Duminica a VII-a după Paşti

Trei porţi conduc la măreaţa catedrală din Milano. Deasupra unei porţi se află o inscripţie care spune: “Lucrurile care ne fac plăcere sunt temporare”. Deasupra celei de-a doua porţi se poate citi: “Lucrurile care ne tulbură sunt temporare”. Şi deasupra porţii centrale se află o inscripţie mare care spune: “Lucrurile veşnice sunt cele importante”. Tindem să ne gândim că viaţa veşnică înseamnă viaţă fără sfârşit. Ceea ce doreşte sufletul omului nu este doar viaţă fără de sfârşit, ci viaţa veşnică, o viaţă de perfectă uniune cu Dumnezeu care nu poate fi diminuată nici în durată, nici în satisfacţie. Aceasta este viaţa pe care o dă Iisus, după cum spune la Ioan 10,10: “Am venit ca să aibă viaţă, şi ca să o aibă din belşug”. A avea viaţa veşnică înseamnă a fi pe deplin viu.

În Evanghelia de astăzi, Iisus arată calea spre viaţa veşnică. “Iar viaţa veşnică este aceea ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Ioan vorbeşte despre “a-L cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar “a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva. Cunoşti pe cineva în acest sens când ai o relaţie personală, intimă cu acea persoană. Cuvântul descrie doi oameni uniţi într-o relaţie intimă de iubire, ca de exemplu: “A cunoscut Adam pe Eva, femeia sa” (Geneză 4, 1). Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este intelectuală, ci relaţională.

Viaţa veşnică cere ca ei “să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu”. Pentru a înţelege mai bine aceasta trebuie să introducem adverbul “ca” în locul virgulei. Vom avea atunci: ei să te cunoască pe Tine ca singurul Dumnezeu. Are sens această completare într-un context în care ideea de divinitate avea mulţi concurenţi. În vremea lui Iisus împăraţii romani pretindeau că sunt zei şi trebuie să li se aducă atare cult. Dar Iisus insistă că viaţa veşnică stă în recunoaşterea faptului că există un unic şi adevărat Dumnezeu, Dumnezeu pe care Iisus îl numeşte Tată, şi că nicio altă persoană sau orice alt lucru nu poate pretinde a fi Dumnezeu.

Viaţa veşnică cere cunoaşterea a două lucruri: ”să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care l-ai trimis”. Avem din nou nevoie să introducem adverbul “ca”. Astfel propoziţia devine: ei să te cunoască pe Tine CA singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus CA Mesia/Hristos pe care L-ai trimis”. Credinţa creştină din Biserica primară era credinţa în Iisus ca Mesia. Importanta semnificaţie a acestei mărturisiri este că singurul Dumnezeu adevărat care este invizibil şi de necunoscut, s-a făcut pe Sine vizibil şi cognoscibil în persoana lui Iisus. Iisus este revelaţia lui Dumnezeu. El este Emanuel, Dumnezeu cu noi. Viaţa şi învăţăturile lui Iisus devin de aceea pentru noi, cei care suntem în drum spre viaţa veşnică, standardul după care judecăm cuvintele oricărei persoane sau instituţii din această lume. Noi Îl ştim pe singurul Dumnezeu adevărat şi îl ştim prin Cel pe care El l-a trimis să îl facă cunoscut, Iisus Hristos.

Fiecare vrea viaţă lungă şi bună. Viaţa veşnică este viaţa bună fără de sfârşit. Aceasta o căutăm cu toţii. Iisus ne spune astăzi cum să atingem acest scop fundamental al vieţii. Trebuie să ne cultivăm o relaţie intimă, personală cu Dumnezeu şi cu Iisus, pe Care L-a trimis să îl facă cunoscut întregii omeniri.

Ce facem cu timpul? Timpul trece oricum. Este important cum îl organizăm și în ce îl investim. E ca în pilda talanților. Nu-l poți păstra ci trebuie neapărat investit în Dumnezeu, în cei de lângă noi, în familie, în biserică.

Timpul este un dar de la Dumnezeu. Nu-i al nostru. Mâine nu e o garanție pentru azi. Pentru Dumnezeu este important ce facem acum. Spunea Nicolae iorga că timpul schimbă florile câmpului, dar nu poate schimba strălucirea aurului din adâncuri.

Cel mai important este ceea ce există în inimă. Dumnezeu vrea să fim, să avem valoare cerească, iar dacă nu suntem, să devenim. Ce ai, posesiuni, lucruri, e prea puțin important. Adevărata valoare stă în ceea ce nu se vede ușor, dar vede Dumnezeu.

Ce facem cu tinerețea? Trece și ea repede. Unii oameni își bat joc de bătrânețe distrugându-și tinerețea. Există tineri care mor cu piciorul pe accelerație și nu mai apucă ziua de mâine.

În tinerețe îți faci multe planuri. Dar spune Sfânta Scriptură că oamenii care plănuiesc fără Dumnezeu sunt oameni nebuni. Singurul care îți dă dreptul să visezi e Hristos. Visează, dar cu El, și bucură-te.

Ce facem cu biserica? Perfectă nu poate să fie. E formată din oameni diferiți, având personalități diferite, dar care ar trebui să fie una.

Hristos se întreba cine zic oamenii că este El. Aceeași întrebare ar trebui să ne-o punem și noi astăzi. Cine zic oamenii că suntem noi? Ne deosebim cu ceva de ceilalți? Că nu fumăm și nu bem sau că nu mințim, nu e mare lucru. Există atâția alți oameni care sunt la fel de morali.

Diferența o face Dumnezeu, dragostea, credința și trăirea noastră în El. Ești tu ca Iisus pentru ceilalți?

“În vremea aceea, ridicându-şi ochii Săi către cer, Iisus a cuvântat…”

Fragmentul evanghelic de astăzi începe cu o privire aţintită spre cer, privire care ne îndeamnă parcă şi pe noi să ne îndreptăm din nou privirea spre cer pentru a contempla realităţile prezente acolo. Doar că îndreptând privirea noastră spre cer, cred că în inima fiecăruia dintre noi, nu numaidecât datorită necredinţei, cât mai ales din cauza scepticismului specific uman, apare întrebarea: Este cineva acolo??? Cineva care să ne iubească? Cineva căruia să îi pese cu adevărat? Cineva pentru care noi să fim importanţi? Sunt întrebări care apar în inima omului mai ales atunci când, poate sătui de toate grijile şi probleme vieţii de zi cu zi, ne îndreptăm privirea spre cer, spre aceea ultimă sursă a speranţei noastre, dorind parcă să primim odată în plus confirmarea ca nu suntem singuri şi că într-adevăr năzuinţele şi aspiraţiile noastre mai au o şansă să ajungă la împlinire.

Deşi adesea aceste priviri ale noastre îndreptate spre cer nu reuşesc să întrezărească un răspuns la toate aceste întrebări şi căutări, iată că lectura liturghiei de astăzi ne oferă această posibilitate de a afla: dacă şi cine este acolo sus; ce înseamnă a crede într-o astfel de prezenţă şi cum trebuie trăită concret în viaţa cotidiană această credinţă.

Bucuria şi fericirea vieţii unei femei s-au stins atunci când şi-a pierdut fratele din cauza unei boli grave. Era un om bun, iubit de toţi, dar care le fusese luat parcă prea curând. Căzând în descurajare, această femeie nu contenea să îl întrebe pe Dumnezeu: de ce??? Auzind doar tăcere, ea a plecat în lume în căutarea unui răspuns. Nu a mers prea departe că a şi întâlnit un bătrân stând pe o plajă şi bocind. El i-a spus: “Am suferit o mare pierdere. Sunt pictor şi de curând mi-am pierdut vederea!”. Şi el căuta un răspuns la întrebarea: de ce? Femeia l-a chemat să o însoţească, l-a luat de braţ şi astfel au pornit la drum. Curând au întâlnit un tânăr umblând, cu privirea pierdută. De curând fusese părăsit de soţie, fericirea vieţii sale. Şi acesta li s-a alăturat în căutarea unui răspuns la întrebarea: de ce? Imediat au întâlnit şi o femeie care stătea în faţa casei sale plângând căci îşi pierduse copilul. Şi ea i-a însoţit în căutarea unui răspuns. Însă, în ciuda căutări lor, nu au găsit nicăieri un răspuns. La un moment dat ei au ajuns în faţa lui Iisus Hristos. Fiecare i-a prezentat durerea şi frământarea sa, terminând cu întrebarea: de ce? Iisus nu le-a oferit nici un răspuns. Însă, a început să plângă şi le-a spus: “Eu port povara unui femei care şi-a pierdut fratele, a unui pictor care şi-a pierdut vederea, a unui tânăr care şi-a pierdut iubirea vieţii lui şi a unei tinere mame care şi-a pierdut copilul”. În timp ce le spunea acestea, cei patru s-au apropiat unul de altul şi s-au îmbrăţişat, prinzând şi braţele lui Iisus în această îmbrăţişare. Iisus a continuat să le vorbească spunându-le: “Domnia mea este o domnie a inimii. Nu pot preveni durerea. Pot doar să o vindec!”. “Cum?” a întrebat femeia? “Împărtăşind durerile tuturor oamenilor!”, a spus Iisus. Şi s-a făcut nevăzut lăsându-i pe cei patru într-o călduroasă şi profundă îmbrăţişare … a inimilor!

Într-adevăr, este de ajuns să credem că este Cineva acolo sus, un Cineva care ne iubeşte, ne este alături şi ne ocroteşte, pentru a reuşi să trăim încă de pe pământ această rugăciune testamentară a lui Iisus “ca toţi să fie una”(In 17, 21).

Scriitorul grec Nikos Kazantzakis povesteşte cum într-o zi, pe când se plimba pe străzile din Insula Creta, a întâlnit o femeie în vârstă care purta povara grea a unui coş plin cu smochine. Ajungând în dreptul lui, femeia a lăsat coşul jos şi alegând două smochine cât mai frumoase i le-a oferit. Scriitorul, surprins, o întrebă: “Dar mă (re)cunoşti, dragă doamnă?” Ea privindu-l zâmbitoare îi răspunse: “Nu, tinere! Dar trebuie să te cunosc pentru a-ţi oferi ceva? Eşti un om, nu-i aşa? La fel şi eu! Asta nu este de ajuns?” Şi autorul grec remarcă: “Bătrâna avea dreptate! Ea spunea de fapt: tu eşti un copil, eu sunt o mamă şi asta este de ajuns; tu eşti un fiu, eu sunt un tată şi asta este de ajuns; noi suntem fraţi şi surori şi asta este de ajuns. Eu sunt Dumnezeul vostru şi voi sunteţi poporul meu, şi asta este de ajuns!”

Este, într-adevăr, de ajuns să trăim această unică apartenenţă la Dumnezeu, apartenenţă care ne face să fim fraţi între noi, pentru a putea ajunge să primim acea răsplată pe care Iisus vine să o aducă fiecăruia după faptele sale (Ap. 22, 12).