29 iunie – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Cu mult timp în urmă, un preot a înfiinţat, să-i spunem, „o casă de copii”. Acolo aduna tinerii aflaţi în lipsuri şi se îngrijea de ei cu dorinţa de a le oferi posibilitatea unui viitor mai bun. Curtea acelei case de copii era mereu plină şi gălăgioasă. Într-una din zile preotul s-a dus în mijlocul copiilor, le-a împărţit câte o foaie de hârtie şi le-a spus: „Scrieţi aici ce vă doriţi cel mai mult. Ce aţi vrea să vă ofer? Mă voi strădui ca fiecare să primească ceea ce-şi doreşte”. Fantezia copiilor, tinerilor şi dorinţele lor s-au pus imediat în mişcare şi fiecare a cerut tot felul de jucării şi lucruri. Însă mare i-a fost uimirea şi bucuria preotului când pe un bileţel a găsit scris: „Eu vreau să mă ajutaţi să fiu sfânt!”. Atât. Nicio jucărie. Niciun lucru. Doar să fie sfânt.

Au fost vremuri şi poate încă mai sunt sau vor mai fi, când dorinţa oamenilor era să fie sfinţi. Copiii îşi doreau să fie sfinţi pentru că vedeau această dorinţă în familiile lor. Familiile se deprindeau cu viaţa de sfinţenie privind la păstorii lor sau la persoanele consacrate care radiau de această dorinţă după împlinirea cuvântului lui Dumnezeu: „Fiţi sfinţi pentru că Eu, Domnul vostru, sunt sfânt”.

Astăzi ne putem imagina că sfinţii pe care-i sărbătorim, Petru şi Pavel, ne întind fiecăruia o foaie de hârtie şi ne spun: „Scrieţi ceea ce vă doriţi cel mai mult şi noi ne vom strădui să vă mijlocim de la Domnul acele daruri”. Ce am scrie pe foile noastre? Ce-şi doresc copiii, tinerii, bărbaţii şi femeile, familiile, preoţii, bătrânii, bolnavii? Ce-şi doresc? Ce ne dorim? Mai vrea astăzi cineva să fie sfânt sau toţi vrem doar să fim sănătoşi, să avem ajutor la şcoală sau la serviciu, să fim ocrotiţi de necazuri şi de duşmani?! Cine-şi mai doreşte astăzi să fie sfânt?

Cine este de fapt sfântul? Putem găsi multe definiţii pentru această realitate. Însă pentru vremurile pe care ni le-am construit şi pe care le trăim mi se pare sugestiv un gând pe care l-am găsit într-o carte: va veni ziua în care vom declara ca sfânt orice om cinstit. Atât de rar va fi el – şi atât de greu va fi ca omul să rămână nepătat, nemânjit, încât un asemenea exemplar va echivala cu un adevărat miracol.

Sfântul nu se abate din calea ştiută, sfântul rămâne drept când toţi se apleacă, el este omul care rămâne nepătat. Să nu ne uităm în jurul nostru pentru a găsi astfel de oameni. Să ne uităm mai întâi la noi, în noi: suntem astfel de oameni? Putem deveni astfel de oameni drepţi, nepătaţi, necompromişi?! Obligaţia de a fi sfânt nu e pentru celălalt, pentru vecinul sau soţul sau prietenul meu, ci, în primul şi în primul rând, e pentru mine.

Dar unde sunt sfinţii? Unde-i mai întâlnim. Uneori avem impresia că toţi s-au retras în calendar şi au rămas acolo. În jurul nostru sunt din ce în ce mai rari. Oare de ce?

Poate că un motiv îl putem înţelege şi din relatarea Scripturii. Acolo autorul spunea că în timp ce Petru era în închisoare „Biserica se ruga fără încetare pentru el lui Dumnezeu”. Poate că ne lipsesc sfinţii, sau viaţa de sfinţenie, pentru că ne rugăm prea puţin pentru a fi sfinţi, noi sau cei din jurul nostru. De câte ori punem în intenţiile noastre: „Doamne, ajută-mă să fiu sfânt?”. Sau „Doamne, dă-ne mai mulţi oameni sfinţi”. Sau de câte ori, asemenea Bisericii de la începuturi care se ruga pentru apostolul Petru, ne rugăm noi pentru urmaşii sfinţilor? De câte ori ne-am rugat pentru preotul nostru să fie sfânt sau pentru episcopi, preoţi, familii, monahi etc? Biserica are nevoie şi astăzi de sfinţi, de oameni ca Petru, ca Pavel, de oameni care să vorbească despre adevăr, de oameni care să indice o direcţie clară, dreaptă!

Avem aşadar astăzi  în faţă doi sfinţi mari. Suntem în faţa acelor oameni care au spus: Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa. În viaţa lor sunt multe aspecte care ne plac şi pe care ar trebui să ne dorim să le imităm. Ştiţi ce iubesc eu cel mai mult la sfinţii Petru şi Pavel?

Iubesc la ei faptul că l-au recunoscut pe Domnul atunci când l-au întâlnit: „Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, a spus Petru şi am auzit şi noi în Evanghelie. Iar Saul, atunci când Hristos i s-a arătat pe drumul Damascului, l-a întrebat: „Cine eşti, Doamne?!” (Fap 9, 5) Aş vrea ca şi eu să privesc la Hristos şi să spun mereu cu aceeaşi convingere: „Tu eşti Hristos, fiul Dumnezeului celui viu!” Toţi vrem să-l recunoaştem pe Hristos atunci când El apare în viaţa noastră, dar… de câte ori nu privim împărtăşania în sec, în gol, lipsiţi de credinţă, nereuşind să vedem dincolo de bucăţica de pâine! De atâtea ori ni se întâmplă să nu-L recunoaştem pe Hristos prezent în celălalt, în cel bătrân, sărac, în cel bolnav şi lipsit de ajutor?! Şi pentru că nu-L recunoaştem prezent trecem mai departe, suntem indiferenţi. Comportamentul nostru din biserică, neglijenţa noastră faţă de sfintele taine, indiferenţa faţă de harul lui Dumnezeu ne spun un singur lucru: nu-L recunoaştem pe Hristos prezent în mijlocul nostru. De aceea ne permitem să râdem de alţii, să batjocorim, să stăm departe de Euharistie zile, poate chiar luni sau ani.

Dacă iubesc la aceşti apostoli faptul că L-au recunoscut pe Hristos, iubesc şi felul lor de a renunţa la toate pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa. Nimeni şi nimic nu a mai fost piedică între ei şi Hristos! Au renunţat la toate de dragul lui Hristos. Cât de convingător ne spune apostolul Pavel: „

Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc, Şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei” (Filipeni 3, 7-9). Să renunţi la toate pentru Hristos: ce har! Să privim acum la noi: la câte lucruri sau persoane, anturaje, păcate sau vicii nu ar trebui să renunţăm şi noi?! Cine ne ţine departe de Hristos? Ce punem mai sus decât iubirea lui Dumnezeu?

Iubesc la Pavel faptul că atunci când L-a descoperit pe Hristos, a simţit că are totul: nu a mai avut nevoie de nimic altceva: „Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig” (Fil 1, 21) sau „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal 2, 20). Pentru câţi dintre noi a trăi însemnă Hristos? Cât din ceea ce trăim raportăm la Hristos?

Îmi place şi cred că ar trebui să ne placă tuturor că ei nu şi-au schimbat doar numele, ci atitudinea, viaţa. Întâlnirea cu Hristos schimbă! Simon a devenit Petru, pescarul a devenit pescari de oameni, de suflete; Saul a devenit Pavel, prigonitorul a devenit creştinul înfocat! Câte nu ar fi de schimbat şi în viaţa noastră. Prin botez am primit numele de creştin, dar trăim noi într-un mod vrednic de acest nume? În Sfintele Taine şi în cuvântul Domnului ne întâlnim cu Hristos: ce impact are în viaţa noastră această întâlnire?! Reuşim să ne lăsăm transformaţi de Hristos? Măcar ne dorim acest lucru?

De asemenea, cred că la aceşti doi mari apostoli trebuie iubit faptul că atunci când au găsit adevărul, l-au spus şi altora: au predicat prin cuvinte şi fapte. Nu au fost egoişti, fricoşi, chiar dacă au suferit şi au îndurat multe. A făcut ca Adevărul să răsune până la marginile pământului şi chiar ne-au atras atenţia „Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia”. Vai mie. Vai nouă dacă nu vestim Evanghelia, dacă nu  facem ca viaţa noastră să fie un strigăt continuu despre acest adevăr: Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Domnul şi Dumnezeul nostru.

Ba mai mult, Petru şi Pavel nu doar că au proclamat acest adevăr, ci l-au iubit. Şi-au dat viaţa pentru Hristos care devenise totul lor, care era pentru ei calea, adevărul şi viaţa.

Iubesc la Petru şi faptul că a plâns, şi-a plâns păcatul! Cât de mult ar schimba faţa pământului pocăinţa, recunoaşterea păcatelor. Astăzi lipseşte această putere, lipseşte această smerenie: să recunoşti că eşti mic, slab, păcătos. Oamenii nu mai au curaj să plângă, să-şi plângă păcatul. Poate că ar trebui să plângem mai des. Avem de ce!

Şi legat de acest plâns şi de greşeală, aş vrea ca şi pe mine, atunci când greşesc să mă dojenească tot Hristos. Să mă certe Domnul când prin viaţa mea mă împotrivesc planului Său: să-mi spună şi mie: „Treci înapoia mea, satano” (Ah, cât de dur e, dar şi cât de salvator a fost pentru Petru!), pentru că numai în felul acesta voi fi aşa cum mă vrea Domnul! Să strige la mine când Îl persecut: „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Să mă trezească, Domnul. La câţi dintre noi nu ar trebui să strige Hristos astăzi: pentru ce mă prigoneşti?! Strigă, Doamne, către noi din înălţimea cerului Tău şi fă-ne ascultători asemenea apostolilor Tăi. Cu siguranţă, aşa cum am auzi de la Hristos cuvintele de mustrare, tot de la El am primi şi ne-ar fi drag să auzim şi noi ca ei: „Fericit eşti tu, Simon Petru… Tu eşti Petru-piatră”. Iar lui Pavel: Fericit eşti tu, Saul. …Tu eşti Pavel „un vas ales” (Fap 9,15). Iar nouă… Nouă nu ştiu ce ni s-ar potrivi, dar sigur Domnul are şi pentru noi un cuvânt bun, de încurajare, de fericire.

Şi nu în ultimul rând mi-e drag la ei modul în care au iubit Biserica, mireasa lui Hristos zidită pe credinţa lui Petru, pe piatră şi pe care apostolul Pavel a dorit-o nepătată, fără niciun rid sau zbârcitură! Din această dragoste a lor faţă de Biserică vine pentru noi una dintre cele mai mari provocări ale timpului. Astăzi Biserica este persecutată, prigonită, învinuită de multe ori pe nedrept. De multe ori este greu să o iubeşti, mai ales atunci când priveşti doar la oamenii care o reprezintă sau numai la unii oameni din ea. Însă Biserica este a lui Hristos, este mireasa Lui, este Trupul Său şi trebuie iubită, preţuită. Noi trebuie să luptăm şi astăzi pentru ea, aşa cum apostolii şi-au dat viaţa pentru ea. Şi mă bucur, şi ne bucurăm când vedem că sunt şi astăzi oameni care o iubesc, o preţuiesc, oameni care în ea, în Biserică, Îl găsesc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Privind la ei, la viaţa lor, cred că toţi am vrea ca la sfârşitul vieţii să putem spune împreună cu ei: Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa.

Aceştia sunt sfinţii spre care privim. Sfinţii de care lumea are nevoie. Spunem că astăzi pare să fie mai puţini sfinţi care trăiesc printre noi. Dar nu trebuie să uităm că încă sunt mulţi printre noi care încearcă, se străduiesc să fie sfinţi. Şi unii chiar reuşesc. Au un chip senin. Iubesc frumos. Sunt generoşi. Oameni obişnuiţi, dar cu un suflet neobişnuit. Totul e să ştii să faci ceea ce Dumnezeu îţi cere. Ei au fost sfinţi pentru că L-au simţit bine pe Dumnezeu. Adică au ştiut ce misiune le-a dat. Şi au făcut totul conform planului divin. Ce minte sclipitoare trebuie să ai ca să citeşti semnele timpului. Şi, mai ales, ce suflet trebuie să ai. Apoi, vine şi sfinţenia. Se aşază peste tine ca o haină brodată cu virtuţi. E uşor să fii sfânt când tot ce-ţi doreşti e Dumnezeu şi când ai puterea să strigi: mai bine moartea decât păcatul. Am văzut că sfinţenia se cere în genunchi, cu umilinţă, însă primirea ei îţi dă puterea să stai drept în faţa tuturor furtunilor. Să fii sfânt înseamnă să simţi cum Dumnezeu te ţine de mână, cum El îşi aşterne peste tine mantia Sa ocrotitoare şi nimic nu-ţi mai poate dăuna. Să fii sfânt înseamnă să-l descoperi pe Hristos acolo unde toţi îl ascund sau nu-L văd; să te uiţi la celălalt şi, indiferent cum arată, să simţi că în el creşte Hristos; să dai praful păcatului la o parte, să faci lumină până răsare în inimă Soarele cel fără de asfinţit! Să fii sfânt nu înseamnă să faci lumea să întoarcă privirea după tine sau să se adune în jurul tău, ci să-i faci pe toţi să se adune în jurul lui Hristos. Aşa aţi făcut voi, sfinţilor Petru şi Pavel: aţi atras oamenii la Dumnezeu! Aţi făcut din Dumnezeu centrul vieţii şi al istoriei.

Acum sunteţi fericiţi în ceruri. Vă rugăm, revărsaţi din fericirea voastră şi asupra pământului. Strecuraţi-vă astăzi în viaţa celor dragi ai noştri şi alungaţi din inima lor orice tristeţe. Luaţi voi inimile noastre zdrobite de dureri şi păcate şi turnaţi peste ele balsamul mângâierilor voastre. Da, faceţi să cadă astăzi pe pământ acea ploaie de trandafiri pe care ne-aţi promis-o! Aşa cum lui Petru i-au răsunat cuvintele „Fericit eşti tu, Simon!” la fel să răsune în cei singuri, în cei bolnavi, în cei bătrâni cuvântul şi mângâierea Domnului: nimeni să nu se mai simtă singur sau părăsit, căci Domnul şi sfinţii Lui îi stau alături. Voi sfinţilor apostoli, daţi omului un suflet nou să reuşim să ne iubim unii pe alţii, să ne îngrijim unii de alţii. Priviţi cu drag spre noi şi binecuvântaţi-ne să ne dorim şi noi sfinţenia.