13 noiembrie – Sfântul Ioan Gură de Aur

Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Chrysostom (în greacă Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος, n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii.

Ioan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.

Trăsături fizice

În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266). Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.

Opera Sfântului Ioan Hrisostom

În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă, inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne (vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi aprecierea posteriorităţii.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze, comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră, rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai mare parte a Bisericii Ortodoxe.

Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.

Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru arheologi şi pentru istoricii culturii.

Conținutul scrierilor Sfântului Ioan

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale, dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în acea perioadă.

Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice, memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului, figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.

Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.

Corespondența Sfântului Ioan

În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă, subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică, tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.

Sf. Ioan – remarcabil teolog

În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus, adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui  preocupare faţă de morală, dacă avem în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă, asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.

Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului.

Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.

Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei. Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel. Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.

Neîntrecut predicator

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză. Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni (Geschihte der Altkirchlichen Literatur, 1923, p. 355).

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie. Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii, este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră numele său un simbol.

Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al măsurii.

Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.

Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în Constantinopol.

Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat, căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.

Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în jurul unor argumente de mare interes.

Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar

Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături, tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare pentru păcatele părinţilor săi.

În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi, în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii. Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului, şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani. Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie (le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme, mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.

Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.

A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru leproşi ; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.

Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor

Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a săracilor. În  zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

Apelativul de Hrisostom

Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după dânsul.

Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A fost cu adevărat gură de aur, a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului, trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan, Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.

Mare învățător al lumii

Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii. Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.

Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul  Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.

O sumară caracterizare

Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.