Întâmpinarea Domnului
Toţi oamenii au experimentat sau au văzut cât de importantă este “intrarea” şi/sau modul în care îţi faci apariţia. Este suficient să ne gândim la câteva exemple luate din diferite domenii. Ca să începem cu ceva de sezon, să ne gândim la intrarea studenţilor în sala de examene pentru proba orală. Îmi aduc aminte că atunci când mă pregăteam să intru la unul din cele mai grele examene din facultate, un prieten care trecuse cu ani în urmă pe la acelaşi examen (şi examinator!) mi-a spus: “Ai grijă cum intri. Nu trebuie să te simtă speriat, emoţionat. Mai ales nu trebuie să se vadă că încă nu ai reuşit să înveţi toate subiectele şi să treci prin toată materia. Intră hotărât. Intră ca şi cum eşti sigur că vei cădea pe subiect. Arată-i că eşti hotărât să iei zece… Ai grijă la prima frază. Trebuie să fie cea mai bună!”. Şi-mi amintesc că de multe ori am fost salvat de prima sau primele fraze!
Sau, ca să schimbăm domeniul de care şi aşa unii sunt prea asaltaţi, să ne gândim cât de importantă este intrarea în cadrul unui concert susţinut de un cor: dacă unul dintre corişti ratează începutul sau dacă un solist începe să cânte fals, greu se mai poate redresa. Puţini sunt cei care-şi revin după un start muzical ratat. Dacă intrarea nu e bună, concertul riscă să fie compromis.
Sau să ne gândim la intrarea/răsăritul soarelui de dimineaţă. Măreţia cu care se înalţă plin de strălucire prevesteşte o zi bună. De altfel şi spunem: “Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă!”. Intrarea soarelui ne umple de speranţă şi de viaţă.
Cum se aplică toate aceste teorii la intrarea lui Iisus în lume? El Dumnezeu se face om şi se iveşte într-un grajd sărac, la Betleem. Familia pe care o alege ca să intre în lumea noastră este una obişnuită (dar sfântă!). Acea intrare nu are nimic spectaculos. Iar acum se mai adaugă un gest care confirmă “normalitatea” lui Iisus. Familia sfântă ajunge la Ierusalim pentru o nouă intrare: intrarea în Templu pentru a împlini “ceea ce este scris în Legea Domnului”. Nici această intrare nu are nimic spectaculos, însă apare ceva ce ne ajută să mutăm accentul şi să înţelegem că nu atât intrarea este importantă, cât mai ales întâmpinarea, cel sau cei care te întâmpină. Şi întâmpinarea lui Iisus a fost una măreaţă. Evanghelia de astăzi este cea mai superbă mărturie. Bogăţia întâmplărilor la această primă intrare în Templu mă umple de emoţii când citesc mărturiile bătrânului Simeon şi ale profetesei Ana. Nu ştiu dacă realizăm mereu, dar reacţiile lor ne ajută să înţelegem bucuria întâlnirii cu mântuirea. Aşa vom fi când noi şi Mântuitorul vom fi faţă în faţă: entuziasmaţi şi plini de recunoştinţă, fericiţi şi lipsiţi de orice altă dorinţă. Astăzi ni se permite să visăm la clipa întâmpinării mântuirii noastre.
Trecem, spuneam mai sus, de la importanţa (deloc neglijabilă) a intrării, la importanţa întâmpinării. La ce ajută splendoarea răsăritului dacă nu-i nimeni care să se bucure de el, dacă nu e nici măcar un om care să întâmpine coloratura mirifică? Zeci de răsărituri mi s-ar părea risipite dacă nu aş fi convins că există cel puţin o privire care tresaltă de bucurie la vederea măreţiei soarelui. Sau la ce foloseşte intrarea perfectă a unui cor dacă sunetul ce frizează perfecţiunea nu e ascultat de nimeni? La ce foloseşte tot acel curaj cu care pătrunzi în sala de examene, dacă profesorului care te întâmpină nu-i pasă de tine şi nu-ţi aruncă nicio privire, ci dimpotrivă îţi adresează cuvinte morocănoase şi descurajante sau, şi mai rău, dacă intri într-o altă sală decât în cea la care erai programat?
E importantă intrarea, dar ea nu înseamnă nimic dacă nu are ecou în cei cărora le revine datoria întâmpinării. Intrarea Fiului lui Dumnezeu în casa Tatălui pentru prima dată după întrupare putea să rămână neobservată de nu ar fi fost doi oameni plini de har care i-au făcut cea mai frumoasă întâmpinare. Bătrânul Simeon şi profetesa Ana nu au lăsat ca prezenţa lui Dumnezeu, intrarea sa în lume, să rămână fără ecou. Cred că ni-l putem imagina toţi pe bătrânul Simeon luând copilul în braţe şi exclamând plin de bucurie, recunoştinţă şi emoţie: “Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului tău Israel” (Lc 2, 29-32). Acestei bucurii i se adaugă mărturia profetesei Ana “care vorbea despre prunc celor care aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Lc 2,38). Exaltau de bucurie pentru că mântuirea ajunsese la ei.
Ceea ce notează evanghelistul despre proorociţa Ana trebuie să devină imbold pentru noi. Asemenea ei şi noi trebuie să vorbim despre cel care este lumină spre luminarea neamurilor. Fiecare trebuie să vadă cum poate astăzi să-l prezinte cât mai bine pe cel care este pus spre căderea şi ridicarea multora. Hristos are nevoie de o prezentare cât mai bună, clară, fără ambiguităţi, o prezentare care să nu mai lase locul interpretărilor greşite şi neînţelegerilor. Şi această misiune ne revine nouă, tuturor celor care am primit botezul. Cât vorbim noi despre Dumnezeu? Cui vorbim? Cum vorbim? De fapt, ce mesaj transmitem celor din jur despre Dumnezeul nostru dincolo de cuvintele noastre? Există vreo faptă din ziua de ieri despre care putem spune: prin ceea ce am făcut am vorbit celor din jur despre Dumnezeu şi despre credinţa mea în el? Nu cumva prin comportamentul nostru sărăcim credinţa din noi şi din jurul nostru şi difuzăm o imagine greşită despre Dumnezeu?
Sărbătoarea aceasta – şi mai ales cei doi bătrâni aflaţi în aşteptarea mântuirii – mi-au adus în inimă acel sentiment despre care am mai vorbit, şi anume: noi nu suntem creştinii unui Hristos care a fost, care a trecut pe pământ şi apoi a plecat. Noi suntem creştinii unui Hristos care trebuie să vină. Noi suntem în aşteptarea lui Iisus. Aşa cum ne este astăzi prezentat ca intrând în Templul din Ierusalim, purtat de Mama Sa şi de sfântul Iosif, tot astfel va intra în viaţa noastră. Numai că intrarea Sa, cea pe care o aşteptăm noi, nu va mai fi pe braţele Mamei sale, ci pe norii cerului. Ceea ce aşteptăm noi nu este un prunc înfăşat în scutece, ci un Dumnezeu îmbrăcat în slavă. Ceea ce vom vedea noi venind cu putere şi slavă nu va fi neputinţa unui prunc, ci atotputernicia lui Dumnezeu. Însă…
Însă nu pot să nu mă întreb cât de pregătit sunt eu pentru o astfel de intrare măreaţă. Intrarea lui va fi strălucitoare, dar oare întâmpinarea mea va fi pe măsura speranţei despre care îmi vorbeşte credinţa? Cum mă pregătesc eu pentru Hristos care vine? Câte şanse sunt să vină astăzi Hristos? Cam tot atâtea câte clipe mai sunt din ziua de astăzi… Şi dacă vine, cum va fi întâmpinarea mea? Ce i-am pregătit? Ce-i voi spune?
Când va veni – că va fi astăzi, că va fi mâine, că va fi peste zeci de ani – tot ce-mi doresc e să-L pot întâmpina şi să-i pot spune împreună cu bătrânul Simeon: “Acum eliberează pe robul tău în pace, Stăpâne, după cuvântul tău; căci ochii mei au văzut mântuirea ta”.
