Rugăciunea

Alexis Carrel, autorul studiului despre rugăciune pe care vi-l prezentăm mai jos, a scris în anul 1940, în limba engleză, un articol despre puterea rugăciunii. Acest articol era destinat magazinului american Reader’s Digest. El a fost publicat la începutul anului 1941, după ce fusese prescurtat şi adaptat de către unul dintre editori. Apoi articolul a fost tradus în limba franceză, probabil în Elveţia, şi a apărut în „Journal de Geneve“. Mai târziu, publicaţia franceză „La Semaine Religieuse“ l-a inserat şi ea în paginile sale. Abia atunci, autorul a luat cunoştinţă de această traducere. Fiind nemulţumit de calitatea ei, a hotărît să scrie un nou eseu asupra Rugăciunii.

Alexis Carrel, pe numele său adevărat Marie Joseph Auguste Carrel Billiard, unul dintre cei mai mari savanţi ai Franţei, este cunoscut mai ales ca fiziolog şi chirurg, mare specialist în histologie. S-a născut la Sainte-Foy-lès-Lyon, la 28 iunie 1873 şi a murit la Paris, la 5 noiembrie 1944. Şi-a făcut studiile la Lyon şi a obţinut diploma de medic în 1900. Timp de doi ani, adică pînă în 1902, şi-a aprofundat cunoştinţele de anatomie şi a fost reprezentantul profesorului Testut, autorul unui celebru tratat de anatomie. În 1904, a plecat în America, unde a lucrat la Institutul de Fiziologie din Chicago, sub conducerea lui Stewart. După ce a dobîndit cunoştinţe solide în aceste domenii, ce aveau să fie pentru el esenţiale, a fost chemat la Institutul Rockefeller din New York. Reputaţia de care s-au bucurat lucrările, cercetările şi descoperirile sale a fost atît de mare, încît a primit în 1912 Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină.

 Carrel este celebru pentru un experiment care i-a marcat profund pe contemporanii săi. Este vorba de reuşita sa incredibilă de a menţine timp îndelungat în viaţă inima unei găini, care bătea in vitro, într-un fluid nutritiv (ştim cu toţii că nici o găină nu trăieşte atât, în condiţii normale). Durata totală a experimentului se situează în jurul a… 3 decenii (!), deşi mărturiile contemporanilor nu concordă pe deplin: unii vorbeau de 28, alţii de 37 de ani. Formula lichidului nutritiv a rămas, până astăzi, necunoscută. I se atribuie lui Alexis Carrel fraza: „O celulă bine hidratată, bine hrănită, care evacuează în mod corespunzător deşeurile şi toxinele poate fi perpetuu înnoită“, care sugerează posibilitatea nemuririi organismelor.

Sperăm să vă fie de folos lectura acestei cărţi minunate. Chiar dacă este scrisă din perspectiva unui savant apusean, cândva spre mijlocul secolului trecut, observaţiile sale cu privire la decăderea societăţilor lipsite de elanul spiritual al rugăciunii sînt astăzi mai actuale ca niciodată.

RUGĂCIUNEA

PREFAŢA AUTORULUI

Nu sînt nici teolog, nici filosof. Mă exprim în limbajul comun şi utilizez cuvintele în sensul lor obişnuit, iar uneori în sensul lor ştiinţific. Teologilor, le cer să îmi acorde aceeaşi îngăduinţă pe care eu le-aş acorda-o dacă ei ar avea de tratat un subiect din domeniul psihologiei.

Acest mic studiu asupra rugăciunii este sinteza unei vaste cantităţi de observaţii, culese în decursul unei lungi cariere, desfăşurate printre oameni provenind din medii diferite: oameni din Apus sau din Răsărit; bolnavi sau sănătoşi; preoţi catolici, călugări şi călugăriţe din toate ordinele religioase, pastori protestanţi din toate denominaţiile, rabini; medici şi asistenţi medicali – se cuprind aici toate profesiunile şi toate clasele sociale. Pe de altă parte, experienţa mea de medic chirurg şi de fiziolog, studiile de laborator cărora mi-am dedicat ani în şir, mi-au permis să evaluez şi să cuantific anumite efecte curative ale rugăciunii. Eu vorbesc numai despre lucruri pe care le-am verificat sau pe care le-am aflat de la oameni capabili de a face observaţii pertinente şi precise. Am preferat să rămân incomplet, decât să citez fapte insuficient dovedite. Înainte de toate, m-am străduit să rămân pe tărâmul solid al realităţii.

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare a fi, la prima vedere, un efort zadarnic. Dar nu este oare, cu toate acestea, indispensabil ca noi să cunoaştem toate activităţile de care sîntem capabili? Căci nu putem evita niciuna dintre aceste activităţi fără grave pericole pentru noi sau pentru urmaşii noştri. Slăbirea sentimentului religios şi a percepţiei spirituale, ca şi anemierea atitudinii morale ni se pare tot atât de dăunătoare ca şi slăbirea inteligenţei. Aceste rânduri se adresează deci tuturor – atât celor credincioşi cât şi celor necredincioşi – deoarece viaţa ne impune, deopotrivă, aceleaşi obligaţii. Ea ne cere să ne comportăm în conformitate cu structura noastră umană. Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore cerinţele cele mai subtile ale naturii noastre omeneşti.

INTRODUCERE

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sînt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa are, din fericire, ca obiect de studiu totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom urmări să lămurim, pe cât posibil, în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

DEFINIŢIA RUGĂCIUNII

În esenţă, rugăciunea pare să fie o orientare a spiritului uman către substratul esenţial, nematerial al lumii. În general, ea porneşte de la stări cu totul omeneşti: o plângere, un strigăt interior de teamă, de nelinişte, o cerere de ajutor. Uneori, ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către Cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, putere şi frumuseţe dumnezeiască, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-Lînţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

TEHNICA RUGĂCIUNII. CUM SĂ NE RUGĂM

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel şi mergând până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase creştine. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova părea să fie un despot, care inspira mai degrabă teroarea decât dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu, nu mai sînt necesare ritualuri şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga, trebuie doar să facem efortul de a tinde, de a aspira lăuntric către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, emoţional, sufletesc, nu doar mental, intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este, în acelaşi timp, o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului catolic La Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem“, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi petrecea viaţa în slujba săracilor. De fapt, ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică din toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta poate porni de la simpla aspiraţie către Dumnezeu şi ajunge până la contemplare, poate porni de la cuvintele simple, rostite de ţăranca oprită înaintea Troiţei aflate la răscrucea drumurilor şi ajunge până la măreţia cântecului de slavă ce răsună sub bolţile Bisericilor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea omenească nu sînt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage cu atâta simplitate ca sfinţii (Sfântul Bernard de Clairvaux este o pildă în acest sens). Nu trebuie să convingem pe cineva pentru a fi mântuiţi. Valoarea rugăciunii se vede după rezultatele ei, aşa că cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire sînt la fel de bine primite de către Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Formule recitate mecanic sînt numai într-un fel rugăciuni, asemenea flăcării unei lumânări. Chiar aşa neînsufleţită cum pare, ea simbolizează aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu.

Ne rugăm, de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de intrare în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe Pământ…“ A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic, în a asculta de legile vieţii, aşa cum sînt ele înscrise în fiinţa şi în sufletul nostru.

Rugăciunile, care se înalţă către Cer precum se ridică dimineaţa aburul pământului în văzduh, se deosebesc unele de altele, la fel cum se deosebesc între ele persoanele celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sînt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este pe deplin legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui simplu capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort.

Cererea stăruitoare, insistentă, neabătută este cea care dă rezultate. Cunoaştem cu toţii pilda evanghelică a orbului care, aşezat la marginea drumului, îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit“, i-a spus Isus, care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să mai fie o cerere. Omul îşi exprimă, dintr-o pornire lăuntrică firească, liberă, recunoştinţa faţă de Stăpânul tuturor lucrurilor, simţind că îl iubeşte, că îi mulţumeşte pentru darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine, astfel, contemplaţie. Cunosc, din experienţă directă, o situaţie care exemplifică cele spuse mai înainte:

Un ţăran bătrân stătea, retras, în ultima bancă a unei biserici aproape goale. „Ce aştepţi?“, l-a întrebat cineva. „Îl privesc – răspunse, cu tâlc, ţăranul – şi El mă priveşte.“

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. În acelaşi mod, orice tehnică de rugăciune este bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

UNDE ŞI CUM SĂ NE RUGĂM

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga şi mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există, de asemenea, rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte deplină în sine însuşi. Liniştea interioară depinde, în acelaşi timp, de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a sufletului sînt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos precum cel al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii, oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească mintea şi să-şi limpezească judecata, pentru a dobândi forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri“, spunea Epictet. Este absurd să te rogi de dimineaţă, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gândurile şi invocările lăuntrice îl pot menţine mereu pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi, în acest caz, inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Image

EFECTELE RUGĂCIUNII

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Nici un om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva“, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei depăşit, primitiv, o superstiţie zadarnică. În realitate, nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sînt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sacrului este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. După anumite estimări, numărul francezilor care se roagă cu regularitate nu depăşeşte 4 sau 5 la sută din populaţie.

Apoi, rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă o fac doar cu gura şi sînt, în realitate egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Ni se pare că răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea care ne şopteşte acest răspuns este percepută abia ca un murmur în interiorul nostru, şi acela înăbuşit de preocupărilor exterioare şi de zgomotele lumii.

Rezultatele materiale ale rugăciunii sînt şi ele învăluite în mister. Ele sînt confundate, în general, cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sînt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, este posibil ca cineva care cere să fie vindecat de o boală organică să rămână în continuare bolnav, dar să suferă o inexplicabilă transformare spirituală şi morală.

Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

EFECTELE PSIHO-FIZIOLOGICE

Rugăciunea acţionează asupra sufletului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sînt superioare în rândul celor care se roagă, prin comparaţie cu cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea putea spune că în conştiinţă se aprinde ceva ca o flacără. Omul îşi vede atunci adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul, care stăteau ascunse în umbră. Omul ajunge să se supună îndatoririlor morale, să caute să dobândească umilinţă; în faţa lui deschizându-se, astfel, Împărăţia Milei. Încetul cu încetul, se instalează o linişte interioară, o armonie spirituală şi morală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, bârfa, calomnia, grijile, de a suporta mai pierderea celor dragi, durerea, boala şi moartea. Astfel, medicul care vede un bolnav rugându-se ar trebui să se bucure. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci, odată cu calmul, ea aduce şi o integrare mai bună a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul sufletului. Sub această influenţă binefăcătoare, până şi ignoranţii, retardaţii, îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual, dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească, ce iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

EFECTELE VINDECĂTOARE

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului vindecător al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea, se vorbeşte şi astăzi, destul de frecvent, despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea vindecărilor miraculoase, prin credinţă. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt, simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost demonstrată vreodată, până în prezent, de către chirurgi sau fiziologi prin practica lor medicală.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să rostească rugăciuni. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Se spune că rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes, minunile sînt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor lipsite de suflet sînt neputincioase.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea, mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sînt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea poate produce efecte vizibile. Oricât de ciudat pare acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere, primeşte şi că celui ce bate, i se va deschide.

SEMNIFICAŢIA RUGĂCIUNII

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sînt o amăgire. Oricât am vrea, nu putem reduce sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor naturale şi-n faţa tainelor universului. Rugăciunea trebuie, însă, considerată un leac, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte.

Care este, deci semnificaţia, simţământului sfinţeniei, şi ce loc ocupă rugăciunea în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile, oamenii din Apus s-au rugat,iar în antichitate cetatea era, în primul rând, o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu biserici, cu troiţe , cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, aproape în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii plecaţi din Europa au instaurat civilizaţia apuseană în Lumea Nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din esenţa intimă a naturii noastre, pare a constitui un impuls fundamental pentru om. Noi am acceptat, din păcate, diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui sentiment atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru reuşita în viaţă, el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi un sentiment esenţial, o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea dizarmonioasă a corpului şi activităţile dezordonate la unii intelectuali sînt tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii sportivi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că, dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierde simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce fără îndoială la decăderea completă a acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea spirituală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sînt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sînt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii „civilizaţi“ – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţământul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea aparent întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de univers, de cosmos, dar, în realitate, nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup, ci şi din suflet, iar sufletul, cu toate că locuieşte în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea fizică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât Fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea, deci, să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a sufletului nostru.

CONCLUZII

În concluzie, simţământul sfinţeniei are, în raport cu celelalte activităţi ale sufletului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale.

Prin rugăciune, omul se orientează către Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară şi pătrunde în sufletul omului. Rugăciunea este indispensabilă dezvoltării noastre depline.

Nu trebuie să cădem în greşeala de a considera, cu naivitate, rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi de minte, cerşetorii sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi“ scria, în mod ruşinos, Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri.

Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de aer. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Sufletul este, în acelaşi timp, intelecţie şi sentiment.

Trebuie să iubim, deci, frumuseţea ştiinţei cel puţin la fel de mult ca frumuseţea lui Dumnezeu. Îl vom putea, astfel, asculta pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.