Încrederea în Biserică şi adevăratele pericole
Pe la finele anilor ’90, într-o discuţie privată, îmi exprimam bucuria pentru faptul că Biserica beneficia, conform sondajelor, de cea mai mare încredere din partea populaţiei. Entuziasmul meu de tânăr, pe atunci, student în Teologie, a fost repede temperat de un cunoscut cleric, ce locuise ani buni în Occident: „Să vezi tu ce probleme vom avea din pricina unor astfel de sondaje!”. Ce a urmat a confirmat această „profeţie”. Progresiv şi sistematic au început tot felul de atacuri la adresa Bisericii, în presă sau prin alte mijloace (a se vedea cazul „Colectiv”). Dacă sondajele sunt corecte, de la peste 90 de procente în anii de după 1989, mai puţin de 60% dintre români ar mai avea acum încredere în Biserică, iar în preoţi – undeva, în jur de 50%. O scădere de 30 de procente în nici 15 ani ar trebui să ne îngrijoreze. Dar nu pentru că ne-am dori sau ne-ar lipsi aprecierea lumii. Dimpotrivă. Mântuitorul avertizează: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6, 26). Îngrijorarea ar putea fi alimentată, spre exemplu, la gândul că între cei care nu au încredere în Biserică şi/ sau în preoţi se află numeroase persoane ce se declară, totuşi, de confesiune ortodoxă. Sau de faptul că atacurile împotriva Bisericii Ortodoxe Române se vor înteţi şi mai mult pe viitor şi nu se vor opri până când ea nu va mai conta în spaţiul public. Dar sunt, din punctul meu de vedere, alte aspecte care ar trebui să ne îngrijoreze şi mai mult.
Ce putem face, odată ajunşi în acest punct? E nevoie să schimbăm ceva sau doar să ne vedem, mai departe, fiecare de ale noastre? În primul rând, nu ajută să ne plângem de milă. Indiferent câte lovituri am primi, pe drept sau pe nedrept, trebuie să ne păstrăm cumpătul şi demnitatea. Nici „porţile iadului nu pot birui” Biserica (cf. Matei 16, 18). Apoi, e nevoie să privim în ograda proprie, să înţelegem ce este de îndreptat. Cazurile punctuale de imoralitate sau de slujitori ai Altarului care nu s-ar ridica la înălţimea acestei responsabilităţi sunt doar o mică parte a problemei. Mult mai important mi se pare a lămuri ce aşteptări are Dumnezeu de la fiecare dintre noi, membrii Bisericii, şi de la toţi în ansamblu, în contextul lumii de azi. Adică a fi centraţi nu doar pe aspectele negative ce trebuie corectate, ci a gândi ofensiv, duhovniceşte vorbind. Iar reper nu ne poate fi decât Însuşi cuvântul Domnului: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Mi se pare că tot avem tendinţa de a uita acest adevăr evanghelic. Suntem ispitiţi a transforma într-un scop în sine diferitele lucrări ale Bisericii din sfera filantropică, educaţională, culturală, economică etc. Nu e de ajuns să fim harnici şi să realizăm multe. Important e în ce duh le facem pe toate acestea. Oare chiar nu vrem să învăţăm nimic din păţania confesiunilor creştine occidentale, extrem de bine organizate şi cu multe activităţi, dar ale căror lăcaşuri de cult se golesc pe zi ce trece? Am avut ocazia să văd în Spania două seminarii teologice impresionante prin anvergura clădirilor şi a dotărilor – dar care, de la peste o mie de elevi, au ajuns azi la doar câteva zeci. Şi declinul continuă.
Îngrijorarea mea cea mai mare este, aşadar, faptul că suntem tentaţi să intrăm în logica celor ce atacă Biserica. Nu trebuie nici să luptăm cu armele lor, nici să acceptăm „locul” de bătălie stabilit de ei – „ei singuri se vor răni cu limbile lor” (Psalmi 63, 8). Nu au decât să fie necruţători cu noi, aceste atacuri întăresc sistemul imunitar al Trupului eclezial. Ceea ce se pierde la capitolul imagine se converteşte în câştig la nivelul calităţii credincioşilor. Că tot e „vremea cernerii”. Mai periculoşi decât cei ce susţin că Biserica nu face nimic sau că face lucruri rele sunt cei care ar vrea ca ea să-şi lase deoparte menirea şi să devină eminamente o instituţie implicată în tot felul de acţiuni de natură socială, culturală, civică sau chiar politică. Dacă avem ceva de înfăptuit într-un anumit domeniu – şi Biserica nu poate sta cu mâinile în sân, când sunt atâtea nevoi în lume – sau dacă este nevoie să luăm atitudine pe o anumită problemă de interes public, să o facem, însă numai având conştiinţa că slujim lui Dumnezeu: „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17). Dacă ne lipseşte această conştiinţă, degeaba lucrăm. Ne mai facem şi iluzii că suntem activi şi vrednici de ispravă, alimentându-ne mândria.
Preocupat mereu de o viaţă vie, autentică în Hristos Domnul, Părintele Alexander Schmemann nota în Jurnalul său, în data de 12 mai 1977: „Sună ca un paradox ieftin, dar Biserica este păgubită şi stingherită mai mult de Biserica însăşi (…) Biserica este un punct de referinţă, astfel încât să ştim de ce se leagă totul, ce descoperă adevărul tuturor, care este conţinutul vieţii noastre. În momentul în care Biserica devine una dintre componentele lumii (Biserică, guvernare, cultură, etică et tutti quanti), în momentul în care Biserica încetează a mai fi un punct de referinţă, care înseamnă revelarea şi judecarea conform acestei revelări, dar şi convertirea şi transfigurarea, atunci ea devine un idol” („Biografia unui destin misionar”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 278-279). Iată, aşadar, un pericolul infinit mai mare decât o prăbuşire în sondaje a Bisericii şi a slujitorilor săi. Între preocupările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române întrunit acum câteva zile s-a numărat, conform comunicatului de presă, necesitatea înnoirii „vieţii duhovniceşti şi morale a slujitorilor bisericeşti de toate rangurile, a vieţuitorilor din mănăstiri şi schituri, precum şi a credincioşilor mireni din parohii şi din toate instituţiile bisericeşti”. Înnoirea începe şi de la noi înşine, dar şi de la nivelul conştiinţei ecleziale. Ele se presupun reciproc, se potenţează. Nu-mi mai rămâne decât să am încredere că, în perioada ce urmează, Dumnezeu ne va ajuta să identificăm răspunsurile corecte la toate provocările de astăzi.
Pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
