Botezul Domnului
Botezul Domnului ne descoperă că întruparea nu s-a încheiat cu ziua în care Fecioara Maria L-a născut pe Fiul ei unul-născut şi L-a înfăşat şi culcat în ieslea din Betleem, ci a continuat la Nazaret, unde copilul a crescut în înţelepciune, statură şi har. Acolo a învăţat pe propria piele greaua meserie de om: să muncească cu mâini de om, să gândească cu minte de om, să acţioneze cu voinţă de om, să iubească cu inimă de om.
Însă în acea zi la Iordan, în al 15-lea al domniei împăratului Tiberiu Cezar, când lemnarul din Nazaret avea 30 de ani, întruparea Cuvântului a cunoscut o nouă „coborâre”. Alegând să fie botezat de Ioan, Iisus arată că nu vrea să se îndepărteze de masa coruptă şi corupătoare a păcătoşilor, ci se amestecă cu ea, deşi este conştient de propria origine divină şi de totala nevinovăţie personală. Pentru Fiul lui Dumnezeu, întruparea nu înseamnă doar a se face om, ci a se cufunda complet în pasta stricată a omenirii păcătoase. Sigur, identitatea lui Iisus din Nazaret era deja definită şi completă din prima clipă a existenţei sale umane, în sânul Fecioarei mame. În schimb, „El trebuia să se facă în toate asemenea fraţilor… ca să ispăşească păcatele poporului”. De aceea nu i-a fost suficient să se facă om, nu i-au fost îndeajuns cei 30 de ani în care a învăţat să fie om, ci „s-a despuiat pe sine luând firea robului”.
Cu alte cuvinte, Iisus „coboară din ceruri”, intră în lumea noastră, o găseşte bolnavă şi stricată, şi ce face? Ar putea să invoce focul judecăţii divine ca să ardă putregaiul atâtor rele, mizerii şi răutăţi, aşa cum a făcut Ioan Botezătorul, dar n-o face. Ar putea să deschidă o şcoală la Ierusalim, ca rabbi Hillel sau rabbi Gamaliel, ca să-i înveţe pe alţii legea lui Dumnezeu, dar n-o face. Ar putea să arate calea Nirvanei ucenicilor şi care apoi vor trebui să meargă singuri pe acest drum, asemenea lui Siddarta Gautama, Buddha, Iluminatul, dar n-o face. Ar putea să dea semnalul războiului sfânt ca să-i elimine pe toţi cei necredincioşi, ca Muhammad, profetul, dar n-o face.
Nu, El alege să se facă tovarăşul tuturor păcătoşilor, până la a-şi strica reputaţia şi să fie considerat „un mâncăcios şi un băutor de vin”. Ia asupra Sa, ca mielul nevinovat, păcatul lumii şi doar cu forţa iubirii Tatălui începe să străbată căile vieţii, făcând bine şi vindecând pe câţi erau stăpâniţi de rău. Merge în întâmpinarea oricărui fel de mizerie spirituală şi materială, vindecând bolnavi şi leproşi, primind femei şi copii, iertând pe vameşi şi pe păcătoşi, înviind morţi, proclamând vestea cea bună săracilor. Vesteşte, aşadar, lumea nouă a împărăţiei cerurilor, o împărăţie care are drept fundament bunătatea milostivă a Tatălui, drept condiţie libertatea fiilor lui Dumnezeu, drept statut legea iubirii.
Ascultând Evanghelia Liturghiei de astăzi, nu ştim ce să admirăm mai mult: descoperirea dumnezeirii lui Iisus de către Tatăl său ceresc sau smerenia sfântului Ioan Botezătorul? Mai mult decât toate acestea, trebuie admirată, poate, smerenia Mântuitorului; El, care nu cunoaşte umbră de păcat, se aşază astăzi în rând cu păcătoşii şi primeşte din mâinile lui Ioan botezul pocăinţei. El nu s-a mulţumit numai să ne predice necontenit smerenia, să ne recomande locul de pe urmă, ci a voit să meargă înaintea noastră printr-o viaţă care, de la sărăcia Betleemului până la crucea Golgotei, n-a fost decât un şir neîntrerupt de umilinţe. Văzându-L astăzi pe Hristos pe malul Iordanului, în rând cu cei păcătoşi, ne răsună în urechi cuvintele pe care un sfânt, i-am uitat numele, ni le adresează: „Ruşinează-te, ţărână îngâmfată! Un Dumnezeu S-a făcut mic şi tu vrei să devii mare? Dacă tu, om fiind, nu vrei să urmezi exemplul altui om, închipuindu-ţi că îţi micşorezi demnitatea, urmează-l măcar pe Creatorul tău. Şi dacă nu vrei să-L urmezi pe toate căile pe care El a umblat, urmează-L măcar pe acea cale care l-a condus să îmbrace veşmântul nimicniciei tale”.
Considerând astăzi smerenia lui Hristos, să aruncăm o privire şi spre mândria noastră, spre acest păcat pe care un scriitor îl compară cu vântul, căci, aşa cum vântul stinge lumina, usucă roua, stârneşte praful de pe drum, la fel, mândria stinge lumina înţelepciunii şi, uneori, lumina credinţei, usucă roua harului, stârneşte praful vanităţii şi al îngâmfării. Acest păcat este pentru sufletul nostru ceea ce este rugina pentru fier, este otrava care omoară tot ceea ce e bun în noi. Mândria este aceea care seacă izvorul harului lui Dumnezeu, căci Sfânta Carte spune: „Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă harul său”. Aţi văzut vreodată ca apa ploilor să se oprească pe crestele sau pe povârnişurile munţilor înalţi? Nu, de aceea, pe el nu sunt decât stânci uscate. Apa coboară spre câmpiile joase, făcându-le să rodească. La fel, ploaia harului nu rămâne în sufletele semeţe, îngâmfate ale celor mândri, ci coboară numai în sufletele celor smeriţi, ale celor care ştiu să-şi aleagă locul de pe urmă. „Mândria”, spune Fericitul Augustin, „este începutul, sfârşitul şi cauza oricărui păcat, căci nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată un păcat care să nu conţină în el şi o cantitate de mândrie”.
Cum se manifestă mândria noastră? În multe feluri. Mai întâi, când ne complăcem cu calităţile noastre, pe care le avem, sau ni se pare numai că le avem, cu frumuseţea, inteligenţa, îmbrăcămintea, cu averea, cu faptele noastre, considerându-ne cu mult deasupra altora şi dispreţuindu-i pe alţii, pe care abia îi mai zărim de la înălţimea mândriei noastre. Ne atribuim totul nouă, uitând cuvintele sfântului Pavel: „Ce ai tu, omule, ce nu ai primit?” Atunci când ne mândrim, când ne umflăm în pene cu darurile cu care Dumnezeu ne-a încărcat, ar trebui să ne aducem aminte de povestea aceea care spune că, odată, un grădinar a încărcat o mulţime de flori pe spatele măgarului său şi a pornit cu ele la piaţă, să le vândă. Lumea venea în jurul dobitocului, admira, privea, mirosea florile de pe spatele lui, iar el mişca plin de mulţumire din urechi, zicându-şi: „Trebuie să fiu grozav de frumos, de vreme ce toată lumea vine în jurul meu şi mă admiră”.
Mândrie este atunci când dorim să fim lăudaţi, luaţi în seamă, şi ne scârbim când nu ni se dă atenţie sau suntem criticaţi. Mândrie este atunci când, văzând că nu ne laudă alţii, ne lăudăm noi înşine, cu faptele şi isprăvile noastre, adevărate sau neadevărate, când vorbim despre noi înşine. Mândrie este atunci când nu suferim o observaţie sau un sfat de la altul şi avem pretenţia ca toţi să ne asculte sfaturile şi observaţiile.
Fiică a mândriei este făţărnicia; când ne arătăm într-un fel pe dinafară şi suntem cu totul altfel pe dinăuntru. Morminte văruite pe dinafară, cum spunea Hristos despre farisei, iar pe dinăuntru, pline de tot felul de putregaiuri şi de murdării. Ambiţia, răzbunarea, încăpăţânarea sunt fiice ale mândriei. Ce să mai spun despre vanitate şi despre modă? Despre acea îmbrăcăminte uneori ridicolă şi indecentă, pentru care părinţii uneori nu mai dovedesc să muncească, pentru a le-o procura copiilor, şi care nu are alt scop decât să atragă privirile altora? Ce să spun despre ţinuta extravagantă, despre schimonosirea feţei la aceia cărora li se pare că Dumnezeu nu a ştiut cum să-i creeze, n-a fost destul de inteligent, încercând să mai corecteze ceea ce Dumnezeu n-a făcut bun?
Dar cel mai greu păcat de mândrie este acela prin care omul încearcă să-i ia locul lui Dumnezeu. Acest păcat a creat Iadul, i-a izgonit pe primii părinţi din Raiul pământesc, şi acesta este păcatul ce stăpâneşte omenirea de azi: de Dumnezeu nu se mai ţine seamă, e izgonit din viaţa oamenilor: „El să-şi vadă de treabă acolo, în ceruri, nu-L interesează ce fac eu aici, pe pământ”.
Când împăratul Napoleon, în 1812, a intrat în Moscova, a bătut o medalie comemorativă; pe o parte era capul lui Napoleon, iar pe cealaltă parte, această inscripţie obraznică la adresa lui Dumnezeu: „Cerul e al tău, pământul e al meu”. Atât era de mare orgoliul lui Napoleon. I-a trimis o asemenea medalie guvernatorului de Oremburg, împreună cu o scrisoare prin care îi cerea să se predea. Dar guvernatorul i-a trimis înapoi medalia împăratului; în jurul capului pe medalie el a săpat aceste cuvinte ca din partea lui Dumnezeu: „Spatele e al tău, biciul e al meu”. Peste câteva luni, armata imensă a lui Napoleon era zdrobită complet în Rusia. Dumnezeu, care a pedepsit întotdeauna orgoliul oamenilor, nu poate cruţa nici omenirea de astăzi, care s-a ridicat împotriva Lui, încercând să-i smulgă toate drepturile. Sfinţii Bisericii noastre au mers cu adevărat pe drumul smereniei trasat de Hristos. Ei erau însetaţi după umiliri, aşa cum cei mai mulţi oameni sunt însetaţi după laude şi aprecieri.
Astăzi, când sărbătorim Botezul Domnului, Îl vedem pe Hristos smerindu-se. Un singur lucru să-I cerem: să ne facă să nu uităm niciodată de promisiunile pe care le-am făcut şi noi la sfântul Botez, când am spus: „Mă lepăd de Satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toţi slujitorii Lui şi de toată mândria lui”.
Mă gândeam: A tânji e mai mult decât un simplu dor, e altceva: e o stare de slăbiciune fizică, e ca o boală. Dorul e doar emoţional, psihic, sentimental. Tânjirea (nu tânjală!!!) este şi fizică, te doare trupul de atât de mult dor. Când tânjeşti după cineva trupul suferă împreună cu inima şi sufletul tău. Aşa îi era dor psalmistului de Dumnezeu: tânjea după Domnul său.
Cu riscul de a cădea cu toţii într-o stare acută de melancolie vă invit să ne amintim un moment din viaţa noastră când ne-a fost dor de cineva: părinţi, fraţi, prieteni, iubită etc. Cel mai puternic eveniment de dor! Un moment în care am tânjit după cineva! Vă amintiţi câtă durere? Cât dor? Ca să ne alinăm suferinţa am fugit departe de locurile dragi, alţii au luat pastile, alţii au scris poezii. Cu disperare în momentele de tânjire se caută un remediu. Am suferit când am tânjit după cei dragi.
Dragii mei, nu vom fi cu adevărat buni creştini până când lipsa lui Dumnezeu nu ne va durea – şi fizic – cel puţin la fel de mult ca lipsa celor dragi. În ziua în care vom tânji la fel de mult după „împăratul nou născut”, vom îndrăzni să plecăm şi noi să-L căutăm, să-L întâlnim, aşa cum au tânjit magii odată şi au plecat în căutarea Lui.
Şi încă ceva: bucuria revederii cu cel după care suspina inima noastră şi tânjea viaţa noastră ne-o amintim? Câtă bucurie, câte lacrimi de fericire! Ei bine, aşa ar trebuie să fie şi aici, acum în biserică.
Suntem în biserică, în preajma Domnului, în faţa Aceluia care a fost bucuria puternică a magilor: ne creşte inima şi ne bate mai cu putere? Simţim vreo înflăcărare deosebită? Vreo tânjire potolită? Cine tresaltă acum de bucurie că-L vede pe Dumnezeu prezent în Biserică? Nu-i aşa că nu ne-a fost chiar atât de dor de Dumnezeu?! Nu ne-a fost! Sau ne-a fost prea puţin! Şi asta pentru că, trebuie să o recunoaştem, nu tânjim suficient de mult după Dumnezeu. Nu ne este dor de Dumnezeu: nu-L cunoaştem şi nu-L recunoaştem suficient de mult încât să fim înflăcăraţi şi entuziasmaţi în prezenţa Lui.
Azi este vineri, iar mâine – în mod normal, dacă ne mai rabdă Dumnezeu, va fi sâmbătă, sărbătoarea Sfântului Ioan, apoi prima duminică după botez, iar anul îşi urmează cursul. Şi în fiecare duminică, în biserică, se face Sfântă Liturghie, de la 9.30 la 11.30. Două ore în care cei prezenţi, căzând în genunchi, îşi pun viaţa în mâinile Domnului. Ştiţi care e problema: nu vor fi aici nici jumătate din cei prezenţi acum. Dragii mei, ce planuri ne-am făcut pentru duminicile anului acestuia? Faceţi-I loc şi lui Dumnezeu?!
Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă aşezaţi la un rând greşit. De exemplu la poştă: voiaţi să cumpăraţi timbre şi v-aţi pus la rând la eliberat colete; sau la aeroport: să te pui la rând la alt check-in etc. Sărbătoarea Botezului Domnului îmi dă cel mai mult senzaţia că ne aşezăm la rândul care nu trebuie. Vom vedea la televizor, sper că nu şi aici în biserică, oameni îmbulzindu-se pentru a ajunge la apa sfinţită, la aghiasmă. Nimic rău în dorinţa de a lua apă sfinţită pentru acasă. Foarte bine. Dar, mai important e rândul care se face aici la spovedanie şi împărtăşanie. Mult mai importante sunt acestea două. E bine că ducem aghiasmă acasă, dar şi mai bine e să-L ducem pe cel care sfinţeşte aghiasma, apele şi vieţile noastre: pe Hristos. Aghiasma ne apără de multe rele, Hristos e Cel care ne apără de toate relele. Aghiasma nu vorbeşe, Hristos vorbeşte. Aghiasma nu iubeşte, Hristos ne iubeşte. Să învăţăm priorităţile. Vă aştept la rândul care trebuie. Apoi puteţi lua şi apă!
Îmi spunea cineva că există un obicei frumos în unele sate din Moldova: mama, care merge duminică dimineaţa la sfânta Liturghie şi se împărtăşeşte, vine acasă şi-i sărută pe ceilalţi membri ai familiei, care nu au putut sau nu au vrut sa meargă la biserică; ea oferă sărutul lui Hristos copilului care încă mai doarme, tânărului care îşi caută de lucru la calculator, soacrei care ar vrea să meargă la Liturghie, dar boala nu-i permite acest lucru… Nimeni nu poate măsura bucuria mamei care dăruieşte sărutul divin; la fel, nimeni nu poate măsura fericirea persoanei care primeşte sărutul mamei. Daţi şi voi un strop din agheasma de astăzi, mângâierea Sfintei Treimi, celor care nu au putut sau nu au vrut să ajungă astăzi la întâlnirea cu Hristos Care sfinţeşte apele şi sufletele noastre.
