Timpul

În general, timpul face atmosferă, ca imperfectul în proza scrisă. Timpul în tolba lui Nimrod, primul vânător, care ţintea printre vârfurile baobabilor tocmai ochiul lui Dumnezeu. Timpul în startul pentru ocuparea, care are cai mai buni, a Oklahomei, în glonţul care l-a dat gata pe Franz Ferdinand, în pleaşca de pe ţeasta preţioasă a tovarăşului Gorbaciov. Muritorilor, el se oferă graţios, în regim de bufet suedez, adică pe apucate. Timpul e vechilul nostru drag, şeful de sală care ne face careul la orele 8, mama care ne verifică unghiuţele şi ne inspectează nasul. Timpul e galant în zilele lui bune, ne invită să stăm liniştiţi pe sapte, zice că le rezolvă el pe toate. În timpul liber e artist, lasă dâre impresioniste de melc obez. Ca oricărui dezmoştenit, timpului îi face pârtie Dumnezeu, îl ajută, cum se spune, în viaţă. Însă timpul e un parşiv de clasa întâi, el râde de toţi şi de toate, el e tipul care trage mereu paiul mai lung. Pentru el, coliva e doar o prăjitură comemorativă, nu înţelege defel de ce o leagănă viii resuscitativ deasupra mortului. Să trăiţi, că varza-i multă!

Momentan, timpul e tabagic, stă pe pragul morţii, aruncă pocnitori să-i treacă de urât. În antichitate era gras şi fericit, dormea pe spinarea regilor disperaţi de plictiseală. Azi aleargă ca un ogar hămesit după nişte iepuri care se divid la fiecare intersecţie. Imaginarul actual, fragmentat postmodern ca ficatul prometeic, e plin de culori şi de vise, cel mai plin din istoria omului, dorinţe inoculate zi de zi, nevoi stringente inventate, hrănite pe sfert. Ciobani ce-şi vând turmele-n ziare, copii înţărcaţi cu Cola, toalete construite postmodern pe temeliile altor toalete, medievale, antice, mezozoice, când se stătea în aceeaşi poziţie consacrată. Teorii poroase prăjite în acelaşi ulei scolastic, salată beuf, un fel de colivă pentru vii, teribila frică de a nu muri singur, cu termometru-n fund. Dumnezeu, în spatele universuluil, Îşi urlă supărarea, mai împrumută puţin timp ceasurilor, pe terasă la Vraja Mării paharele se umplu şi se dau pe gât într-un vertij ameţitor, fetuşii aşteaptă cuminţi lotul naţional de berze, timpul trece, secretarele rămân. Şi CNP-ul.

Moartea mănâncă timp, timpul digeră moarte, ceva de genul cuplului care descoperă la un moment dat că se spală pe dinţi cu aceeaşi periuţă. Omul, de fapt, fuge în zig-zag de accidentul care-l va şterge din gloata celor vii. Te scuturi de vis şi te uiţi instinctiv la ceas, ţi s-a mai dat o şansă de a te grăbi la muncă. Te bucuri de apa cu clor pe care ţi-o trimite statul prin ţeavă, ţi-o întinzi pe faţă şi simţi timpul, te racordezi din nou la ora exactă trimisă prin convenţie de la capitală. Te grăbeşti la serviciu, treci pe un pod legat cu şuruburi mari acum zeci de ani, îţi cauţi în horoscop norocul ca baba găina de ouă, afli de la şef despre „eliminarea timpilor morţi din producţie”. Adică timpul e un fel de plop imens pe care tu, drujbaşul, trebuie să îl cureţi de crengile moarte, să îl faci blană pentru export. Pauza de masă, consumi încrâncenat o omletă simplă, care n-are nicio vină, îţi reiei lucrul, te întorci acasă, la copii şi la nevastă, te ia somnul cu mâna pe sonerie, te trag ai tăi înăuntru, îţi scot bocancii şi se întorc la ale lor. Dormi adânc, dar te tezeşti că ţi-e sete, regreţi nişte paşi în viaţă, dar e prea târziu, ca şi cum ai îndesa ciorapi de lână pe picioarele mortului. N-ai făcut nimic, tu eşti omul zebră, peste care trec toţi ca să meargă mai departe.

În chestiunea timpului, dacă ai împinge raţiunea până la capătul filosofiei, ai da în diaree. Inopinatul aruncă toată viaţa în moarte. Suntem vii, dar cu musca verde pe nas. Bem, mâncăm, jucăm la Loto, dar stăm cu un picior în groapă. Banii mari de pe pieptul ginerelui se consumă până la stadiul de ort, mici, legaţi de degetul rece al proprietarului întins pe masă şi pupat de rude. Eşti un geniu, te vor băga în manuale, pe figura ta solemnă vor învăţa ţâncii să recunoască gura, nasul, ochii, din numele tău, dacă ai noroc, va rămâne doar o stradă pe care prestează cinstit fetele care n-au încotro. Diplomele tale chinuite ţi le vor face făraş nepoţii, te chinui să-ţi plastifiezi memoria, dar de fapt, copiii îţi cer violent averea, ce îngustime ! Ai căzut în groapa cea mare unde cad toţi cei care vor gloria terestră, tinichea netrebnică pe care Dumnezeu o aruncă interlopilor, să se bucure şi ei de ceva pe lumea asta, copii betegi la minte. Trăim la jumătatea răspunsurilor cu toate întrebările pe cap, iar timpul nu e un inocent. El nu iartă nimic pentru că nu ţine socoteala, vezi dosarele prescrise şi ruinele Curţii Vechi. Universul în expansiune e dovada despărţirii, a fugii, este istoria fugii. Timpul se dă cu patinele pe frunţile noastre, ne ia tot părul, ne aduce de spate, ne sporeşte colesterolul, ne pune dinţii în borcan. Roade aproape tot, te lasă doar în oasele mari, dovezi peste veac că ai trecut pe-aici. Când a ajuns la scobitori, râde. Şi cine râde la urmă, râde cu gura plină. Fiţi vigilenţi, timpul este invizibil, pe el nu îl latră nici un câine! Cimitirul o va lua la vale, cu râul lui de tigve şi ciolane. Focul mâniei divine ne va arde la ADN, nu va mai fi niciodată odată ca niciodată, şi nici bănci de împrumutat timp. Va fi un veşnic aliluia de trei ori şi un imens vid, groapa în care se aruncă Marianele.

Octavian Dărmănescu