Anul Nou și reînnoirea vieții și nădejdii noastre

Conștient sau nu, la sfârșitul fiecărui an calendaristic, ne aflăm cu toții în fața unui bilanț pe care viața ni‑l pune înainte. Rememorăm cu cei dragi de lângă noi clipe pe care nu le‑am dat uitării, mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și creionăm în minte schița unei vieți mai bune pentru anul care vine. Despre cum să o privim pe aceasta din urmă și spre ce calitate a ei să ne îndreptăm vorbea, în timpul comunismului, marele teolog și predicator rus Alexandre Schmemann (1921‑1983). Redăm aici traducerea din franceză a uneia dintre scurtele sale reflecții radiofonice dedicate trecerii dintre ani.

Anul Nou este o datină străveche: în momentul în care răsună orologiul de douăsprezece ori la miezul nopții, facem urări și ne îndreptăm împreună cu visurile noastre către viitorul necunoscut, sperând să obținem acel ceva de care avem nevoie, acel ceva care ne este cel mai scump.

Iată încă un nou an. Ce ne‑am putea dori nouă înșine, celorlalți, fiecăruia, tuturor? Către ce anume ne îndreptăm noi nădejdea?

Ea este ațintită către un singur cuvânt, care nu dispare niciodată – fericirea. Dorințele noastre de Anul Nou se îngemănează cu urările pentru o fericire nouă! Pentru fiecare dintre noi, fericirea aceasta are un conținut personal. Însă faptul de a crede că ea se poate realiza, că putem spera la ea și că o putem atinge, această credință este comună tuturor. Când însă este omul cu adevărat fericit?

Lumea și fericirea ei

Astăzi, după atâtea secole de experiență, după tot ceea ce am învățat despre om, nu mai putem identifica fericirea cu un singur obiect, și acela exterior: banul, sănătatea, succesul, care, după cum știm, nu coincid cu conceptul, mereu tainic și de neatins, al fericirii.

Bineînțeles, este clar că satisfacțiile aduc o formă de fericire, însă ea rămâne incompletă. Banii sunt, de asemenea, o fericire, dar totodată o tortură. O fericire este și succesul, dar și o teamă. Este uimitor să vedem cum, cu cât fericirea exterioară este mai mare, cu atât mai mult este mai fragilă, cu atât mai mare este frica de a o pierde, de a nu o putea păstra, de a o lăsa să ne scape. La trecerea în noul an poate vorbim despre o „nouă fericire”, pentru că „vechea fericire” n‑a reușit cu adevărat, căci încă îi lipsește ceva. Așadar, ne îndreptăm privirea din nou către viitor, cu implorare și cu o nădejde impregnată de visuri…

Cu mult timp în urmă au fost rostite cuvintele Evangheliei despre omul care se îmbogățise și care și‑a construit noi hambare pentru recoltele sale; el credea că posedă totul, toate grânele fericirii. Pe acestea se baza. Însă, în timpul nopții, i s‑a spus: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).

Fericirea nu‑i în afara noastră

Înăuntrul nostru, noi știm însă că orice am face, nu putem să împiedicăm viitorul să ajungă la dezintegrare, la moarte, această otravă care înveninează mica noastră fericire limitată. Tocmai de aceea, la trecerea în noul an s‑a născut obiceiul ca, în momentul în care începe să sune orologiul de douăsprezece ori la miezul nopții, să facem zgomot, să strigăm, să umplem lumea de vacarm. Fiindcă ne este frică să ascultăm, în liniște și singurătate, pendula orologiului, această voce necru­țătoare a destinului, o dată, de două ori, de trei ori și tot așa până la sfârșit, cu o regularitate implacabilă, terifiantă, în timp ce noi nu putem să schimbăm și să oprim nimic.

Iată cei doi poli indestructibili, înscriși în profunzimea cea mai adâncă a conștiinței umane: frica și fericirea, spaima și visul. Noua fericire la care visăm la trecerea în noul an este o fericire care ar liniști, ar destrăma, ar învinge desăvârșit frica; o fericire în care n‑ar exista această spaimă, cuibărită undeva în profunzimea conștiinței noastre și de care încercăm să ne protejăm fără încetare prin alcool, ocupații și zgomot.

„Nebune!” Da, visul etern al fericirii într‑o lume condamnată la frică și moarte este cu totul nebun. Omul care a atins culmile culturii o știe. Cu câtă dureroasă dreptate și tristețe răsună cuvintele lui Pușkin, acest mare îndrăgostit de viață: „Nu există nici o fericire pe pământ”. Ce imen­să melancolie traversează orice operă autentică de artă. Doar acolo, jos, mulțimea face gălăgie, strigă cât o țin plămânii și crede că prin acest vacarm și divertisment deocheat va veni fericirea.

Profunzimea dumnezeiască a fericirii omului

Nu, ea va veni numai atunci când omul cercetează existența în profunzime, cu corectitudine și curaj, numai atunci când el îi ridică voalul de minciună și iluzie, când privește drept în ochi frica. Așadar, fericirea autentică și neschimbătoare vine când omul realizează că ea constă în întâlnirea cu Adevărul, cu Iubirea, cu ceea ce este nesfârșit, sublim și pur, cu ceea ce el a numit și numește Dumnezeu. „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins‑o” (Ioan 1, 4‑5). Aceasta înseamnă: să nu ascunzi viața sub frică și spaimă, să nu o destrami în amărăciune și disperare.

Ce‑ar fi dacă oamenii ar putea găsi, în setea lor febrilă de fericire efemeră, forța să se oprească, să reflecteze, să se afunde pentru o clipă în profunzimile vieții! Ce‑ar fi dacă ar putea atunci să audă ce vorbe, ce voce li se adresează din veșnicie, dacă ar putea ști ce înseamnă adevărata fericire. „Și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22).

Când însă sună orologiul, nu visăm noi oare la o bucurie pe care nimic nu ne‑o va putea vreodată lua? Totuși, atât de rar atingem această profunzime. De ce ne este frică și amânăm totul pe mai târziu: mă voi ocupa mâine sau poimâine de ceea ce este esențial, de veșnicie. Nu astăzi. Mai este timp. Dar este atât de puțin timp! Încă puțin și acul ceasornicului se va apropia de ultima bătaie.

De fapt, aici, foarte aproape de noi, stă Cineva: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3, 20). Dacă nu ne‑ar fi frică să‑L privim, am primi o așa lumină, o așa bucurie, o așa împlinire, încât am înțelege cu certitudine ce semnifică acest cuvânt de nepătruns și tainic, fericirea.

(Fragment din lucrarea: Père Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif… Entre­tiens spirituels, coll. L’échelle de Jacob, deuxième série, ­YMCA Press & OEIL François‑Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 137‑139; traducere de Ionuț Aurelian Marinescu)

Sursa: ziarullumina.ro