Suflet de bancher și socoteli meschine
Mi-am zis că nu mai citesc siteuri românești, că mă enervez. Dar azi nu m-am abținut și, așa mi-a trebuit, m-am enervat să găsesc că un bancher împarte românii în hoți și proști iar un scriitor important crede că problema asistaților sociali sunt „țiganii și popii”.
Pe mine nu mă miră că, între un hoț și un prost, dl Ion Țiriac declară că preferă hoțul. Dl Țiriac a făcut un miliard de dolari la viața sa, pentru care a avut de-a face în mod sigur și cu hoți, și cu proști, deci știe ce spune. E greu să-l contrazici. Deși eu cred că în afaceri nu subestimează nici proștii.
Dar nici nu trebuie să ai un miliard de dolari ca să crezi asta în România. Dl Țiriac spune cu voce tare ceea ce foarte mulți români gândesc la ei în casă, doar că pe ei nu-i întreabă nimeni. Hoțul e rău doar când îți ia din casă, altfel, mai ales când îi mai scapă printre degete câte ceva și pentru ceilalți, este admirat și lăudat cu o serie nesfârșită de eufemisme: „se descurcă”, „e uns cu toate alifiile”, „e băiat deștept”, „știe să învârtă lucrurile” etc. Ce să ne mai ascundem, ăsta e adevărul despre noi: hoțul e respectat, și de domnul Țiriac, și de românul de rând, pentru că în urma lui, are dreptate milionarul, tot mai pică ceva. Or cu „prostul” nu se poate negocia. Am văzut și la românii ajunși să lucreze în Occident mentalitatea aceasta: străinii sunt niște proști, noi am face lucrurile mult mai bine. Dar ce atâta filosofie, când avem cele mai bune exemple la noi acasă. În ce țară din lume mai sunt aleși parlamentari direct din aresturile poliției? În ce limbă din lume mamele își mai alintă copiii cu expresiile „hoțomanule” și „hoț mic/ hoață mică”? Așadar, nu fiți proști să stați în stradă la mitinguri, că n-o să vă iasă nimic, mai bine învățați cum să furați -, cam ăsta e mesajul către popor al celui mai bogat român.
Domnul Ștefan Agopian, în schimb, nu e un om bogat, de aceea are frustrări mai mici: în România, scrie domnia sa, nu e rău să fii țigan sau popă, pentru că aceștia sunt „asistați social”. Țiganii, spune scriitorul, pentru că „primesc bani pentru puradei”. Dar, din câte știu eu, nu există o lege specială pentru copiii de țigani. Primesc bani cât primesc și românii pentru copiii lor. Inclusiv dl Agopian, care are doi copii, a fost și el un „asistat social”, câtă vreme a încasat alocațiile pentru creșterea lor. Atunci de ce disprețul ăsta pentru „puradei”? Alte probleme sunt cu țiganii în România, dacă vrem să vorbim serios despre subiectul acesta.
Cât despre preoți, se caină domnul Agopian, sunt asistați pentru că „primesc salariu de la buget”. Trec peste aberația că a primi un salariu de bugetar e totuna cu a fi asistat social. Chiar nu înțeleg ce-a vrut să spună dl Agopian. În realitate, preoții (inclusiv preoții armeni) primesc de la bugetul de stat doar în jur de 60 la sută din salariul alocat lor prin lege, restul având să fie completat cu venituri din parohie. Dacă este de unde. Pentru că cele mai multe parohii din România sunt alcătuite din cele mai sărace sate. Își închipuie dl Agopian că acolo curg nunți, botezuri și înmormântări de milioane? Când eram preot de țară, acum vreo douăzeci de ani, în ziua de salariu nu numai că nu primeam nimic, dar mergeam cu bani de acasă ca să-mi plătesc taxele și impozitele pe salariul meu virtual. Iar de vreo cincisprezece ani nu mai am contract cu Biserica și nici carte de muncă, adică sunt preot „voluntar”. La mine la biserică nu sunt taxe, n-am niciun salariu, nu cer bani pentru nimic, nici măcar n-am cheia de la cutia milei. Bun, înțeleg că sunt „prost”, după criteriile d-lui Țiriac, dar dl Agopian cel puțin n-are suflet de bancher și atunci de ce să fiu insultat de domnia sa?
În diasporă suntem sute de preoți români care în timpul săptămânii muncim cot la cot cu credincioșii din parohiile noastre, ca să avem din ce să ne întreținem și, adesea, din ce să plătim duminicile chiria unei biserici. Sunt multe orașe în lume unde trăiesc mii de români și unde singura instituție care ajunge până la ei este biserica: și loc de rugăciune, și loc de socializare, și școală românească, și circumscripție electorală, și birou consular, și bibliotecă, așa cum avem la Glasgow 5000 de volume, între care și cărțile scriitorului Ștefan Agopian. Am cumpărat totul din banii noștri, n-am primit niciun leu de la stat. Nu-l costă nimic pe statul român aceste adevărate ambasade onorifice din diasporă. Contează asta cât de puțin la socoteala meschină a „asistaților sociali”?
Dar părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului, care are în grijă 400 de copii abandonați? Mi se pare un caz în care un singur preot asistă statul român și nu invers. Dar preoții din cele mai sărace parohii de prin Moldova, care au înființat și administrează cămine sociale, unde cei mai nenorociți copii au parte de o masă caldă și de puțină mângâiere? Și aceștia sunt tot „asistați social”? Dar preoții care nu fac „afaceri de milioane de euro anual”, așa cum se înfierbântă imaginația scriitorului Ștefan Agopian, cei care stau prin spitale la capul bolnavilor, cei care se îngrijesc, numai ei știu cum, să nu se dărâme de tot monumentele istorice, sau cei care își fac datoria pur și simplu, de ce să fie insultați de dl Agopian, doar pentru că printre ei, așa cum se întâmplă în toate instituțiile, există și personaje rapace? Doar pentru că acestea din urmă sunt mai vizibile? Să scrie atunci despre ele dl Agopian, iar eu am să fiu primul care să-l susțin, pentru că eu însumi am scris despre ele.
Și la urmei urmei, care e problema unui salariu de la stat pentru preoți (și care există în multe țări europene occidentale)? Dincolo de înțelegerea de la secularizare, când statul român s-a angajat ca în schimbul averilor bisericești confiscate să plătească salariile clerului, eu cred că preoții, mai răi sau mai buni, așa cum au fost mereu, fac pentru oameni slujba pe care au făcut-o dintotdeauna: le botează copiii, îi cunună, le îngroapă morții, le pomenesc părinții și strămoșii iar duminică de duminică le citesc Evanghelia. Iertați-i că nu mai sunt ca sfinții apostoli, dar nici nu mai puneți asupra tuturor stigmatul Iudei.
Pr. Ioan Florin Florescu
