Duminica vameşului şi a fariseului, Luca 18, 10-14

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. 11. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. 12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. 13. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. 14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.        

Se spune că într-o zi, Frederic cel Mare, regele Prusiei, a vizitat o închisoare stând de vorbă cu fiecare dintre prizonieri. Evident a auzit un şir nesfârşit de poveşti despre cât de nevinovaţi sunt, despre cât de neînţeleşi au fost. La ultima celulă regele s-a oprit şi s-a uitat la prizonierul care tăcea. “Ei bine, presupun că şi tu eşti o victimă inocentă, nu?” “Nu, maiestate, nu sunt”, i-a răspuns omul. “Sunt vinovat şi merit pedeapsa.” Întorcându-se către gardieni, regele a spus: “Hei, eliberaţi-l pe acest ticălos până nu îi corupe pe toţi aceşti prizonieri corecţi şi nevinovaţi!” Iată încă o dată adeverită afirmaţia biblică: “Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har” (1Petru 5, 5). Evanghelia de astăzi este una pe care fiecare credincios trebuie să o asculte cu mare atenţie. Este o istorioară despre doi credincioşi, un fariseu şi un vameş. Este important să subliniem faptul că amândoi cred în acelaşi Dumnezeu, amândoi aparţinând aceleiaşi religii şi aducând cult în acelaşi templu. Amândoi erau credincioşi practicanţi, care veneau zilnic la templu pentru a-şi spune rugăciunile. Dar ce vedem: la sfârşitul rugăciunii unul dintre ei merge în suflet cu pacea lui Dumnezeu, celălalt nu. Noi toţi, cei care credem în Dumnezeu, trebuie să fim atenţi la această pericopă nu doar pentru a afla secretul aducerii de cult plăcut lui Dumnezeu, dar şi pentru a putea trăi o viaţă de credinţă care duce la bucurie, şi nu la dezamăgire la sfârşitul zilei. Ne va ajuta să înţelegem semnificaţia acestei parabole dacă vom afla mai întâi ceva mai multe despre cine erau fariseii. S-ar putea să ne surprindă să aflăm că fariseii erau de fapt nişte persoane foarte disciplinate şi pioase. Cuvinte precum „fariseu” sau „zelot” au intrat de multă vreme în limbajul comun pentru a desemna mai degrabă calităti decât realităti istorice. Dictionarul explicativ al limbii române defineşte termenul de „fariseu” ca însemnând făţarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, şiret, viclean. Zelot, pe de altă parte, e folosit uneori cu sensul de fanatic. În spatele acestor semnificaţii se află însă o lungă istorie. În vechiul Israel, ca şi în ale societăti din acele vremuri, instituţia preoţiei era strâns legată de cea politică şi regală. După o perioadă de autoritate politică descentralizată şi neinstituţionalizată, copiii lui Israel i-au cerut lui Dumnezeu să le dea un rege. Samuel (ultimul Judecător) l-a uns atunci rege pe Saul, acestuia i-a urmat David, primul din ceea ce a devenit apoi linia regală a Israelului – Casa lui David. Autoritatea religioasă a preoţilor a fost instituţionalizată odată cu construirea primului templu din Ierusalim în jurul anului 950 î.Hr. În timpul „perioadei primului Templu” (950-586 î.Hr) preoţii slujeau în Templu şi citeau textele sacre. Puterea politică aparţinea regelui, dar acesta trebuia să fie uns de Marele Preot, ca semn al dreptului divin – acordat unei fiinţe umane – de a guverna.

În anul 586 î.Hr, Templul şi monarhia au fost distruse odată cu cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, iar locuitorii au fost trimişi în exil. În anul 539 î.Hr, când perşii au cucerit Babilonul, Ierusalimul a intrat sub ocupaţia acestora. Regele persan Cirus cel Mare a permis evreilor în anul 537 î.Hr să se întoarcă în Iudeea şi să îşi reconstruiască Templul. Odată cu terminarea construcţiei, în anul 515 î.Hr, a început „perioada celui de-al doilea Templu”. Perşii nu au permis însă şi reinstaurarea monarhiei, ceea ce a dus automat la creşterea puterii preoţilor şi a Templului, care au devenit singura autoritate în rândul populaţiei. Cum Templul fusese reconstruit sub auspiciile unei puteri străine, existau mai multe grupuri care îi contestau autoritatea şi legitimitatea. Istoricul roman Iosif Flaviu menţionează că la acea vreme în Iudeea au început să se constituie patru mari curente: saducheii, esenienii, zeloţii şi fariseii.

Saducheii reprezentau clasa preoţimii din vechiul Israel. Etimologic, ei purtau numele Marelui Preot din vremea lui David şi Solomon – Sadoc. Conservatori, pentru ei singurele cărţi canonice erau cele care formează Pentateuhul. Nu credeau în nemurirea sufletului, învierea trupurilor şi nici în îngeri (Mat. 22, 23; Fapte 23, 8). Saducheii au reprezentat multă vreme autoritatea religioasă şi au deţinut puterea politică şi juridică, alături de farisei. Ei promovau o interpretare literală a Legii. Compromisurile lor cu stăpânitorii, perşi, egipteni, greci şi romani, i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea. Saducheii au adoptat la început o atitudine de indiferenţă faţă de Iisus şi de controversele pe care le stârnea El. Au intervenit atunci când mulţimile au început să creadă tot mai mult că Iisus este Mesia cel promis. Sub conducerea arhiereului Anna al II-lea, ei l-au ucis pe Sf. Iacov, ruda Domnului (circa 62 d.H). Istoria saducheilor ia sfârşit în anul 70, odată cu căderea Ierusalimului.

Celelalte trei facţiuni: esenienii, zeloţii şi fariseii s-au constituit prin opoziţie faţă de saduchei. Dintre aceste trei secte religioase, fariseii au avut şi un important rol politic. Membrii acestor secte constituiau grupuri sociale separate, existând interdicţii cu privire la interacţiunile sociale sau la căsătoriile cu membrii aparţinând celorlalte grupări, considerate impure.

Fariseii s-au constituit din grupul scribilor şi înţelepţilor de pe lângă Templu, numiţi şi cărturari la acea vreme. După cum le arată şi numele (etimologic, fariseu provine din rădăcina paras=a separa) aceştia căutau să se separe de tot ceea ce era impur sau rău. Spre deosebire de saduchei, fariseii erau foarte deschişi către interpretări şi dezbateri pe seama Legii. Ei considerau că pe lângă Scripturi (forma scrisă a învăţăturilor divine), Dumnezeu îi transmisese lui Moise şi o tradiţie orală în care îl învăţa semnificaţia şi modul de aplicare a Legii. De aceea, dincolo de textul scris, ei aveau o serie întreagă de reguli şi rânduieli pentru viaţa de zi cu zi, care vizau mai ales purificarea.

Prăpastia dintre saduchei şi farisei s-a adâncit tot mai mult în epocile care au urmat construirii celui de-al doilea Templu. „Saducheii erau conservatori, monarhişti, aristocraţi. Fariseii erau eclectici, populari şi mult mai democratici” scrie istoricul Cecil Roth în „Essays in Jewish History”. După cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare, Iudeea a intrat sub dominaţie grecească. A început astfel să se constituie o societate cosmopolită, în care limba greacă, ştiinţele, arhitectura, cultura, obiceiurile din viaţa de zi cu zi, chiar şi vestimentaţia, au început să capete influenţe greceşti. Evenimentele au atins un punct maxim în anul 165 î.Hr, când Antioh al III-lea, conducătorul grec al imperiului seleucid, a invadat Iudeea, a jefuit Templul şi a instaurat un program de elenizare forţată. Evreii s-au revoltat, avându-l în frunte pe Iuda Macabeul, care a reuşit să elibereze Ierusalimul şi să refacă Templul. El a stabilit o nouă monarhie, însă de data aceasta era vorba de regi-preoţi saduchei, cunoscută sub numele de Dinastia Hasmoneană. Fariseii au protestat împotriva faptului că regele hasmonean Alexandru Iannaeus era în acelaşi timp şi rege şi Mare Preot şi i-au cerut acestuia să aleagă între cele două funcţii. Acesta s-a aliat cu saducheii şi astfel a izbucnit un război civil. La moartea sa, conflictul s-a adâncit, unul din fiii săi – Hircan, fiind de partea saducheilor, celălalt – Aristobul, de partea fariseilor. Conflictul dintre cei doi a durat până la cucerirea Ierusalimului de către generalul roman Pompei, în anul 63 î.Hr, moment care a marcat începutul dominaţiei romane asupra Iudeii. Conform istoricului roman Iosif Flaviu, fariseii s-au dus la împăratul roman Pompei şi i-au cerut să intervină în favoarea lor, restabilind vechea preoţime în Templu şi abolind puterea dinastiei hasmoneene. Pompei le-a îndeplinit cererea şi l-a numit Mare Preot şi conducător pe Hircan. Acesta nu a guvernat însă decât şase ani pentru că a fost înlocuit de guvernatorii romani. Dintre aceştia, cel mai cunoscut nouă a fost Irod, care a reuşit să obţină de la Senatul roman statutul de rege al Iudeei şi astfel a pus capăt dinastiei hasmoneene. Fariseii voiau să fie recunoscuţi şi văzuţi de către popor ca un model de trăire a credinţei. În timp, ei dezvoltaseră o foarte elaborată interpretare a Legii, interpretare care devenise la fel de oficială ca şi Scriptura. Încălcarea acestor învăţături-interpretări era în ochii lor la fel de gravă ca şi încălcarea poruncilor date de Dumnezeu lui Moise. În timpul lui Iisus, Israelul era condus de Irod, însă autoritatea religioasă era reprezentată de saduchei ca preoţi la Templu, şi de farisei, care formau împreună cele două părţi ale Sinedriului, tribunalul suprem evreiesc. Aceştia au continuat să aştepte venirea lui Mesia chiar şi după răstignirea şi învierea lui Iisus, ignorând toate semnele şi evidenţele care dovedeau că el era Mesia pe care îl aşteptau. În numeroase episoade din Noul Testament, fariseii se arată indignaţi de faptul că Iisus încalcă prevederile Legii, mai ales în ceea ce priveşte munca în ziua de Sabat sau contactul cu persoane considerate impure. Iisus le atrage însă atenţia asupra pericolului lipsei de profunzime spirituală şi trăirii exclusive a aspectelor formale, destinate a masca în multe cazuri goliciunea interioară. Atât marii preoţi, cât şi fariseii, aveau o auto-suficienţă în cele spirituale şi tocmai de aceea ei s-au debarasat de Iisus în modul în care îl ştim şi au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă ca să fie chinuit şi răstignit. Trebuie remarcat că nu toţi fariseii erau „farisei”. Nu toţi erau oameni cu două chipuri, făţarnici. Nicodim, cel care a venit noaptea la Iisus pentru a sta de vorbă cu El, sau Iosif din Arimateea, cel care a obţinut de la romani coborârea lui Iisus de pe cruce şi s-a îngrijit de punerea în mormânt, erau farisei.

Cărturarii care apar menţionaţi în Evanghelie alături de farisei reprezentau grupul celor a căror ocupaţie zilnică era studierea Legii, fiind întrebaţi de către ceilalţi şi de către popor în probleme de natură religioasă. Ei erau jurişti şi teologi, adevăraţii îndrumători ai comunităţii iudaice. Mântuitorul zice: „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le.” (Mt 23, 2). Oamenii li se adresau folosind apelativul rabbi (învăţătorule). Unii dintre ei au devenit celebri ca fondatori de şcoli. Istoria a reţinut numele rabinilor Hillel şi Sammai, care au trăit la începutul primului veac al erei creştine. Alţii, de asemenea, s-au bucurat de o autoritate deosebită, precum Gamaliel, dascălul Sf. Pavel (Fapte 5, 34-39; 22, 3). Majoritatea cărturarilor erau farisei sau simpatizanţi ai acestora.

Esenienii erau preoţi „dizidenţi”, care contestau legitimitatea Templului şi a cultului săvârşit acolo. Ei susţineau că Templul este însăşi comunitatea eseniană, iar respectarea Legii este noua formă de sacrificiu şi de adorare a lui Dumnezeu, şi nu ritualurile exterioare. Iosif Flaviu îi descrie pe esenieni ca formând a treia şcoală filosofică din cadrul Iudaismului, după farisei şi saduchei. Nimeni nu avea casa lui; fiecare membru era integrat unei comunităţi în care toate bunurile erau folosite în comun, astfel încât fiecare avea toate cele de trebuinţă. Majoritatea esenienilor trăia în castitate; totuşi, Iosif Flaviu menţionează o grupă de esenieni care permitea căsătoria membrilor săi. Cei care voiau să devină membri ai comunităţii trebuiau să treacă printr-o perioadă de încercare de un an; după aceasta, erau admişi la ritualurile de purificare, apoi, după un noviciat de doi ani, puteau participa la mesele servite în comun. Intrarea în comunitate era marcată prin depunerea unui jurământ solemn prin care candidatul se angaja să practice virtuţile, să ducă o viaţă evlavioasă, să urască nedreptatea şi pe cei nedrepţi, să se arate credincios tuturor şi, în special, conducătorilor comunităţii, să se ferească de minciună şi de furt, să nu dezvăluie nimănui învăţăturile primite, conţinutul cărţilor sfinte şi numele îngerilor. Cei care călcau acest jurământ erau pedepsiţi în funcţie de gravitatea faptelor; pedeapsa supremă era excluderea definitivă din comunitate. Esenienii aveau un mare respect pentru Lege, pe care o păzeau mai mult decât toţi ceilalţi iudei. Trimiteau ofrande la templul din Ierusalim, deşi ei înşişi nu participau la cultul care se săvârşea acolo. Există o asemănare între organizarea Bisericii din Ierusalim şi cea a comunităţii esenienilor. Potrivit Faptelor Apostolilor, primii creştini aveau toate bunurile în comun, în fiecare zi (Fapte 2, 46) luând masa împreună.

Zeloţii aveau să se facă remarcaţi cu precădere în perioada ocupaţiei romane, fiind un fel de fundamentalişti fanatici ai acelor vremuri. Întemeietorul acestei grupări a fost Iuda din Gamala, care în timpul recensământului din anul 6 d.H, stârnise o răscoală împotriva stăpânirii romane. Ei reprezentau o tendinţă politică diametral opusă celei reprezentate de saduchei sau farisei. Ei nu puteau concepe nici un fel de convieţuire cu puterea ocupantă şi considerau că este datoria oricărui bun iudeu să se opună prin orice mijloace Romei şi reprezentanţilor ei. Zeloţii au fost în mare măsură responsabili de izbucnirea revoltei din anul 66 şi de războiul civil care a urmat. Puţinii zeloţi care au scăpat asediului Ierusalimului s-au regrupat în vecinătatea Mării Moarte şi au continuat lupta până în anul 73. Unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus a provenit din rândul lor: Simon Zelotul. Aşadar, fariseii erau nişte credincioşi serioşi care se angajau să ducă o viaţă de rugăciune constantă, în respect faţă de legea lui Dumnezeu. Ei mergeau de fapt chiar dincolo de cerinţele legii. Posteau de două ori pe săptămână, lunea şi joia, când legea cerea oamenilor să postească doar o dată pe an, în Ziua Ispăşirii. Dădeau zeciuială din toate veniturile lor şi nu doar din părţile cerute. Când fariseul din parabolă spune: “Eu nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig” (Luca 18,11-12), el nu glumeşte! Puţini dintre creştinii de astăzi se pot lua la întrecere cu standardele înalte fixate de farisei. Vameşii, pe de altă parte, erau în general priviţi ca oamenii cu cele mai joase nivele de moralitate. Din cauza faptului că lucrau cu păgânii de romani, amestecându-se cu ei şi având mereu în mână bani murdari, se considera că vameşii sunt într-o stare de necurăţie. În plus vameşii erau consideraţi păcătoşi publici aflaţi pe drumul spre iad. Dar ei ştiau că vocea oamenilor nu este întotdeauna vocea lui Dumnezeu. Ei sperau în mântuirea lor, nu din meritele vreunor realizări religioase ori morale, ci în baza milei lui Dumnezeu.

Fariseul. Cum îl văd oamenii? E un bun practicant al credinţei sale. Nu i se poate reproşa mai nimic. Nu fură, nu nedreptăţeşte. Un om fidel şi generos, solidar, se roagă, mulţumeşte Domnului. Cum îl vede Iisus? Orgolios şi autosuficient, dispreţuitor al celorlalţi. Urmaşii fariseului trăiesc şi astăzi. Cum arată? Omul mulţumit şi mândru de ceea ce este; dispreţuitor faţă de cei care se străduiesc să devină mai buni; sigur de adevărul său, îi condamnă pe ceilalţi. Se roagă cam așa: Îţi mulţumesc, Doamne că nu sunt ca ceilalţi, care fură, care nu-şi plătesc bine muncitorii… și nu sunt ca fariseul acela din prima bancă. Vameşul. Cum îl văd oamenii? Este simbolul omului păcătos. Responsabil cu strângerea impozitelor şi care păstrează o parte din bani pentru el. Are bani, dar e dispreţuit de popor. Cum îl vede Iisus? Nu-i judecă pe ceilalţi, ci se judecă pe sine. Se simte zdrobit de păcate şi i le spune Domnului. Nu se bizuie pe propriile lui puteri şi merite. Urmaşii vameşului trăiesc şi astăzi. Cum arată? Omul care luptă în fiecare zi pentru a fi mai bun; care este ispitit, cade, dar apoi se ridică. „Doamne, fie-ţi milă de mine, păcătosul!”

Asemenea fariseilor şi vameşilor am venit şi noi în biserică, despre care spunem că este Casa lui Dumnezeu, pentru a ne ruga. Asemenea lor şi noi sperăm să mergem acasă la finalul slujbei împăcaţi cu Dumnezeu. Să învăţăm de la vameş secretul cultului care este bine plăcut lui Dumnezeu. În primul rând nu trebuie să ascultăm de alţi oameni, nici măcar de conştiinţa noastră, atunci când ne spun că Dumnezeu este atât de supărat pe noi încât nu poate să ne ierte. În al doilea rând, trebuie să ne recunoaştem starea în care suntem şi să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, care este mai mare decât orice păcat pe care l-am fi comis. În fine, să Îi promitem lui Dumnezeu că nu ne vom uita niciodată de sus la semenii noştri, ci îi vom ajuta în căutarea lui Dumnezeu, aşa cum vameşul ne ajută astăzi în căutarea noastră după Dumnezeu. Nu uitaţi: Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har!