Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile)

Deşi ştia că în Ierusalim, autoritătile îl urăsc şi că i-au pus gând rău, Iisus merge la Ierusalim. Nu era încă Pessah (Paştele), sărbătoarea ieşirii evreilor din Egipt, numită şi sărbătoarea azimilor (pâinile făcute din aluat nedospit, pentru că erau grăbiţi să părăsească Egiptul şi nu au mai avut timp să lase aluatul să dospească), dar şi sărbătoarea primăverii pentru că acum începe recoltarea orzului, dar la Ierusalim era adunată multă lume.

Erau evrei veniţi din toată Palestina, dar şi neevrei din Alexandria, Siria care erau atraşi de credinţa în Dumnezeu. Mai erau şi mulţi turişti probabil veniţi din toată lumea cunoscută atunci, pentru a participa din curiozitate la ceremoniile organizate cu ocazia Paştelui. Cu siguranţă că această mulţime se întreba dacă Iisus va veni la Ierusalim cu acest prilej. Iisus va veni pentru că nu mai putea amâna confruntarea decisivă.

Evangheliştii ne relatează acest eveniment în mod diferit. Cei trei sinoptici ne spun că Iisus a trimis înaintea sa doi ucenici cărora le-a zis: “Mergeţi în satul dinaintea voastră şi, intrând în el, veţi găsi un mânz de asin legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată. Şi, dezlegându-l, aduceţi-l.” (Lc 19, 30). Apare întrebarea: de ce un măgăruş? În timpul lui Iisus asinul era încă lăudat pentru înţelepciunea şi rezistenţa sa, spre deosebire de zilele noastre când este considerat un animal îndărătnic pentru că “ştie ce vrea şi nu vrea”. Ioan ne spune că Iisus a găsit mânzul din întâmplare şi s-a urcat pe el în momentul în care mulţimea a început să se adune în jurul său şi să îl aclame.

După relatările evangheliştilor, mulţimea era numeroasă, dar trebuie subliniat că în acel timp în Ierusalim mulţimea însemna un număr mult mai mic de oameni decât în zilele noastre – câteva sute de oameni adunaţi o clipă pe una din străzile înguste din Ierusalim dădeau iute impresia unei mulţimi. Mai trebuie adăugat faptul că dacă suporterii lui Iisus adunaţi la Ierusalim ar fi fost foarte numeroşi ar fi intervenit garnizoana romană. Ofiţerii romani ştiau că asemenea manifestaţii trebuiau înăbuşite din faşă.

Tot din relatările evangheliştilor aflăm că această multime nu era compactă, dar era formată din adevăraţi adepţi ai lui Iisus, galileeni şi nu dintre cei care locuiau în Ierusalim. Nu această mulţime care îl aclamă pe Iisus va striga câteva zile mai târziu lui Pilat să-l dea morţii pe Iisus, aceia vor fi locuitorii din Ierusalim. Cei patru evanghelişti ne povestesc că la intrarea lui Iisus în Ierusalim, admiratorii Lui L-au întâmpinat cu ramuri de palmier în mâini şi şi-au aşternut mantiile pe drumul pe care urma să meargă Iisus şi strigau Osana, urmat de “Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului” (Ps 118, 26).

În acea zi, câţiva farisei i-au cerut lui Iisus să-i potolească pe cei care Îl înconjurau. Iisus le răspunde: “Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc 19, 40). Iar ei, fariseii, decid că dreptatea este de partea lui Caiafa, care sugera ca Iisus să fie omorât pentru binele întregului popor.

Ne apropiem încet de Săptămâna Patimilor. Ce ar fi dacă ți-ai permite şi tu câteva ore de bucurie? Ce ar fi dacă ai renunța la limitările impuse de tine sau de alții? Ce ar fi dacă te-ai răsfăța cu bucurie făcând lucruri pe care nu le-ai mai făcut de mult? Ce ar fi dacă ai da jos jugul obligațiilor care apasă greu asupra sufletului tău și ți-ai permite să te odihnești, să nu faci nimic câteva ore? Ce ar fi dacă ți-ai permite să fii tu însuți și nu acela pe care îl vor alții? Ce ar fi dacă ai merge desculț prin iarbă, ai vorbi cu stelele și ai îndrăzni să visezi din nou? Ce ar fi dacă ai vorbi cu tine însuți, cu inima ta și i-ai spune să nu fie de piatră, adică fără viață. Inimă, nu fii de piatră, adică moartă față de bucurie sau tristețe!

Lasă-te purtat de valurile și evenimentele suverane ale lui Dumnezeu și răspunde cu sensibilitate la mișcările cerului. Bucură-te de lucrurile mici: de un soare cald, de norul de ploaie, de o cafea bună, un cântec mângâietor, un somn odihnitor, o plimbare liniștitoare, un apus de soare. Permite-ți luxul de a te bucura ca odinioară, ca un copil care descoperă lumea. Permite-ți libertatea de a uita de griji și de a admira florile, care sunt frumoase și nu fac nimic pentru a-și câștiga frumusețea, decât se bucură de soare, ploaie și viață. Permite-ți răsfățul de a te iubi pe tine însuți așa cum te iubește Dumnezeu, fără să fie nevoie să-I câștigi admirația sau dragostea. Permiteți gestul de a te uita dimineața în oglindă și a spune cu convingere și entuziasm, cel puțin de trei ori: ”ești ales și preaiubit de Dumnezeu”.

Îngăduie-ți extravaganța de a te ierta pe tine însuți pentru greșeli sau evenimente din trecut care îți bântuie prezentul. Dă drumul persoanelor și lucrurilor pe care le-ai pierdut, nu te mai agăța de ele. Ia nisip în palmele tale și apoi lasă-l să curgă printre degete, spulberat de vânt – așa să fie și trecutul tău! Dacă nu ți-ai permis să plângi de mult, ai vrut să arați că ești tare, dă drumul zăgazurilor ochilor și lasă ca lacrimile să curățească și să înmoaie pământul roditor al inimii. Iisus Hristos a plâns ca să ne arate că plânsul ne dă demnitate și nu ne-o ia, ne oferă valoare și nu ne-o scade, ne înnobilează și nu ne sărăcește, ne însănătoșeşte și nu ne îmbolnăvește, ne întărește și nu ne slăbește, ne fericește și nu ne nenorocește!

Confruntă-ți inima și spune-i:

”Inimă nu fii de gheață,
fără zâmbet cald pe față,
fără cântec, fără viață,
doar oftat.
Inimă de piatră seacă,
dorul vine, dorul pleacă
eu te las inimă acră,
și mă duc.”

Inimă nu fii de piatră, bucură-te, pentru că Împăratul stă să intre în ea cu mare sărbătoare și alai mult! Inimă, dacă vei tăcea, pietrele vor prinde viață, vor striga și vor țopăi de atâta bucurie!

Suntem la sărbătoarea Floriilor, sărbătoarea inimilor bucuroase, sărbătoarea pietrelor însuflețite! Să ne însufleţim şi noi!