Sfântul Proroc Ilie, exemplu de credinţă şi curaj

Părinţii Bisericii spun că niciodată Dumnezeu n-a ascultat mai mult de om ca în vremea prorocului Ilie. Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peşterii sale (ce se poate vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaş al său, Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul este personajul din Vechiul Testament cel mai drag şi mai familiar conştiinţei creştine de pretutindeni şi, totodată, singurul profet care, deşi nu a scris nici o pagină, e înscris cu roşu în calendarul ortodox.

Dacă unii critici literari îl percep pe Sfântul Ilie ca pe un om solitar şi aventurier, disident şi neadaptat, curajos şi perseverent, apărător al celor săraci şi marginalizaţi, mustrător al patimilor omeneşti şi mâhnit de slăbiciunea şi ignoranţa poporului, mulţi exegeţi biblici îl văd pe acest proroc ca pe un mare mărturisitor al adevărului revelat în vremuri de apostazie, prigonit în toată viaţa sa din cauza vicleniilor acelui veac, aspru cu sine şi cu ceilalţi, mare făcător de minuni, prototip al monahilor şi pustnicilor creştini. Mai presus de toate aceste însuşiri, Ilie Tesviteanul a vorbit cu Dumnezeu, L-a văzut pe Muntele Horeb şi a simţit mireasma harului şi adierea lină a prezenţei Lui în toată viaţa sa. Cu preţul vieţii, a mărturisit pe adevăratul Dumnezeu şi a primit viaţă veşnică. Cine este cu adevărat Sfântul Ilie?

O viaţă sub semnul Proniei dumnezeieşti

Originar din Tesba Galaadului, la est de Iordan, întreaga lui activitate a fost legată de viaţa şi istoria comunităţii israelite din Regatul de nord, ce îşi avea de ceva timp capitala la Sa-ma-ria. Ilie trăieşte în prima jumătate a secolului al IX-lea î.d.Hr., fiind contemporan cu unul dintre cei mai sângeroşi regi ai lui Israel, regele Ahab. Activitatea profetului este descrisă în cărţile 3 şi 4 Regi (capitolul 1) şi nu conţine nici un fel de informaţie despre viaţa personală a acestuia. Tradiţia creştină, în Vieţile Sfinţilor, prezintă o serie de detalii despre viaţa profetului, detalii ce nu pot fi întâlnite în textul sacru. Se vorbeşte despre tatăl lui Ilie, Sovac, despre vedenia pe care a avut-o acesta în momentul naşterii fiului său şi despre consacrarea vieţii profetului lui Dumnezeu încă din fragedă pruncie. Se observă de aici evlavia pe care creştinii au avut-o încă de la început faţă de acest proroc vechi testamentar, creionându-i viaţa şi tinereţea după modelul vieţii Sfântului Ioan Botezătorul.

Însă textul biblic nu prezintă nici un fel de informaţie despre naşterea, copilăria şi tinereţea profetului Ilie, după cum nu scoate în evidenţă nici pe membrii familiei sale. Persoana lui apare spontan în primul verset al capitolului 17 din 3 Regi. Modalitatea apariţiei sale poate fi asemănată cu cea a apariţiei lui Melchisedec, regele Salemului din relatarea biblică despre patriarhul Avraam (Facerea 14). El este profetul ridicat de Dumnezeu pentru a menţine credinţa adevărată în timpul domniei lui Ahab şi a soţiei sale, Izabela. Pentru autorul inspirat al textului scripturistic, nu era importantă viaţa profetului de până în acel moment, ci erau importante doar acele momente care au darul de a sublinia slujirea şi propovăduirea lui Dumnezeu de către Ilie.

Însuşi numele profetului este legat de această slujire şi misiune pe care el o are în mijlocul comunităţii israelite. Ilie este, potrivit textului biblic, un nume teoforic. În limba ebraică, Elijahu înseamnă „Domnul e adevă-ratul Dumnezeu“ sau „Yahwe este Dumnezeu“. Deci numele pe care îl poartă profetul este prin el însuşi o mărturisire de credinţă. Aflat în mijlocul unui popor idolatru ce nega însăşi raţiunea existenţei sale prin credinţa în zeul Baal, Ilie simte nevoia de a îndrepta într-un mod anume calea celor de un neam cu el după trup. Glasul conştiinţei, credinţa puternică şi râvna nemistuită îl fac pe Ilie acel slujitor neobosit al lui Dumnezeu. Îl transformă dintr-un om obişnuit într-un lucrător de minuni înaintea oamenilor. Din râvnă şi din credinţă a ieşit Ilie înaintea lui Ahab vestindu-i acestuia seceta ce va urma. Prin credinţă şi dragoste de Dumnezeu profetul Ilie are puterea de a închide cerul timp de trei ani şi şase luni. „Şi s-a sculat prorocul Ilie ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea“, descrie Iisus Sirah (48, 1) această lucrare plină de zel a lui Ilie. Scriptura nu îi atribuie profetului Ilie puteri extraordinare, deosebite, ci îl raportează mereu la Dumnezeu, la relaţia lui cu divinitatea: „Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa“ (Iacov 5, 17-18).

Puterea credinţei

Urmând îndemnului lui Dumnezeu, Ilie se retrage la pâ-râul Cherit, unde setea şi-o potolea cu apa din pârâu, iar mâncarea îi era adusă de corbi, „pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara“. Atunci când a secat şi pârâul, profetul Ilie s-a dus în Sarepta Sidonului, unde a rămas în casa unei văduve. Atunci când fiul acesteia a murit, Ilie l-a înviat, dar nu prin propria putere, ci prin puterea pe care o primise de la Dumnezeu, al Cărui slujitor şi era. Că Ilie face acest lucru prin puterea lui Dumnezeu vedem chiar din cuvintele lui: „Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!“ (3 Regi 17, 21).

După trecerea a trei ani, Ilie se arată lui Ahab provocându-i la o „întrecere“ pe preoţii şi profeţii lui Baal: şi ei, şi el să aducă jertfă lui Baal, respectiv lui Dumnezeu şi „Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu“ (3 Regi 18, 24). În zadar au strigat şi au înălţat glasurile lor către cer preoţii lui Baal, căci nu au primit nici răspuns. Când s-a rugat şi Ilie, „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ“ (3 Regi 18, 38). Episodul acesta are rolul de a pune în opoziţie pe Dumnezeul Cel adevărat cu idolii care sunt lipsiţi de putere, plăsmuiri ale ignoranţei şi necredinţei. După ce poporul a cunoscut că Domnul este singurul şi adevăratul Dumnezeu, a trimis Domnul şi ploaie asupra pământului. Uciderea preoţilor lui Baal ce a urmat jertfei lui Ilie nu a fost pe placul lui Ahab şi Izabe-lei, ci a stârnit mânia acestora, încât Ilie a fost nevoit să se refugieze pe muntele Horeb.

Înainte de a-şi încheia activitatea profetică, Ilie îşi alege ucenic pe Elisei. Împreună traversează Iordanul, Elisei urmând a fi martor al ridicării lui Ilie la cer. Pe vremea Mântuitorului, adică opt veacuri mai târziu, renumele lui Ilie era atât de mare printre evrei, încât, de mai multe ori, asupra lui Ioan Botezătorul, ca şi a lui Iisus Însuşi, a planat bănuiala că ar fi fost reîntrupări ale prorocului din vechime. La Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, Evanghelia ne spune (Matei 17, 3-4; Marcu 9, 4-5; Luca 9, 30 şi 33) că Moise şi Ilie s-au arătat de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos, după mărturia celor trei ucenici care-L însoţeau (Petru, Iacov şi Ioan). Conform unei vechi tradiţii, cu temei în Sfânta Scriptură (Matei 17, 10-11), Ilie va reveni la sfârşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusiei, deci ca înaintemergător al celei de-a doua veniri a Domnului. Bazileii bizantini vor fi cei care îi fixează data de prăznuire, pe 20 iulie. În secolul al V-lea, împăratul Zenon a consacrat o biserică, în Petrion, Sfântului Ilie Tesviteanul, iar mai târziu, Constantin al VII-lea Porfirogentul descrie, în cartea lui dedicată ceremoniilor, prăznuirea deosebită din ziua Sfântului Ilie.

Discreţia lui Dumnezeu

Deşi Ilie este perceput în timpul vieţii drept un râvnitor, prin înţelegerea duhovnicească el depăşeşte chingile Legii vechi. Vederea lui Dumnezeu de către Ilie pe Muntele Horeb, descrisă în 3 Regi capitolul 19, reia elementele teofanice din darea Legii lui Moise pe acelaşi munte. Dacă legea lui Moise pune ac-centul pe vizual, pe auditiv – foc, tunete, cutremur, deci manifestări în forţă -, Ilie depăşeşte această sferă a catafaticului şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu în isihie, în adiere de vânt lin. Aceasta este chemarea la linişte pe care o găseşte monahul sau orice creştin în briza harului Sfântului Duh, vie şi lucrătoare în fiecare Liturghie. Discreţia este modul în care Domnul este prezent în lume şi în viaţa noastră. El este Însoţitorul a Cărui prezenţă nu o putem sesiza prin dorinţa de senzaţional, de spectaculos. De multe ori, Dumnezeu Se lasă ignorat, tocmai pentru că iubirea Lui faţă de lume nu este una despotică, care se impune, ci una care se propune, se dăruieşte fără a constrânge. El nu Se arată pe un panou publicitar, nici nu tropăie în faţa noastră. Dumnezeu Se arată uneori oamenilor înţelepţi, care ştiu să-I vadă paşii tainici. Nu în miracole, arătări ce creează uimire, panică şi spectacol se vede prezenţa lui Dumnezeu, ci în firescul cotidian, înfrumuseţat de gândul şi fapta bună. Aproapele nostru este cel prin care Dumnezeu măsoară iubirea noastră.

Precursor al ascezei creştine

Sfântul Profet Ilie şi Enoh sunt singurele cazuri care au rupt legea implacabilă a morţii. Sfântul Ilie a fost ridicat în carul de foc, aşa cum vedem în primele două capitole din cartea 4 Regi. Din acest punct de vedere, el va deveni, în interpretarea patristică, simbolul ridicării de la materie. În acest sens, Sfântul Maxim îl pune în strânsă legătură cu contemplaţia şi spune că, dacă Moise simbolizează partea practică, Sfântul Ilie este chipul contemplaţiei, al răpirii de la materie şi, din acest punct de vedere, el este un simbol al monahilor. În secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie de Nazianz îl folosesc drept imagine a retragerii în pustie şi a nevoinţelor ascetice.

Ilie este model al călugărilor. Aceasta se vede şi din faptul că Sfântul Ioan Botezătorul, un ascet desăvârşit, devine, după cum spune şi Mântuitorul Iisus Hristos, un nou Ilie: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el (Ioan) este Ilie, cel care va să vină“ (Matei 11, 14). Însă nu trebuie să se creadă că este vorba de vreo reîncarnare a lui Ilie în Ioan. Mărturia biblică îi apropie pe cei doi datorită vieţii lor ascetice; amândoi se caracterizează prin asprime şi hotărâre (Luca 9, 8), lucrează cu aceeaşi putere (Luca 1, 17) şi adoptă acelaşi mod de viaţă (3 Regi 17, 1 şi Luca 3, 2; 4 Regi 1, 8 şi Matei 3, 4).

Curajul mărturisirii

Ilie a fost unul dintre primii mari proroci ai lui Israel, în sensul deplin al cuvântului, căci proroc nu însemna doar înainte-văzător al celor viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui Preaînalt, ca să nu se abată de la dreptate nici poporul, nici mai-marii lui. E bine să ai putere, dar e şi mai bine să nu ai nevoie de putere, întrucât adeseori aceasta corupe şi alienează. Totuşi, Ilie ştie că dragostea pentru oameni este cea mai subtilă putere din lume. Când prorocul se plânge lui Dumnezeu că este un om bătrân şi neputincios şi că trebuie să vorbească şi preoţilor, şi poporului necredincios, Dumnezeu îi spune că nu este singurul dreptcinstitor, ci că mai sunt în popor 7.000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Din acest episod ne dăm seama că atunci când ni se pare că suntem singurii în stare să facem lucrurile cele bune, Dumnezeu ne arată că mai sunt câţiva ca noi, primind astfel putere. Când poporul se declară a fi dreptmăritor de Dumnezeu, conducătorii pot fi (şi chiar trebuie) certaţi pentru abaterile de la credinţă şi moralitate. Sfântul Ilie, spre exemplu, a certat pe regele Ahab că a construit, la îndemnul soţiei sale păgâne, Izabela, un templu închinat zeului Baal, arătând poporului care este, de fapt, credinţa cea adevărată în Dumnezeul cel viu. Portretul sufletesc al acestui profet are câteva trăsături fundamentale: zel misionar, dedicare totală, propovăduire fără compromisuri. El nu negociază cu idolii şi nu îşi face calcule de imagine, ci mărturiseşte adevărul şi demască înşelătoria, impostura, spunând lucrurilor pe nume. De altfel, seceta nu este nimic altceva decât necredinţa, depărtarea de Apa Vieţii. Poporul vrea apă, dar nu Îl caută pe Dumnezeu, Cel ce dăruieşte sens trecerii noastre prin lume. Soluţia este pocăinţa, adică întoarcerea la credinţă, la modelul de viaţă al acestui mare profet care, dacă îl cinstim şi îl imităm după putere, ne „izvorăşte tămăduiri“ (Troparul Sfântului Ilie), fără a mai fi nevoie să apelăm la tot felul de vraci, guru şi adepţi ai sectelor terapeutice contemporane care promit celor naivi şi debusolaţi vindecarea imediată a sufletului şi a trupului, asemenea falşilor preoţi ai zeului Baal de odinioară.

Lector Univ. Vasile Creţu

Sursa: ziarullumina.ro