Postul Mare sau fascinaţia începutului
Orice început al unui lucru posedă întru sine ceva atractiv, incitant. Poate din pricina acelei mobilizări la care te predispune startul, poate din pricina dorinţei intense de a finaliza un lucru, fără de care nu poţi porni nici o acţiune serioasă sau poate din pricina aşteptării la sfârşit a unei binemeritate răsplate. Cert este că la început gândul nu se îndreaptă niciodată spre evaluarea efortului sau a suferinţelor de pe cale, ci doar la finalul mult dorit. Acelaşi sentiment socotesc că-l are cineva şi în faţa Postului Mare.
De fiecare dată începem postul, poate cu gândul omenesc la schimbarea regimului alimentar, la anumite înfrânări absolut necesare, la slujbele pline de semnificaţii din această perioadă. Însă programul ascetic nu reprezintă întreaga raţiune a ceea ce am primit din Tradiţie a fi Postul Mare. Şi e bine de ştiut aici pentru orice spirit nonconformist – întrucât postul nu reprezintă un soi de constrângere – şi faptul că practica nevoinţei postului înseamnă şi a-mi dovedi libertatea, afirmarea unui sine liber de dependenţe lumeşti, materiale.
Remarc, totuşi, că în ultima vreme postul a început să fie prezentat şi ca o perioadă de acumulări, de progres, de desăvârşire, de beneficii aduse atât sufletului, cât şi trupului. Perspectiva în cauză nu e una greşită, dar există aici primejdia contaminării de o anumită mentalitate lumească, ce tinde să evalueze lucrurile în termenii eficienţei. Postul Mare nu este neapărat o perioadă de acumulări, ci mai curând de noi înţelesuri şi explicaţii, de trăiri formatoare. Însă înclin să cred că mai întâi de toate postul e sinonim cu statornicia lucrurilor cu adevărat esenţiale în viaţa omului, cu aşezarea într-o sănătoasă tradiţie ortodoxă, care poate să ofere răspunsul la toate întrebările necesare celui doritor să afle de unde a plecat şi spre ce se îndreaptă, care voieşte să-şi afle rostul în lume, dar şi la ce se poate aştepta după moarte.
Postul Mare este o perioadă pe care ai ocazia să o trăieşti într-un mod cu totul aparte, să faci o experienţă cu adevărat dumnezeiască, diferită de nestatornicia, de graba şi de lipsa de repere a lumii. Aş zice că postul vine de la sine cu ceva nou. Nu trebuie să inventezi tu! Vei vedea că intrarea în post îţi va reda siguranţa de sine, te va face să mergi fără grabă la treburile zilnice, pentru că de la trezire şi până târziu în noapte te vei afla în mijlocul unui mediu special. Te vei sălăşlui în atmosfera dumnezeiască a postului. Vei simţi întregul, totalitate şi nu vei mai avea curiozităţi mărunte. Vei simţi că nu eşti singur şi izolat de societate, ci că te afli înlăuntrul celei mai depline viziuni asupra lumii şi devenirii ei. Indiferent dacă reuşeşti sau nu să duci pe deplin nevoinţa postului alimentar sau dacă ajungi să participi la toate slujbele unice din această perioadă. Vei simţi că ai rădăcini. Vei şti spre ce te îndrepţi. Vei avea o finalitate. Spre pildă, vei avea acea senzaţie de saţietate ca după o masă bogată după care nu te va mai tenta nimic din bogăţia culturii lumeşti, din descoperirile ştiinţei şi ale tehnicii, nu te vei mai simţi atras de tentaţiile plăcerilor ieftine; pentru că nu vei simţi vreo lipsă.
Dar ceea ce te face să trăieşti cu adevărat apartenenţa la o tradiţie adevărată sunt slujbele. Împărtăşirea din acest ciclu liturgic, experimentată de suflet, oferă acel sentiment de siguranţă pe care îl ai atunci când te întorci acasă după un drum lung; iar ceea ce ne transmit slujbele este faptul că doar Hristos e casa noastră, după cum se vede limpede în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. De aceea, vremea postului devine, pe măsură ce intrăm în atmosfera specifică de rugăciune, calea întoarcerii spre sine şi mediul potrivit pentru adevărata cunoaştere a omului.
Nu în ultimul rând, postul ne reașază în starea primordială de dinainte de cădere, acolo unde, precum Adam, te afli doar tu cu Dumnezeu în faţa probei, acolo unde se dă testul credinţei fiecăruia dintre noi. Dar despre aceste lucruri au vorbit pe îndelete Sfinţii Părinţi. Pentru noi, cei mici, însă, de ajuns ar fi să înţelegem că postul e un nou început, un nou prilej de a ne pune în rânduială viaţa, adică emoţiile, motivaţiile, cunoaşterea de sine şi urmarea unui sens. Este o nouă ocazie pentru a ne strădui să recuperăm dimensiunea umană pe care civilizaţia antitradiţională ne-a erodat-o. Abia apoi vom putea lua în discuţie perspectiva unui progres duhovnicesc, a unei reale cunoaşteri a lumii dumnezeieşti. Iar pentru asta trebuie să începem cu începutul, adică cu acel entuziasm al înfrânării pe care ni-l recomandă Biserica noastră.
Nicuşor Deciu
Sursa: ziarullumina.ro
