Duminica a IV-a din Postul Mare; evanghelia sfântului: Matei 4, 25; 5, 1-12

Nu există persoană pe faţa pământului, în orice timp şi în orice loc, care să nu caute fericirea! S-au scris tratate întregi pe această temă şi se găsesc nenumărate „reţete” pentru a o dobândi. Toţi doresc să fie fericiţi, toţi ar face orice pentru a găsi formula magică ce poate să transforme întreaga viaţă într-o fericire fără margini şi fără de sfârşit. Pe cât de mare este dorinţa pe atât de amară este, de multe ori, şi dezamăgirea… Este ca jocul copiilor cu baloanele de săpun pe care le înalţă spre soare. La lumina acestuia par ca adevărate perle preţioase care strălucesc minunat. Copiii aleargă extaziaţi după acestea, dar când le ajung şi le prind rămân doar cu câteva picături lipicioase. Oare aceasta să fie soarta omului? Oare aspiraţia sa spre fericire să nu poată fi răsplătită? Oare să fie totul doar un miraj? Cei care au viziuni destul de sumbre asupra vieţii consideră că fericirea nu este altceva decât practica zilnică a resemnării; adresa fericirii nu va putea fi găsită niciodată deoarece îşi schimbă mereu domiciliul.

Într-o viziune mai materialistă, Erich Fromm consideră că fericirea poate fi atinsă dacă se posedă ceea ce se doreşte: „Fericirea modernă: să priveşti vitrinele şi să cumperi tot ceea ce îţi permiţi, în numerar sau în rate”.

Mulţi oameni au spus multe despre fericire; unii au fost fericiţi, alţii nu; alţii „predică” fericirea dată de bani, succes sau putere şi se vede pe faţa lor că sunt departe de a fi fericiţi, în timp ce unii cred despre aceste „vedete” că sunt automat şi în posesia reţetei fericirii.

Răspunsul lui Hristos la problema fericirii este paradoxal pentru logica umană! Îi proclamă fericiţi pe cei săraci, pe cei care plâng, pe cei blânzi, pe cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pe cei milostivi, pe cei curaţi la inimă, pe făcătorii de pace şi pe cei persecutaţi din cauza sa. Fericirile proclamate de Hristos cuprind în sine toată puterea învăţăturii sale, sunt o sinteză a întregii Evanghelii şi încununează poruncile lui Moise. Hristos nu doar proclamă aceste Fericiri ci le trăieşte: el este sărac, blând, milostiv, drept, curat la inimă, aducător de pace, slujitorul persecutat… El este „prototipul” omului nou care nu se lasă amorţit de substanţele banalităţii şi mediocrităţii, ci preferă adrenalina trăirilor intense ale celui care nu face din fericire o destinaţie ci un mod de viaţă.

Ştiu că propunerea trăirii Fericirilor poate să sune anost, dar găseşte în Hristos confirmarea că o viaţă trăită după logica lor pregăteşte fericirea comuniunii totale şi definitive cu Dumnezeu în veşnicie! Aşadar: vrei să fii fericit? Atunci fii sărac, blând, milostiv, drept, curat la inimă, aducător de pace…

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.” (Mt 5, 3)

Este greu să se vorbească despre sărăcie mai ales în aceste timpuri de criză economică sau să se vorbească despre acest lucru oamenilor din biserică care, oricum, nu posedă prea multe bunuri materiale. În Sfânta Scriptură termenul de „sărac” nu se referă doar la condiţia materială, ci face referinţă la o atitudine de umilinţă, de conştiinţă a propriilor limite. Vă propun trei modalităţi prin care să trăim sărăcia în mod concret. Prima este libertatea faţă de lucruri. Acest aspect presupune un stil de viaţă care să se bazeze pe sobrietate, renunţarea la lucrurile inutile, atenţia de a nu fi seduşi de mania consumului şi a dorinţei nestăvilite de a avea. Atenţia faţă de săraci ajută la construirea unei culturi a solidarităţii. Un adevărat ucenic al lui Hristos nu poate rămâne indiferent în faţa atâtor forme de sărăcie materială şi spirituală. Astfel, săracii sunt pentru noi o ocazie permanentă de a-l întâlni pe Hristos. De ceea, putem să învăţăm de la săraci, căci ei ne amintesc că valoarea unei persoane nu constă în lucrurile pe care le are.

Sărăcia evanghelică nu este un atac la bogăţiile materiale câştigate cinstit, cu sudoarea frunţii, ci un îndemn de a nu ne baza pe siguranţele materiale, de a avea inima deschisă spre necesităţile aproapelui şi de a-l considera pe Dumnezeu cea mai mare bogăţie. În felul acesta viaţa este mult mai liniştită!

A doua fericire proclamată de Iisus este: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.

Aceasta ne oferă posibilitatea să reflectăm asupra pătimirii, morţii şi învierii lui Hristos. Nu trebuie să filozofăm prea mult pentru a constata că, în această viaţă, plăcerea şi durerea sunt inseparabile. Omul încearcă în mod disperat să separe aceste două surori siameze, să izoleze plăcerea de durere, dar nu reuşeşte. Nu este o viziune pesimistă asupra vieţii! Este realitatea, o lecţie ce ne este dată de multe fapte cotidiene.

Cu atât mai mult, plăcerea ilegitimă este amăgitoare, deoarece promite ceea ce nu poate oferi. Înainte de a fi gustată pare să ofere infinitul şi eternitatea, însă, imediat după ce a fost consumată te regăseşti cu nimic în mâini.

Hristos a sfărâmat definitiv acest lanţ. El, „în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea” (Epistola către Evrei 12, 2). Adică, privind la bucuria mântuirii, la eliberarea omului, Hristos a îndurat suferinţa. Nu a pus pe primul loc plăcerea propriei voinţe, ispita fugii de suferinţă. Înviind din morţi Iisus a inaugurat un alt fel de plăcere: aceea care nu precedă durerea, ci care este rodul ei. Cei care plâng, cei care sunt încercaţi sunt fericiţi tocmai pentru că reuşesc să înfrunte suferinţa din care, prin credinţa în Dumnezeu, se naşte bucuria şi mulţumirea. Pe de altă parte, plânsul şi durerea îl fac pe om mai matur, mai profund, mai înţelegător, mai atent la suferinţa celorlalţi.

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” (Mt 5,5).

În Sfânta Scriptură termenul blând este asociat cu alte două valori: smerenia şi răbdarea. Aceste asocieri ne ajută să înţelegem sensul deplin al blândeţii proclamate de Hristos. Smerenia şi răbdarea evidenţiază dispoziţiile interioare din care izvorăşte blândeţea şi determină atitudinile faţă de aproapele: bunăvoinţă, gentileţe, amabilitate, respect etc. Sunt atitudini, chiar mai mult decât atât sunt trăiri interioare, care par să nu prea intre în canoanele unor stiluri moderne care pentru a fi cool privilegiază înfumurarea, grosolănia. În logica unor astfel de stiluri sau mode a fi blând sună ca o glumă declanşatoare de ironii şi catalogări.

Fericirile evanghelice nu doar propun unele comportamente morale, ci vorbesc despre Hristos, Cel care a trăit fiecare fericire în parte. Proclamându-le, Hristos face un autoportret. Fericirile ne spun cine este Hristos, iar noi ne decidem să devenim asemenea lui pentru a fi fericiţi. Astfel, Hristos ni se propune ca model: „…învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,29). Evanghelistul Matei vede în Hristos pe slujitorul lui Dumnezeu descris de Isaia: „Nu se va certa, nici nu va striga și nici nu va auzi cineva glasul lui pe drumuri (Mt 12,19). Intrarea lui Iisus în Ierusalim este exemplul unui rege blând care stă departe de orice idee de violenţă şi război: „Iată regele tău vine la tine blând” (Mt 12,4). Dovada maximă a blândeţii lui Iisus este pătimirea Sa. Nicio manifestare de ură, de răzbunare sau de ameninţare: „… insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu amenința” (1Pt 2,23). Prin exemplul său Hristos a făcut din blândeţe semnul măreţiei umane: omul este mare în măsura în care este blând şi slujitor.

Dar, oare, un astfel de comportament nu este dovadă de slăbiciune, de supunere, ocazie dată pentru a fi călcat în picioare? Mai câştigi azi ceva dacă nu arăţi „cine eşti”, dacă nu te impui? Nu înving, oare, cei care folosesc orice fel de putere? Înainte de toate este nevoie să descoperim valoarea umană a acestei virtuţi. Blândeţea este în prag de dispariţie! Violenţa din filme şi din programele de televiziune, limbajul vulgar, întrecerea în a depăşi cât mai mult pragurile bunului simţ şi al respectului… ne „încremenesc” în faţa oricărei manifestări a răului şi a urâtului. Astfel, nu mai reuşim să simţim „gustul” gesturilor simple, dar autentice şi profunde, precum un salut zâmbitor, o strângere de mână, o îmbrăţişare, un sărut, o mângâiere, o încurajare, un sfat, o atenţionare etc. Blândeţea este balsamul relaţiilor umane, balsamul sufletelor!

Nu ne rămâne decât să îmbrăcam toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre cu mantia blândeţii aşa cum spune sfântul Pavel colosenilor: „Ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, îmbrăcați-vă deci cu dragoste, … cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe și îndelungă-răbdare” (Col 3, 12).

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.”

Luca spune doar: „Fericiți voi, care acum sunteți flămânzi, căci vă veți sătura”. Foamea spirituală şi foamea materială nu sunt opuse. Această fericire vrea să ne spună că a fi de partea celor înfometaţi şi a-i ajuta înseamnă a îndeplini faptele de dreptate cerute de Hristos. De fapt, acesta va fi criteriul pe baza căruia vom fi judecaţi la sfârşitul vieţii noastre pământeşti:

„…am fost flămând și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și mi-ați dat să beau…” (Mt 25, 35).

Toată dreptatea pe care Dumnezeu o cere omului este sintetizată în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Dragostea faţă de aproapele trebuie să fie aceea care îi determină pe cei înfometaţi de dreptate să se îngrijească de cei cărora le este foame de pâine, oferindu-le pâine pentru stomac şi pâine pentru inimă.

Nimeni nu se poate considera scutit de preocuparea faţă de cei săraci şi faţă de dreptatea social. Nu se mai poate tolera faptul să se arunce mâncare când există oameni care suferă de foame.

Fără îndoială, în ultima perioadă, au crescut dificultăţile materiale şi multe perspective sunt tot mai sumbre. Tocmai de aceea, în ciuda unei astfel de situaţii, cred că în privinţa aceasta, trebuie să avem în vedere cel puţin două aspecte. Primul este risipa. În ciuda faptului că ne considerăm săraci se întâmplă să aruncăm mâncare, să irosim diferite resurse materiale, să întrebuinţăm prea multe lucruri de „unică folosinţă” pentru că este mai comod!

Specialiştii susţin că jumătate din hrana produsă în întreaga lume este aruncată, în timp ce zilnic suferă de foame 870 de milioane de oameni. În medie un european aruncă aproape 100 de kilograme de mâncare pe an. Un al doilea aspect căruia ar fi bine să i se dea atenţie este sobrietatea. Prea mult cheltuim pe haine, gadgeturi, accesorii etc. numai pentru a alimenta o anumită imagine de sine, în timp ce, probabil, cheltuim mult mai puţin pe ceea ce contribuie la educaţia şi creşterea noastră umană şi spirituală. Socrate văzând tarabele din piaţa Atenei încărcate cu tot felul de mărfuri a exprimat: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie!”.

„Fericiți cei milostivi, pentru că aceia se vor milui” (Mt 5,7).

A avea milostivire în mod concret faţă de alţii înseamnă a simţi suferinţa celuilalt ca fiind propria suferinţă. Nu este suficient să ne întristăm de durerea celui de lângă noi, ci să încercăm să îl scoatem din starea respectivă.

Oricine citeşte sau aude proclamarea:

„Fericiți cei curați cu inima, pentru că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8) Curăţia inimii cerute de Hristos nu se referă doar la o virtute anume, ci este o calitate care trebuie să însoţească toate virtuţile. Contrariul curăţiei inimii nu este necurăţia, ci… ipocrizia!

Hristos ne spune foarte clar că ceea ce face ca o acţiune a noastră (fie că e vorba de pomană, de post sau de rugăciune) să fie curată sau necurată este intenţia. Putem să facem un lucru bun cu intenţia de a fi apreciaţi de oameni sau pentru că este un lucru bun dorit de Dumnezeu, cel care ne doreşte binele. Ipocrizia îl declasează pe Dumnezeu şi pune „publicul” pe primul loc pentru ca acesta să „gâdile” orgoliul propriu, pune accentul pe aparenţă şi nu pe adevăr. De aceea, este atât lipsă de credinţă, cât şi lipsă de dragoste faţă de aproapele perceput ca un „adorator” al propriei imagini. Celor care văd viaţa în felul acesta Hristos le spune clar: „şi-au primit deja răsplata!”. Însă această răsplată este iluzorie şi amăgitoare!

De multe ori parcă am avea două vieţi: una reală şi una imaginară care îşi are rădăcina în ceea ce credem despre noi şi în imaginea pe care ne-o construim în faţa altora. Ne preocupăm atât de mult pentru a înfrumuseţa viaţa noastră imaginară şi neglijăm viaţa reală. Virtuţile şi calităţile pe care le avem ne grăbim să le facem cunoscute şi am fi dispuşi chiar să ne dăm viaţa pentru ca lumea să vorbească de noi, pentru a deveni faimoşi. Această tendinţă este intensificată de cultura actuală dominată de mass-media. Este de ajuns să se ne gândim când de mult suntem înclinaţi să ne conturăm o altă imagine de sine, decât cea reală, pe pagina noastră de facebook şi cât de mult ne dorim ca postările noastre să fie urmate de cât mai multe like-uri. Televiziunile sunt pline de emisiuni de tipul reality-show care transformă viaţa într-un spectacol, de multe ori cu accente groteşti.

Există o povestioară cu numele Ţara de sticlă, care vorbeşte despre un personaj care, ca prin minune, ajunge într-o ţară în care totul este de sticlă. Nimic nu se sparge deoarece toţi au învăţat să se mişte cu delicateţe fără să îşi facă rău unii altora. Persoanele care se întâlnesc răspund la întrebări înainte ca ele să fie formulate, deoarece până şi gândurile sunt transparente; nimeni nu minte ştiind că toţi pot să citească ceea ce îi trece prin cap.

Hristos, prin această fericire, ne cere să fim transparenţi, să nu ne punem măşti în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, să nu ne lăsăm târâţi de tendinţa de a părea ceea ce nu suntem, ispită care goleşte persoana reducând-o la o imagine, la un simulacru. Putem să purificăm intenţiile noastre amintindu-ne cât mai des primele trei cereri din rugăciunea Tatăl nostru şi rugându-ne astfel: „tot ceea ce fac doresc să fac pentru ca că fie sfinţit numele tău, pentru ca să vină împărăţia ta şi pentru ca să se facă-se voia ta!”. Astfel facem ca lumea să fie mai curată, mai sinceră, fără ipocrizie; o lume în care faptele să fie conforme cu cuvintele, cuvintele să fie conforme cu gândurile, iar gândurile omului să fie conforme cu gândurile lui Dumnezeu. Ar fi o viaţă curată ca un cristal!

„Fericiți făcătorii de pace, pentru că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5,9) Este singura fericire care nu spune numai cum trebuie să fim (săraci, blânzi, milostivi etc), ci ceea ce trebuie să facem în mod concret. A fi făcători de pace nu înseamnă doar a fi pacifici, adică persoane liniştite şi calme, care evită orice fel de tensiune şi violenţă. Nu este suficient nici să fim pacifişti, adică persoane care se opun războiului. Potrivit îndemnului lui Hristos noi trebuie să fim pacificatori, adică persoane care prin modul lor de a gândi şi de a acţiona contribuie le instaurarea păcii. Pacea nu este o problemă care îi priveşte pe responsabilii naţiunilor, ale guvernelor şi ale organismelor internaţionale, ci, în primul rând, pe fiecare dintre noi. Pacea este o valoare prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna politicienilor! Auzind ştirile dramatice despre războaiele din Ţara Sfântă, Ucraina, Irak, Siria, Libia etc. ne întrebăm inevitabil: ce pot face eu? Iată câteva „căi” pentru a fi făuritori de pace:

Păstrează-ţi inima în pace! Dumnezeu este izvorul păcii şi atâta timp cât rămâi în comuniune cu Dumnezeu vei şti să umbli pe căile păcii în orice situaţie. În Biblie, cuvântul pace, shalom, indică mai multe realităţi. Înseamnă linişte, bunăstare, siguranţă, succes etc. Toate acestea le poţi dobândi dacă îl laşi pe Domnul păcii să domnească în inima ta.

Roagă-te pentru pace! Inima ta, familia ta, comunitatea ta, ţara noastră, lumea întreagă are nevoie de pace. Rugăciunea este aceea care contribuie la instaurarea păcii. Am încercat de atâtea ori şi timp de atâţia ani să rezolvăm conflictele noastre cu forţele noastre şi chiar cu armele noastre; atâtea momente de ostilitate şi de întuneric; atâta sânge vărsat; atâtea vieţi frânte; atâtea speranţe îngropate… Însă eforturile noastre au fost zadarnice. Acum, Doamne, ajută-ne Tu! Dă-ne Tu pacea, învaţă-ne Tu pacea, condu-ne Tu spre pace!

Seamănă pacea! Din păcate trăim într-un mediu în care se propagă atât de mult violenţa în limbaj, în gesturi, în atitudini! De multe ori ne lăsăm şi noi angrenaţi în vârtejurile răzbunării, ale reacţiei acide, ale răutăţii. Tocmai aceste situaţii trebuie evitate! Un proverb spune că războiul vine din cuvintele „al meu” şi „al tău”. Luptă împotriva egoismului propriu şi atunci vei sădi mai multă pace.

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,10)

La aceasta se adaugă şi un comentariu: „ Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt 5,11). De-a lungul istoriei persecuţia ucenicilor lui Hristos s-a manifestat şi continuă să se manifeste sub diferite forme. Acestea sunt descrise, în mod paradigmatic şi profetic, în capitolul 13 din Apocalipsă sub imaginea a două fiare: fiara din mare (Ap 13,1-10) şi fiara care se ridică din pământ (Ap 13,11-18). Fiara din mare reprezintă puterea politică ce se pune în locul lui Dumnezeu şi care îi condamnă pe „sfinţi” la închisoare sau să moară de sabie. Începând cu puterea romană, care a declanşat primele persecuţii împotriva creştinilor, şi până la regimurile comuniste şi actualele regimuri islamice din diferite ţări, istoria nu a fost lipsită de multe alte puteri care au crezut că pot şterge de pe faţa pământului religia creştină. A doua fiară, aceea care se ridică din pământ, persecută într-un mod diferit. Nu condamnă la moarte, nu foloseşte violenţa, ci marginalizează, izolează, ostracizează, de cele mai multe ori într-un mod elegant, cu „mănuşi albe”, invocând chiar democraţia şi drepturile omului. Ideologiile celei de a doua fiare sunt propagate de mijloacele de comunicare şi chiar de instituţii. În timp ce în ţări precum Irak creştinii sunt ucişi, răpiţi, alungaţi, în alte ţări creştinii sunt condamnaţi pentru că nu renunţă la valori precum căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, apărarea vieţii, educaţia autentică a copiilor, manifestarea publică a cultului etc.

Mărturia creştinilor care suferă din cauza credinţei lor ar trebui să ne scoată din letargia unei credinţe diluate, din toropeala unei spiritualităţi căldicele, din permanenta lamentare şi murmurare în faţa exigenţelor unei relaţii autentice cu Dumnezeu. „Fiarele”, cu sabia sau cu mănuşi albe, vor da mereu târcoale ucenicilor lui Hristos! Răsună însă promisiunea: „Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri!”.

Înainte de toate nu trebuie să uităm că fericirile sunt autoportretul lui Hristos: el este cel sărac, cel care plânge, blând, căruia îi este foame şi sete pentru dreptate, milostiv, curat la inima, făuritor de pace şi persecutat. El primul a trăit aceste fericiri tocmai pentru a ne arăta că nu sunt o simplă declaraţie, un program de viaţă întocmit artificial; punerea lor în practică este esenţa relaţiei cu Dumnezeu. Este modelul omului nou!

Logica omului se loveşte de paradoxul fericirilor. Este greu să accepţi că fericirea ta ţine de faptul de a găsi în Dumnezeu unica bogăţie, de a fi milostiv sau de a fi curat cu inima. Diferite mentalităţi spun că, de fapt, pentru a fi o persoană realizată tocmai lucrurile acestea nu trebuie să le faci şi leagă fericirea de bani, de succesul cu orice preţ şi de putere. Astfel ne regăsim tot mai egoişti, mai războinici unii cu ceilalţi şi mai „dependenţi” de „fericirile” noastre artificiale, seducătoare şi amăgitoare.

Omul nou întrupează aceste fericiri. Fericirile descriu ceea ce trebuie să fie un creştin: ele sunt portret ucenicului lui Hristos, imaginea celor care au primit împărăţia lui Dumnezeu şi care doresc ca viaţa lor să fie în armonie cu cerinţele lui Iisus. Omenirea întotdeauna a avut nevoie de această noutate, dar astăzi, parcă are nevoie mai mult ca oricând! „Piaţa fericirilor” este suprasaturată de oferte, în timp ce oamenii devin tot mai trişti, mai abătuţi şi mai nefericiţi. Reţete de fericire sunt la tot pasul, însă se descoperă tot mai greu adevăratele bucurii şi mulţumiri.

Cât de copleșitoare este simplitatea cu care copiii spun lucruri profunde. La clasica întrebare: „Ce vrei să te faci când ai să fii mare?”, un copil a răspuns: „Vreau să mă fac fericire!” Nedumerit, interlocutorul a continuat: „Cum adică să te faci fericire? Vrei să fii fericit?” Un zâmbet pur a luminat chipul copilului care explică: „Nu, vreau mai mult decât să fiu fericit. Vreau să fiu fericire! Vreau să împart fericire tuturor. Vreau să nu mai fie copii care plâng și nici oameni triști. Vreau să trăiesc într-o lume care zâmbește!” Toți vrem să trăim într-o lume mai fericită, într-o lume în care părinții să nu mai plângă de dorul copiilor, iar copiii să fie mereu cu zâmbetul pe buze. Visăm și vrem o lume în care să nu mai fie răul, moartea, Diavolul, ci totul să oglindească împărăția lui Dumnezeu care se apropie. Însă ce facem concret pentru a avea o astfel de lume? Ce am făcut noi ieri pentru fericirea celui de lângă noi? Pe cine am alinat prin cuvintele și faptele noastre?

Dragilor! Drumul spre o lume mai fericită trece prin contribuția fiecăruia. Una dintre vocațiile fiecărui om este și aceea de a fi „fericirea”, de a fi „făcător de fericire”.