Duminica a XXII-a după Rusalii, Luca 16, 19-31
19. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. 20. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, 21. Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. 22. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. 23. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. 24. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. 25. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. 26. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. 27. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, 28. Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. 29. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. 30. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. 31. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.
Imaginaţi-vă următoarea scenă. Un om moare şi ajunge în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Judecătorul divin răsfoieşte Cartea Vieţii şi nu găseşte numele omului. Îl anunţă atunci că locul lui este în iad. Bărbatul protestează: “Dar ce am făcut eu? Nu am făcut nimic!”, “Întocmai”, îi răspunde Dumnezeu, “tocmai de aceea vei merge în iad.” Omul ar putea să fie la fel de bine bogatul din parabola de astăzi.
Parabola cu omul bogat şi cu Lazăr i-a făcut pe unii cititori ai Bibliei să se întrebe de ce bogatul a trebuit să meargă în iad. Nu ni se spune că ar fi ajuns bogat prin mijloace necuvenite. Nu ni se spune că ar fi fost responsabil pentru sărăcia lui Lazăr. De fapt nu ni se spune nici măcar că Lazăr i-a fi cerşit ceva şi bogatul să îl fi refuzat. Nu aflăm despre nici un lucru rău comis de el. Tot ce ni se spune este că mânca bine şi se îmbrăca bine, la fel ca orice persoană care reuşeşte în viaţă. Şi atunci de ce a mers în iad?
Problema cu motivul pentru care bogatul a mers în iad are mult de-a face cu ideea noastră despre păcat. Credem adesea că păcatul poate fi provocat doar de gânduri, de cuvinte şi de fapte. Uităm de a patra cale, foarte importantă, prin care putem păcătui: prin omisiune. La spovedanie spunem: “Am păcătuit din vina mea, cu gândul, cu cuvântul, prin ce am făcut şi prin ceea ce nu am făcut.” Şi totuşi cât de uşor sărim peste păcatul omisiunii. Parabola de astăzi ne aminteşte că păcatul omisiunii ne poate conduce în iad. Apropo de aceasta. De păcatul omisiunii. Este şi din perspectiva faptului că ştim ce este Halloweenul, dar nu spunem şi altora, omitem, stăm tupilaţi, să nu părem retrograzi. E adevărat, e la modă să ne scuipăm credinţa în vreme ce alţii şi-o apără pe a lor cu dinţii. E la modă să nu avem nici cele mai elementare noţiuni de Ortodoxie, dar să ne luăm un aer semidoct, scârbit şi suficient şi să proferăm împotriva „creştinopaţilor” „pupători de moaşte”. Icoana din clasă şi din casă deranjează, pe când măştile cu draci şi vrăjitoare sunt bine venite! Închinarea la moaşte e dispreţuită, dar scheleţii desenaţi pe spinarea copiilor noştri ne amuză!
E minunat că înghiţim aberaţiile altora pe stomacul gol şi cu mare bucurie, că terfelim tradiţiile, credinţele, obiceiurile şi sărbătorile noastre. E indicat să preluăm pe negândite şi să punem pe un piedestal ceea ce alţii au aruncat demult la gunoi, în tomberonul de dincolo de cortină. E bine că turnăm în noi tone de băuturi acidulate pline de pesticide, exportate de americani şi pe care ei nu le mai consumă de zeci de ani. E de aplaudat că ne îndopăm copiii cu hamburgheri de la restaurante care la noi sunt de lux şi în ţara de origine sunt pentru cerşetori şi oamenii străzii. Este extraordinar că ne învăţăm copiii să preţuiască sexul şi dezmăţul de Valentine’s day şi că uităm să îi învăţăm ce înseamnă iubirea, respectul, preţuirea celuilalt. Dar cel mai frumos e de halloween, când ne îmbrăcăm copiii de până în 10 ani în draci, vampiri, monştri, vârcolaci şi vrăjitoare şi-i încurajăm să celebreze moartea, groaza, întunericul şi forţele răului în loc să îi încurajăm (în aceeaşi săptămână!) să dea un colac de pomană şi să aprindă o lumânare pentru cei dragi adormiţi din familie.
În tot acest timp, copiii şi părinţii din Statele Unite şi Canada protestează vehement împotriva acestui surogat de sărbătoare, iar emisiunile de ştiri din aceleaşi ţări anunţă că se înmulţesc crimele, violurile, actele sataniste şi creşte consumul de droguri şi alcool. Dacă vor şi ai noştri baluri mascate, sunt mii de posibilităţi de a-i costuma fără a intra în sfera morbidului. Copiii noştri nu-l mai cunosc pe Făt-Frumos, n-au auzit de Ileana Cosânzeana şi de alte personaje din basmele care ne-au fermecat nouă, părinţilor şi bunicilor noştri copilăria, însă ştiu de halloween şi de obiceiuri străine şi de sufletul şi de tradiţia noastră. Iar noi, părinţi responsabili, protestăm faţă de predarea religiei în şcoli şi ne strâmbăm când se propune să avem zi liberă pentru o sărbătoare ortodoxă, deşi mulţi n-ar avea oricum în intenţie să calce pragul vreunei biserici în acea zi.
Spunea cineva: Le sărut mâna mamei mele, soacrei mele, ambele învăţătoare, şi doamnei învăţătoare a copilului meu, care au lăsat să treacă această zi fără a-i da importanţă. Şi cu riscul de a deranja, vă invit să aveţi grijă cu ce hrăniţi sufletul copiilor dumneavoastră. Dându-le otravă, otravă veţi culege şi nu veţi avea dreptul să vă plângeţi!
Revenind la textul evangheliei, aşa i s-a întâmplat omului bogat. A omis să facă ceea ce s-ar fi cuvenit să facă.
Săracul Lazăr stătea la poarta sa. Iar bogatului nici că îi păsa. “Orice se întâmplă dincolo de gard nu mă interesează”, îşi spunea el probabil. “Eu îmi văd de ale mele. Fiecare trebuie să îşi vadă de-ale lui.” Apoi, probabil, bogatul a sunat la poliţie să spună că un străin s-a aciuat la poarta lui. Între timp câinii au mers la Lazăr să îi lingă rănile. Iar bietul om a murit. Cei de la primărie au venit şi au ridicat trupul lui şi l-au înmormântat în cimitirul săracilor, fără vreun nume pe mormânt. Iar bogatul s-a dus şi a mai băut o cafea neagră. Desigur, nu făcuse nimic rău împotriva lui Lazăr. Şi la fel nu făcuse nimic bine pentru el. Nu i-a trecut prin minte să iasă din casă şi să împartă ceva din binecuvântările lui cu cei aflaţi în nevoie. Păcatul lui a fost cel al omisiunii, iar pentru aceasta a trebuit să meargă în iad.
O altă întrebare ridicată de această parabolă este de ce Lazăr a mers în rai? La urma urmelor nu ni se spune că ar fi fost un om al lui Dumnezeu. Nu ni se spune despre nicio faptă bună a lui. Ba da! În povestirile biblice numele sunt foarte importante deoarece adesea vorbesc despre trăsăturile de caracter sau personalitatea persoanei în cauză. De fapt este singura parabolă a lui Iisus unde un personaj are un nume. Este clar atunci că numele este important pentru înţelegerea parabolei.
Numele “Lazăr” este forma elenizată a numelui evreiesc “Eleazar”, care înseamnă “Dumnezeu este ajutorul meu”. Lazăr, de aceea, nu este doar un om sărac, ci omul sărac care crede în Dumnezeu şi se încredinţează Lui. De aceea îl găsim în sânul lui Avraam în rai – pentru credinţa şi încrederea în Dumnezeu, nu pentru că a fost sărac. Scăpând din vedere importanţa numelui lui Lazăr pentru interpretarea parabolei, unii au sugerat că în viaţa următoare va fi o inversare automată a stării: bogatul devine sărac, iar săracul devine bogat. Dar nu aceasta este ideea parabolei. Oamenii bogaţi care se folosesc de bogăţia lor pentru a-L sluji pe Dumnezeu prezent în semeni vor avea de asemenea asigurată viaţa veşnică. Săracii care îşi petrec întreaga viaţă în amărăciune şi invidie, refuzând să creadă şi să se încreadă în Dumnezeu, s-ar putea să aibă parte de o continuare a suferinţei: doar că va fi acum veşnică.
Vestea bună a acestei parabole este următoarea: dacă te simţi acum ca Lazăr, copleşit de boli, sărăcie şi durere, uitat de societate şi de cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat în această viaţă, continuă să crezi şi să îţi pui speranţa în Dumnezeu, ştiind că aşa va fi bine pentru sufletul tău în cele din urmă; dacă te numeri între cei binecuvântaţi de Dumnezeu cu bogăţii, deschide poarta şi priveşte dacă nu se află cineva acolo. Poate că se află un Lazăr pe care nu l-ai observat până acum.
