Taierea Împrejur a Domnului; Sf. Vasile cel Mare. Anul nou civil; Ev. Luca 2, 20-21; 40-52

În vremea aceea păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte le auziseră şi văzuseră, după cum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile şi trebuia să-L taie împrejur pe Prunc, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, înainte de a se zămisli în pântece.  Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era cu El. Şi părinţii Săi se duceau în fiecare an la Ierusalim, de Praznicul Paştilor. Iar când a fost Iisus de 12 ani, ducându-se ei la Ierusalim, după obiceiul Praznicului, şi sfârşindu-se zilele şi pornind ei înapoi, copilul Iisus a rămas în Ierusalim. Iosif şi mama Lui n-au ştiut şi socotind că Dânsul este înmpreună cu alţi tovarăşi de călătorie, au mers cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi; însă nu L-au găsit. Atunci s-au întors la Ierusalim şi L-au căutat. După trei zile L-au găsit în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Sale. Când L-au văzut părinţii Săi, au rămas uimiţi, iar mama Sa a zis către Dânsul: Fiule, de ce ne-ai făcut aşa? Iată, tatăl Tău şi eu, îngrijoraţi, Te căutăm. Dânsul însă a zis către ei: de ce era să Mă căutaţi? Nu ştiaţi, oare, că în cele ce sunt ale Tatălui Meu Mi se cădea să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Apoi a plecat împreună cu ei şi a venit în Nazaret, şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste lucruri şi cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. 

Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de păcat, tot aşa a binevoit să primească şi tăierea împrejur. Întâi, ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire. Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Şi al doilea, ca să astupe gurile iudeilor celor neînţelegători, care Îl cleveteau că nu păzeşte sâmbăta şi că strică Legea.

Pentru aceasta, după opt zile de la naşterea Lui cea sfântă din Fecioară, a binevoit să fie adus de Maica Sa şi de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur. Şi a fost tăiat împrejur; şi I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei. Şi iarăşi întorcându-Se Domnul cu părinţii Săi acasă, a vieţuit omeneşte, crescând cu anii, cu înţelepciunea şi cu harul, pentru mântuirea noastră.

Una dintre cele mai importante personalităţi ale lumii creştine din primele secole este Sfântul Vasile cel Mare. Acesta este sărbătorit de două ori, în luna ianuarie. În chiar prima zi a anului, Sfântul Vasile cel Mare este serbat de toţi creştinii care folosesc calendarul şi tradiţia bizantină, iar în data de 30 ianuarie el este serbat, din anul 1081, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi cu Sfântul Grigore din Nazianz.

Părinţii Sfântului Vasile (330-379) erau mari proprietari de pământuri. Îmbrăţişaseră de timpuriu creştinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, şi, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuţia de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.

Aceşti creştini bogaţi, cunoscuţi mai ales pentru virtutea lor, fuseseră gata să primească şi cununa muceniciei. Suferiseră mai mult de şapte ani, trăind prigoniţi prin pădurile umbroase ale Munţilor Pontului. Acolo nu-i ajungea mânia şi ura prigonitorilor. Dimpreună cu ei au suferit câţiva prieteni şi puţini dintre numeroşii lui slujitori.

Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Sf. Vasile era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.

Sf. Grigorie Teologul († 390), care cunoştea bine familia lui Vasile, închină rânduri mişcătoare faptelor şi virtuţii bunicului şi bunicii prietenului Vasile.

Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea (Grégoire de Nazianze, Discourse funèbres).

Teologic vorbind, a dus o luptă îndelungată împotriva arienilor. Toată grija şi atenţia lui Vasile era să liniştească lucrurile şi să pună în evidenţă, faţă de arieni, învăţătura Bisericii. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens, cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul sau măcar să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl ameninţă, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată admiraţia: „În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât aceste haine purtate şi câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, căci tot pământul este al Domnului, Căruia Îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult“ (cf. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49).

Referitor la atitudinea sa demnă şi neînfricată contra împăratului Valens, susţinător al ereziei ariene, şi la felul cum au biruit ortodocşii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-378), el însuşi fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul lăcaş ortodox din cetatea Niceea comunităţii ereticilor arieni, alungând poporul drept-credincios de acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulţimea drept-credincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată mulţimea celor drept-credincioşi venind, cu strigare şi cu tânguire, i-au spus nedreptatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioşi din sfânta biserică şi dând-o rău-credincioşilor? Zis-a lui împăratul: Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ţi se cuvine ţie să fii aşa. Răspuns-a Vasile: Se cuvine mie, pentru dreptate a muri. Şi înfruntându-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai marele bucătarilor împărăteşti, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: Vedem aici şi pe necărturarul Demostene. Iar stolnicul, ruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii. Şi a tăcut Demostene ruşinat.

Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se şi, pe de alta, ruşinându-se, a zis Sfântului Vasile: Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credinţă cu tine. Iar Sfântul a răspuns: De voi judeca cu nedreptate, apoi şi pe mine la surghiun să mă trimiţi şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti şi biserica să o dai arienilor. Şi, luând sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Şi, chemând pe arieni, le-a zis lor: Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi şi între drept-credincioşi pentru biserica pe care aţi luat-o cu sila. Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului. Iar sfântul le-a zis: Să mergeţi, şi voi, arienii, şi voi, drept-credincioşilor, şi să închideţi biserica şi, încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor, şi să puneţi de amândouă părţile păzitori. Şi mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi, după aceasta, să vă apropiaţi de biserică. Şi de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, uşile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte şi vom merge cu litie, cântând, la biserică şi de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, iarăşi, a voastră să fie biserica. Şi plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar drept-credincioşii se mâhneau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Şi, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părţile, sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul pecetluită şi întărită. Şi, rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut niciun semn. Şi se rugau de dimineaţă până la al şaselea ceas, strigând: Doamne, miluieşte şi nu s-au deschis uşile bisericii şi s-au dus fără dar şi ruşinaţi. (Proloagele pe luna Ianuarie).

Într-unul din cotidianele cunoscute din partea noastră a lumii, a apărut un articol în care se scria despre cât de deprimantă poate fi luna ianuarie.

Omul se trezește din lumea fictivă în lumea reală, obișnuită. Nu e nimic magic în lumea noastră. Nu e o atmosferă feerică, nu aștepți să vină cineva să te surprindă cu un dar. Nu toate îți creează zâmbete. Te trezești dimineața să mergi la serviciu, aștepți să țipe cineva la tine pe nedrept, acasă copiii nu te ascultă, într-un cuvânt, te lupți cu rutina lumii reale.

După sărbători îți dai seama că nu toate așteptările s-au aliniat realității. Unele lucruri puteau fi mai frumoase, altele mai bune. Unii au rămas deziluzionați pentru că așteptau prea multe. Alții, dezamăgiți că s-a terminat concediul, dacă au avut parte. Studenții sunt fără chef din pricină că se dă startul la sesiunea de examene.

Dar viața continuuă cu urcușurile și coborâșurile ei. Și tot așa de repede și trece. Cei mai mulți oameni își omoară timpul cu pistolul clipei. Zilele libere și atmosfera specifică Crăciunului și Revelionului se duc oricum. Măcar, zic ei, să se bucure de moment. Unii se bucură atât de mult că ajung în arest sau la spital.

Alții omoară viitorul copiilor lor cu portofelul. Le cumpără totul și le satisfac toate poftele, că, zic tot ei, dacă eu n-am avut măcar copiii să aibă. Așa ajung o mulțime de copii oameni care cred că totul li se cuvine.

Mai sunt alții cărora le este frică să se bucure pentru azi din cauza grijilor pentru mâine. Auzeam de cineva care îl depășește pe Hagi Tudose. Are 80 de ani, nu cheltuiește un leu din pensie pe aproape nimic din magazin, nu împrumută la nimeni vreun ban, trăiește din mila sau prostia altora, dar pune pensia deoparte pentru zile rele. Are vreo mulţi bani strânși până acum. Da, n-are nici moștenitori.

Mai este  acea categorie de oameni disprețuită de majoritatea, cei care caută să fie plăcuți lui Dumnezeu. Nici pentru ei nu e ușor, dar merg înainte cu nădejdea că într-o zi Hristos le va da mâna să-i ridice la cer. Pe un creștin adevărat, luna ianuarie nu-l deprimă, ci îi oferă oportunitatea unui nou an în care să lumineze întunericul de afară.

În prima zi din 2017  m-am rugat ca Dumnezeu să-mi facă limba ca pana iscusită a unui scriitor. Pentru că, după spusele psihologilor, noi vorbim zilnic cca 20.000 de cuvinte. Puse împreună sunt cam… 200 de cărți de 200 de pagini! Vrem sau nu, scriem în fiecare zi 200 de volume cu aprecieri sau minciuni, vorbe înțelepte sau de doi lei, vorbe goale ori cu greutate, înjurături sau urări…

Cineva spunea că în limba ebraică, limbă în care s-a scris Biblia, nu există slova “cuvânt”. Ci pentru termenul acesta se folosește “ledaber”. Adică giuvaier. Dacă ai un giuvaier de dat, vorbește, dacă nu ai, taci din gură!  Nu fiți dintre cei care atunci când întâlnesc pe cineva fac mintea interlocutorului tomberon. Dumneavoastră faceți-o trezorerie! Fiți magnați ai vorbelor frumoase!

Am citit, de asemeni, că în limba lui Iisus Hristos, pentru cuvânt se folosește și “lesaper”. Adică ramura din vârful unui copac! Asta înseamnă că atunci când deschidem gura, să-l înălțăm pe aproapele nostru. Să fim macarale, nu excavatoare! Dumnezeu e numai în sus…

Cine vorbește ușuratic, rănește ca străpungerea unei săbii, spunea Solomon. Pentru mulți, gura nu-i doar o sabie, ci mitralieră. Cuvintele ucid. Dar și cresc aripi! Fiți îngeri, în 2017! De lumină…

Nu e de ajuns doar să spui vorbe. Contează și cine e în spatele lor. Nichita Stănescu ar numi asta “Necuvintele”. Ce vă iese din gură vine din inimă. Chiar dacă e ascunsă, oamenii o văd. Și Dumnezeu…

Orice cuvânt creează. Din cuvinte facem lumi. În funcție de ce rostim, trăim Raiul sau Iadul. Aveți grijă ce porumbei vă ies din gură în 2017. “Din cuvintele tale vei fi osândit ori mântuit”, spune Hristos. Trebuie să credeți și asta…

Nu fiți zgârciți! Îmbogățiți oamenii și anul acesta! Cuvintele să vă fie anafură. Cine le gustă să simtă Cerul!