Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (lăsatul secului de brânză şi începutul postului); Matei 6, 14-21

14. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; 15. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. 16. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. 17. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, 18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. 19. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. 20. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. 21. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Îmi amintesc splendoarea grădinii în care m-ai pus, Doamne, să mă plimb. Și urma pașilor Tăi ce atât de des mă aplecam să o sărut. Și parfumul Tău cel inspiram cu nesaț ori de câte ori treceai prin preajma mea. Erai atât de generos cu mine, Doamne. Pentru un „boț de lut” ce sunt ai creat imensitatea necuprinsă a frumuseților. Ai creat totul cu puterea cuvântului tău și totul, privit de tine, era atât de bun. Nimeni nu se pricepe mai bine decât Tine, Doamne, să evalueze realitatea, iar tu ai declarat despre opera mâinilor Tale, ca un veșnic adevăr, că este „foarte bună”. Și în această operă, eram și eu, eram și noi, oamenii. Astăzi, privind în jur, este atât de greu să crezi că a fost o zi în care totul, inclusiv omul, „era foarte bun”. Și totuși, acesta este adevărul: „totul era foarte bun”.

Tânjim cu toții după acele vremuri în care totul era doar foarte bun. Tânjim cu toți după vremurile când „șarpele” încă nu ne ademenise. Tânjim după zilele în care Tu și noi ne „plimbam” prin aceeași grădină și gustam din plin bucuria de a fi cu Tine. Tânjim, Doamne, după zilele în care nu știam ce este păcatul și neascultarea. Vrem să revină acele timpuri în care toată fericirea era să stăm cu tine. Dorim acele vremuri când auzeam pașii Tăi purtându-te spre noi și tresăltam de fericire. Ne este dor să ne aruncăm în brațele Tale, iar Tu să ne așezi pe genunchii Tăi și să ne spui „povestea” mântuirii: cât ne iubești de mult.

Și-așa, frumos, cu Tine, am fi trăit o veșnicie: departe de păcat și înconjurați doar de fericirea de a fi cu Tine. Însă noi am păcătuit. Fericirea de a sta cu Tine, Doamne, s-a transformat într-o clipă în frică de prezența Ta. Ne-am ascuns, Doamne, pentru că ne temem de mânia Ta. Ți-am auzit și astăzi pașii prin grădina sufletului, străbătând îngrijorat aleea vieții noastre și strigând: „Unde ești? Omule, unde ești? De ce astăzi nu mai alergi spre Mine? De ce nu-Mi sari în brațe să te dezmierd cu îmbrățișări și mângâieri ca ieri, ca zilele trecute? De ce-ai plecat de aici, de unde te-am așezat și unde îţi era atât de bine? De ce M-ai părăsit pe mine, adevărul? Ce ai făcut?

Unde ești, omule? Unde ești, suflet ales și preaiubit, de ce M-ai părăsit? De ce nu M-ai ascultat? Te-ași fi făcut să simți pentru toată viața „cât de bine este să locuiești cu Mine”. Dacă ai fi înțeles cât de iubesc de mult… Iată, te-am luat din pământ și ți-am dat viață, iar tu ce ai făcut cu ea? Unde ești?

Te-am luat de mic, te-am crescut, te-am învățat, iar tu cum mi-ai răspuns? Unde ești? Pentru ce fugi de Mine? Te-am purtat pe umerii Mei, te-am pus pe culmi de fericire şi fără să meriți nimic și ți-am oferit totul: tot ce am creat am pus în slujba ta. Totul era doar pentru tine, iar tu trebuia doar să-mi fii recunoscător și să ai încredere că îți vreau binele, că te iubesc. Atât! Însă tu m-ai răsplătit cu nerecunoștință și neascultare. Și acum te şi ascunzi de Mine. Unde ești?

Oare crezi că te poți ascunde de privirea Mea? Oare crezi că te pot ține ascuns ochilor mei creaturile pe care le-am făcut pentru tine? Oare crezi că dacă acum realizezi cu frică și cu rușine „că ești gol”, Eu rămân indiferent? Oare crezi că mă voi răzbuna pe tine? De ce te temi? Unde ești?

Vino aproape de Mine și-ți voi arăta mântuirea Mea. Omule, te întreb unde ești, unde te-ai coborât, unde te-a azvârlit păcatul, nu pentru că vreau să te pedepsesc, ci pentru că vreau să te găsesc și să te mântuiesc. Lasă-te găsit și-și voi arăta mântuirea Mea, îți voi arăta că îndurarea Mea este veșnică. Lasă-te găsit, omule, şi vei simţi că Eu sunt Domnul Dumnezeu tău. Unde ești? Răspunde-mi și te voi salva!

Iată, îți voi arăta mântuirea Mea, iubirea mea care merge „până la moarte și încă moartea pe cruce”, dar spune-mi doar atât: unde ești?

M-am ascuns, Doamne, pentru că sunt gol din pricina neascultării mele. Sufletul meu s-a făcut atât de mic și mă simt nevrednic de prezența Ta. Aș vrea să fug, dar știu că pașii tăi te-au purtat deja spre locul la care mă gândeam. Doamne, ce mult îmi plăcea urma pașilor Tăi și cu cât nesaț adulmecam mireasma prezenței Tale, însă acum mă tem. Acum am înțeles că păcatul nu este atât răul pe care ți-l fac Ţie sau celor din jurul meu, ci păcatul este în primul rând frica pe care o pun şi o fac să crească în inima mea. Păcatul face rău celor din jur, dar în același timp face să rodească în inimi pomul fricii. Rodul păcatului este frica: ne temem de noi, de oameni şi de tine, Doamne. Nu mai avem încredere. Avem impresia că toţi ne vor doar răul, că toţi ne caută doar ca să ne piardă. Iată ce a făcut din nou păcatul. Iată, de ce, Doamne, când mă întrebi unde sunt, tac. Mă tem să-Ţi răspund. Căci unde sunt este doar păcat şi neîncredere! Și m-am ascuns!

Dar vino, Doamne, coboară-Te din înălțimea cerurilor Tale și alungă teamă pe care păcatul a sădit-o în noi. Vino și rupe tăcerea sufletului nostru. Dă-ne, Doamne, din nou încredere în noi, în oameni şi în Tine. Fă-ne să vedem că ceea ce ai creat Tu este bun, este „foarte bun”. Vino și strigă: „Unde ești?”, iar sufletul nostru, încurajat de prezența și iubirea ta, îți va răspunde dornic de salvare: „Aici sunt, Doamne! Ajută-mă și nu mă lăsa să te mai părăsesc în veci. Amin!

Am reînceput să citesc Biblia. Mi-era dor de textul Sfintei Scripturii luat aşa, la rând, pagină cu pagină. Este istoria mântuirii noastre: povestea de dragoste dintre Dumnezeu şi oameni. Astăzi mi-a atras atenţia această întrebare a Domnului: „Unde eşti?”. Unde suntem? Este impresionant acest Dumnezeu care ne caută chiar şi atunci când ne ascundem de El, când vrem să fugim de el, când păcătuim împotriva Lui. Unde suntem?

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, aşezată de dumnezeieştii Părinţi în pragul Postului Mare, ne aduce aminte de un lucru deosebit de important: bucuria şi, deopotrivă, drama libertăţii omului. Preţuindu-ne atât de mult prin faptul că ne-a creat după chipul Său, Dumnezeu a sădit în noi darul libertăţii, posibilitatea de a alege drumul pe care să-l parcurgem în viaţă: către El sau către neant. Cât de mult doreşte Dumnezeu ca făptura Sa să rămână în legătură cu Sine, să rămână în Împărăţie!…

Libertatea este cea mai mare şansă, dar şi cea mai grea povară. Adevăratul om liber nu este cel care face tot ceea ce voieşte, ci acela care scapă de robia patimilor.

Puține sunt lucrurile care ne obosesc și ne amărăsc sufletul mai mult decât fățărnicia celui de lângă noi. Fariseismul este atât de nociv încât ne străduim să evităm orice fel de legătură cu cel pe care îl simțim că are un astfel de comportament. Și totuși, există ceva care ne obosește, neliniștește și amărăște și mai mult: propriul fariseism. Ne-am obișnuit să fim atenți la ceilalți, la ceea ce fac și cât de autentici sunt în viața lor, că am uitat să veghem asupra noastră. Și nu de puține ori ne trezim în această stare de amărăciune: am făcut și facem totul doar ca să fim văzuți de oameni, doar ca să fim pe placul celor din jurul nostru. Suntem atât de pricepuți să fim farisei!

Hristos ne vorbește astăzi despre trei „acțiuni” indispensabile pentru viața unui creștin: milostenia, rugăciunea și postul. Însă subliniază că nu este important doar să le practicăm, ci mai important este cum le îndeplinim în viața noastră: de ochii lumii sau din dragoste față de Dumnezeu? Așteptăm să fim văzuți de oameni și apreciați sau singura răsplată pe care o așteptăm este de la Domnul? Este adevărat că nu găsim mereu ocaziile de a da de pomană fără să fim văzuți; după cum la fel de adevărat este că ne simțim mai bine atunci când ne rugăm în biserică, în casa Tatălui; și iarăși adevărat este că postul ne poate schimba fizionomia și înfățișarea. Însă accentul nu este pus pe aceste aspecte, ci pe intenția cu care facem aceste acte. Nu contează dacă alții ne văd sau nu, ci contează dacă ne dorim să fim văzuți de alții, dacă facem din faptele noastre un mod de a atrage atenția asupra noastră și asupra „calităților” noastre de „buni creștini”.

„Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul meu”, spune Domnul. Dacă cu adevărat Îl iubim pe Dumnezeu, atunci cu siguranță ne vom strădui mai mult să ne eliberăm de orice formă de fariseism. Și după cum o viață trăită în fariseism obosește și schimonosește chipul nostru, la fel o viață trăită în autenticitatea credinței aduce pe chipul nostru lumina Tatălui.

Cu siguranță perioada aceasta ne va oferi ocazia de a practica pomana, rugăciunea și postul. Care sunt intențiile cu care vrem să păzim și să trăim cuvântul Domnului? Vrem noi să fim creștini autentici, departe de orice formă de fariseism? Preferăm răsplata care vine de la Domnul sau slava acestei lumi? Noi suntem cei care alegem.

De ce oare nu ne-am hotărî chiar acum să trăim acest Post al Paştilor cu o totală generozitate a inimii, minţii, sufletului, trupului şi emoţiilor? Să trăim aceste patruzeci de zile de binecuvântări ca şi cum ar fi ultimul Post al Paştilor pe care l-am avea de trăit! Viaţa este scurtă şi timpul zboară, iar ceasul nu merge niciodată înapoi. În cele ce urmează, vom oferi zece practici simple de post, astfel încât acest Post al Paştilor să fie într-adevăr cel mai bun pe care l-am trăit până acum. „Dacă auziţi astăzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile…”

1. Rugăciunea. În loc să fim Marta, de ce nu am încerca în acest Post al Paştilor să o imităm pe Maria din Betania?! Ce făcea Maria în timp ce Marta se agita de colo-colo, frenetică şi iritată? Maria stătea pur şi simplu la picioarele lui Iisus, Îl privea şi asculta atentă cuvintele Lui, purta o discuţie prietenească şi iubitoare şi pur şi simplu Îl iubea pe Iisus. De ce să nu ne propunem în acest Post – imitând-o pe Maria din Betania – să ne rugăm ceva mai mult şi mai bine?!

2. Reconcilierea şi pacea. Dacă există în viaţa noastră o persoană faţă de care simţim amărăciune, resentimente, poate chiar ură, atunci Postul Paştelui este timpul cel mai potrivit să ne împăcăm. Să construim o punte şi să dărâmăm barierele! În cuvintele pe care le rostesc cu ocazia căsătoriilor, le spun noilor soţi care sunt cele mai importante trei expresii pe care trebuie să le înveţe: „Te iubesc!”, „Îmi pare rău!” şi „Te iert”. Postul Paştelui este timpul potrivit pentru a arunca drojdia veche şi stricată şi a ne reînnoi relaţiile sociale!

3. Pocăinţa. Iisus spune clar şi fără echivoc: „de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” Să renunţăm la ceva care ne place, de dragul lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor! Spunând „Nu” sinelui, spunem „Da” invaziei lui Dumnezeu în inimile noastre! Să-i cerem Duhului Sfânt să ne lumineze să facem renunţările cele mai plăcute Domnului!

4. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. În timpul sfintei perioade de Post al Paştelui, Biserica ne îndeamnă cu căldură să avem cu adevărat foame de Cuvântul lui Dumnezeu. Iisus răspunde la prima ispită a diavolului astfel: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura Domnului”. Să ajute Domnul ca în acest Post al Paştilor să fim motivaţi de meditarea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu! Să citim, să medităm, să contemplăm, să ne rugăm şi să acţionăm – punând în practică noile înţelesuri pe care le-am primit. Aceasta va avea ca rezultat transformarea vieţii, aşa cum afirma Sf. Ap. Pavel: „Nu mai sunt trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

5. Milostenia. Postul Paştelui este timpul dăruirii, în special către cei săraci, bolnavi, marginalizaţi şi respinşi de societate. „Orice faceţi pentru cel mai mic dintre fraţii Mei, Mie mi-aţi făcut.”

6. Cei trei ‘T’. După milostenie, să ne facem o examinare a propriei vieţi sub următoarele trei aspecte şi să vedem unde şi cum putem dărui: „Dăruiţi până când doare!” Timpul! Să dăruim altora din timpul nostru. Să începem de acasă, fiindcă întotdeauna bunătatea începe de acasă. Talentul! Cu toţii avem diferite daruri. Postul Paştelui este timpul potrivit în care să ne învingem lenea şi să muncim sârguincios ca să ne cultivam talentele pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Mai bine să ne epuizăm decât să ruginim! Tezaurul! Dacă avem în exces sau mai mult decât ne trebuie mâncare, îmbrăcăminte, bani, să oferim şi iarăşi să oferim! În persoana celor săraci, lui Iisus Hristos Îi dăruim!

7. Bucuria. Să fim plini de bucurie! Să încercăm să ne implementăm acronimul din limba engleză J. O. Y. (= bucurie): J de la Jesus (Iisus); O de la others (ceilalţi); Y de la you (tu)! Dacă îl punem pe Iisus Hristos pe primul loc, pe ceilalţi pe locul al doilea şi pe ultimul loc suntem noi înşine, atunci vom trăi bucuria Sfântului Duh şi aceasta se va revărsa asupra tuturor celor pe care îi vom întâlni!

8. Liturghia şi Împărtăşirea duminicală. De departe cea mai bună modalitate în care putem trăi Postul Paştelui este să fim cât mai aproape cu putinţă de Iisus, Domnul nostru. La Sfânta Liturghie şi la Împărtăşanie nu numai că suntem aproape de Iisus, dar Îl şi primim în adâncul fiinţei noastre, chiar în locaşul sufletului nostru. Să mergem aşadar la Sfânta Liturghie şi la Împărtăşanie cu intenţiile noastre, dar în special pentru iertarea păcatelor şi prevenirea acestora. De ce a suferit Iisus în Patima Sa? Ca să ne arate abisul iubirii Sale pentru toată omenirea şi pentru fiecare dintre noi în parte. Să oferim Sfânta Liturghie şi Împărtăşania pentru repararea greşelilor din trecut, atât ale noastre cât şi ale familiei noastre.

9. Să ne învingem propriul demon. Toţi avem propriul nostru punct slab, din cauza căruia putem cu uşurinţă să cădem. Dar avem şi propriul nostru demon care ne atacă – mergând adesea exact spre punctul nostru slab. Să căutăm şi să găsim locul unde ne atacă cel mai tare. Putem privi de exemplu la păcatele capitale şi să vedem unde găseşte la noi demonul o portiţă. Lăcomia? Pofta trupească? Zgârcenia? Mândria? Lenea? Mânia? Invidia? În timpul Postului Paştelui suntem cu adevărat soldaţi înrolaţi în armata Împăratului Hristos. Este timpul să luptăm împotriva demonului nostru personal, cu forţa lui Iisus Hristos. Noi suntem slabi, dar Domnul este puternic. Nimic nu e cu neputinţă pentru Dumnezeu!

10. Sfânta Fecioară Maria şi Postul Paştelui. Să ne apropiem mai mult de Maica Domnului, mijlocitoarea noastră. Să revedem filmul lui Mel Gibson „Patimile lui Hristos”, în care apare semnificativ rolul Sfintei Fecioare Maria. Să ne străduim să trăim aceste zile sfinte ale Postului Paştelui cu inima îndurerată şi curată a Maicii Domnului, şi privind totul prin ochii ei.

În concluzie, dragii mei, dacă vom trăi aceste sugestii cu generozitatea sufletului, acesta va fi cel mai sfânt dintre toate Posturile trăite de noi până acum. Vom trăi astfel taina pascală în toată plenitudinea ei – suferind şi murind cu Iisus, astfel încât să putem să ajungem cu El la slava Învierii!