Duminica a II-a după Rusalii

În Palestina, la Sfintele Locuri, există un lac, care se numeşte Lacul Galileii sau al Tiberiadei sau, pentru că este întins, îi zic şi mare. De sus, din avion, crezi că are formă de harpă – cu 10 coarde; cei care au fost la Sfintele Locuri l-au văzut. Apele lui sunt foarte curate; provin din izvoarele munţilor înalţi acoperiţi de zăpadă. De acolo coboară râuleţe şi ajung în el. Acolo vine şi râul Iordan. Apele lui se varsă în lac şi toate apele care prisosesc pleacă din cealaltă parte a ei şi continuă. Binecuvântat râu, binecuvântat lac.

Scrie evanghelia astăzi  că Hristos „mergea pe lângă Marea Galileii” (Matei 4, 18). Acolo s-a dus Hristos, Care iubeşte cele frumoase, făpturile pe care El însuşi le-a plăsmuit. Se plimba pe lângă acel lac fermecător. De ce S-a dus acolo? Oare ca să respire aer curat? S-a dus pentru un scop mult mai înalt. S-a dus ca să-şi aleagă pe ucenicii Lui, personalul prin care avea să înoiască lumea. Nu s-a dus nici la Roma, nici la Atena, nici în vreun alt loc din centrele culte. S-a dus la mare, lângă pescari.

A văzut acolo două bărci. Într-una, doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncau mreaja să pescuiască. În cealaltă, alţi doi fraţi, Ioan şi  Iacov împreună cu tatăl lor Zevedeu, dregându-şi şi aranjându-şi mrejele lor. Şi i-a chemat. Lăsaţi, zice, aceste mreje, urmaţi-Mă şi Eu vă voi da Har; vă voi face “pescari de oameni” , veţi pescui suflete. Şi ei? „Îndată” L-au urmat (Matei  4, 19-22). Acest cuvânt „îndată” cântăreşte mult. Ce vrea să însemneze „îndată”? „Imediat”, fără ezitare. N-au spus mâine, poimâine, după o lună, după un an. Imediat au spus „prezent”, cum face soldatul faţă de ofiţer. Au lăsat bărci, mreje, rude, şi-au venit lângă Hristos.

Dacă ar veni astăzi Hristos şi ar spune „Veniţi cu Mine, lăsaţi toate şi urmaţi-Mă!”, cine L-ar urma? Unul va zice: Ce zici acum, sunt nebun să las toate?… Altul va zice: Cât îmi vei da?… Vor bani. Dacă Hristos ar fi rânduit un profit, mulţi ar fi acceptat; aşa…, nici unul.

Din alte neamuri, (Italia, Franţa, Germania şi altele), pornesc misionari pentru Africa şi Asia şi muncesc, punându-şi  viaţa în primejdie. Din România? Trei milioane au plecat în afară; însă nu pentru misiune, ci ca să muncească şi să facă bani. Rar se mai găseşte vreun misionar. Rari sunt astfel de oameni în vremurile noastre. Biserica cheamă la misiune şi „creştinii de apă dulce” zic: Eu nu mă fac misionar, este un lucru greu. Cheamă la preoţie, dar părinţii nu-şi dau nici măcar un copil să slujească Bisericii ca preot. Un copil bun îi spune tatălui său că vrea să se facă preot sau că vrea să plece la mănăstire. Şi acesta, mai-mai să-l omoare!

Deci, misionar nu te faci, preot nu te faci. Ei, atunci îţi cer altceva, cel mai uşor lucru. Nu-ţi spun să ridici un munte; te pun să ridici o pietricică. Ce pietricică? Mersul la biserică. Este duminică? Este 8.00 dimineața? Te cheama Hristos. Du-te la biserică. Du-te să te închini şi să-L adori pe Dumnezeu. Du-te să-I spui un mulţumesc. Am spus-o şi altă dată: 168 de ore are săptămâna. O oră și jumătate ne cere Dumnezeu, atât durează Dumnezeiasca Liturghie de la „Binecuvântată este împărăţia Tatălui…” până la „Pentru rugăciunile…”. Intră în biserică, adu-ţi aminte că eşti om, spune un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, un „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosului”, un „Pomeneşte-mă, Doamne”. Altfel? Asta n-o facem, cealaltă n-o facem, iar la sfârşit…

Pe toţi creştinii Iisus i-a făcut „pescari de oameni, pescari de suflete”. De aceea, toţi creştinii, mai înainte de a fi medici, profesori, ingineri, scriitori, agricultori, şomeri, casnici, pensionari sau altceva, sunt pescari de oameni, sunt pescari de suflete pierdute. Dacă cineva neglijează acest fapt este un om care nu şi-a împlinit misiunea încredinţată la Botez: “Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată.” ( 1Pt 2, 9).

Am găsit pe un site un pamflet, o poveste ironică, care s-ar potrivi multora dintre creştinii de astăzi. Acest pamflet spune că, undeva, într-un ţinut cu multe ape, cu mult peşte şi cu peşti flămânzi, trăiau nişte oameni care îşi ziceau „pescari”. Săptămână după săptămână, lună de lună, an după an, cei care se numeau „pescari” se întâlneau în şedinţe, discutau despre abundenţa de peşti din jurul lor şi despre chemarea lor de a fi pescari. Le plăcea mult lozinca: „Pescuitul este datoria fiecărui pescar!”. Ţineau şedinţe cu tema „Campania de pescuit” sau „Luna pescuitului” etc. De asemenea, organizau conferinţe despre pescuit, despre promovarea pescuitului, despre echipamentul de pescuit, despre noile metode de pescuit şi chiar despre noi „momeli” pentru peşti. Aceşti pescari şi-au construit şi o clădire impunătoare cu firma „Sediul General al Pescarilor”. Şi cu toate că apelul era ca orice pescar să pescuiască, un singur lucru nu făceau aceşti oameni: nu pescuiau. Poate cineva să fie pescar dacă nu prinde nici măcar un peşte? Poate cineva să fie pescar de oameni dacă nu salvează nici măcar un suflet?

Şi în continuarea acestui pamflet, se redă şi o ştire preluată din ziarul Times-Reporter, din New Philadelphia, Ohio, din septembrie 1985. Acest articol vorbeşte despre o sărbătoare a înotătorilor de elită, care aniversau un an de când nu s-a mai înecat nimeni în ştrandul municipal al oraşului New Orleans. Sărbătoarea s-a ţinut chiar pe malurile ştrandului. Au participat vreo 200 de persoane, între care 100 erau înotători licenţiaţi şi care pe durata desfăşurării sărbătorii au fost mandataţi şi să supravegheze bazinul de înot. La încheierea sărbătorii, care celebra un an fără incidente, pe când amenajările au fost evacuate, au descoperit în bazin un om înecat. S-a înecat în mijlocul unei mulţimi de înotători care erau adunaţi să sărbătorească un an fără incidente.

Acest pamflet, dublat de acest caz real, ironizează pe acei creştini care au primit de la Iisus, Marele Pescar, „Certificatul de pescari de oameni”, dar care nu numai că nu au mers niciodată la pescuit de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu, dar li s-au pierdut suflete chiar de sub ochii lor, suflete din familiile lor, suflete dintre prietenii lor, suflete din comunităţile lor.

Avem biserici, avem slujbe, avem cărţi, avem metode, avem întâlniri: zonale, naţionale şi mondiale. Avem de toate, dar nu avem creştini convertiţi şi creştini pescari de oameni. Avem multă lene spirituală împletită cu multă mândrie, cu multă părere bună despre sine şi cu multe pretenţii ciudate; însă nu avem oameni convertiţi, nu avem oameni care cred în cuvintele lui Iisus, nu avem smeriţi, nu avem oameni care au rupt-o cu păcatul; nu avem oameni care mărturisesc pe Iisus cu fapta şi cu vorba, nu avem suflete aduse pe calea mântuirii. Tare vom mai fi întrebaţi despre toate asta la judecata divină!

Ce aţi zice de un student la medicină care, în loc să înveţe materia de medicină, ar citi multe romane şi biografii celebre? Va fi el un medic bun care să salveze vieţi? Aşa este şi cu creştinul care pierde vremea cu nimicuri, dar nu face ceea ce trebuie să facă, care nu este pescar de oameni. Este el un creştin bun?

Toţi cei care L-au urmat pe Hristos au descoperit o comoară despre care au dorit ca şi alţii să ştie. Acei oameni erau nişte entuziaşti ai lui Hristos şi au împărtăşit acel entuziasm şi altora. Ei au fost convinşi că însuşi sensul universului le-a fost descoperit în venirea, moartea şi învierea lui Iisus Hristos, şi nu puteau să ţină sub tăcere această descoperire. Ei nu şi-au spus, „Biserica este un loc rezonabil unde să mergi Duminica dimineaţa, unde este muzică frumoasă…etc.”, ci, „Veniţi să-L vedeţi pe Cel ce mi-a spus tot ce-am făcut.”, sau, „Noi am găsit pe Mesia”. Ei erau nişte martori şi s-au purtat ca atare. Dar cât de des vedeţi astăzi acest lucru în cercurile creştine? Entuziasmul este suspect în această epocă a dezamăgirilor. La urma urmei, fiecare are dreptul la propria opinie… nu vrem să fim acuzaţi de nimic; trebuie să respectăm dreptul la intimitate al oamenilor, zic mulţi astăzi; culmea, dintre cei botezaţi. Şi în acest fel păstrăm tăcerea asupra celei mai entuziasmante descoperiri pe care omul o poate avea în această viaţă, părând că am uitat că Hristos ne-a poruncit să le-o spunem celor din jurul nostru şi că noi înşine am descoperit cea mai mare comoară din lume.

Ce se întâmpla dacă primii creştini păstrau tăcerea asupra Evangheliei? Nu vreau să ne imaginăm.

Ce se întâmpla dacă prietenii care ne-au spus-o, ar fi păstrat ei tăcerea? Nu am fi fost aici! Nu se simte nimeni astfel constrâns de dragostea lui Hristos, încât s-o spună altora? Aşa s-a răspândit Evanghelia pe atunci, şi doar aşa se va răspândi şi în zilele noastre.

Să ne rugăm cu psalmistul: „Căile Tale, Doamne, arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă. Îndreptează-mă spre adevărul Tău şi mă învaţă, că Tu eşti Dumnezeu, Mântuitorul meu, şi pe Tine Te-am aşteptat toată ziua.” (Ps 24, 4-5)