, zicând: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Cor. 11, 30-32). Deci ştiind acestea şi toate cele asemenea, să laudăm pronia lui Dumnezeu, iar acelor ce grăiesc împotrivă să le astupăm gura. Dacă ceva din cele ce se petrec, covârşesc mintea noastră, să nu socotim, din aceasta, că suntem lipsiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci, înţelegând pe cele neînţelese să le lăsăm înţelepciunii Lui celei neurmate. Şi dacă meşteşugul omenesc nu este cu putinţă omului neiscusit să-l înţeleagă, cu atât mai mult va fi cu neputinţă minţii omeneşti să înţeleagă nemărginirea purtării de grijă a lui Dumnezeu (Romani 11, 33). Căci neînţelese sunt judecăţile Lui şi neurmate căile Lui. Dar însă luminându-ne din aceste puţine cuvinte, să mulţumim Domnului pentru toate cele ce se fac. Putem şi în alt fel să mulţumim lui Dumnezeu pentru purtarea sa de grijă, căruia nimeni nu-I va putea grăi împotrivă.

Să întrebăm pe cei ce vorbesc împotrivă: Oare este Dumnezeu? şi de vor zice că nu este, nici să nu le răspundem. Căci precum celor nebuni nu li se cuvine a le răspunde, aşa nici celor ce zic că nu este Dumnezeu. Şi dacă o corabie care are puţini corăbieri şi călători, nici o stadie nu poate merge fără cel ce o cârmuieşte, cu mult mai mult lumea aceasta atât de mare, care are în ea atâtea suflete, alcătuite din deosebite stihii, nu ar fi ţinut atâta vreme, dacă nu ar fi fost pronia divină, care să întărească şi să ţie lumea aceasta totdeauna. Iar dacă ruşinându-se de credinţa cea de obşte a tuturor şi de cercarea cea din lucruri, vor mărturisi că este drept Dumnezeu, precum cu adevărat şi este. Iar de este drept, răsplăteşte fiecăruia cele după vrednicie şi dreptate. Dar vedem că nu toţi iau aici cele după vrednicie şi dreptate. Deci dar este nevoie să nădăjduim, că ni se păstrează o altă răsplătire, când luând fiecare cele după vrednicie, să fie arătată dreptatea lui Dumnezeu. Şi cuvântul acesta nu ne aduce numai credinţa în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci şi pe cea în înviere. Deci acestea ştiindu-le, şi noi înşine să cugetăm cele pentru pronie şi pentru înviere şi pe alţii să învăţăm şi toată osârdia să o punem, ca celor ce se turbează împotriva Stăpânului, să le astupăm gurile.

Să-L slăvim în toate, căci aşa vom atrage asupra noastră mai multa purtarea Lui de grijă şi dobândind mult ajutor, ne vom putea păzi de răutatea cea veşnică. Aşa vom dobândi bunătăţile cele ce vor să fie, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.