Duminica a X-a după Rusalii

Avem mai multe cazuri rostite în Sfintele Evanghelii de vindecări ale demonizaţilor de către Domnul nostru Iisus Hristos, mai târziu şi de către ucenicii Săi. Această demonizare a fost o realitate în vremea veche, dar din păcate este şi în vremea noastră. Pentru că diavolul are libertatea de a-şi face mendrele prin lume pentru ca Dumnezeu să ne încerce prin el. Nu să ne pedepsească! Ci să ne încerce şi să ne călească pentru viaţa de aici şi pentru viaţa de dincolo. Să ştiţi că şi necazurile când vin au un rol pedagogic.

Demonizările se fac şi astăzi. Nu este vorba de exorcisme. Este vorba de viaţa socială. E un duh rău care bântuie în toată Europa şi în toată lumea. Ştim asta din tot ceea ce citim, din ceea ce vedem, din ceea ce ascultăm. Războaie, răzmeriţe, nelinişte, tensiuni între popoare şi între oameni, calamitatea terorismului care este ceva absolut nou în istorie. Şi să nu spună nimeni că terorismul nu va schimba nimic din viaţa lor! Schimbă! A şi început să schimbe mentalităţile. Pe vremea comunismului ne suspectam unii pe alţii ca nu cumva cel care stă în faţa mea să fie un turnător la securitate. Acum, în deplină libertate, am ajuns să ne temem de vecinul care călătoreşte cu noi în acelaşi avion sau în acelaşi autobuz. Noi nu ştim dacă este încins cu bombe.

Se schimbă ceva în mentalitatea lumii. Şi se schimbă în rău. Începem să ne pierdem libertatea, pentru că ne pierdem libertatea interioară. Valorile se răstoarnă. Ceea ce a fost rău până acum începe să devină „bun”, ceea ce ştim că este urât începe să devină frumos, ceea ce ştim că este distrugător începe să devină constructiv şi aşa mai departe. Atenţie la istoria noastră şi la cei care o scriu! Atenţie la copiii noştri în şcoli şi la educaţia lor! Suntem părinţi şi responsabili! Nu-i lăsaţi doar pe seama celor ce cârmuiesc şcolile! Îi respectăm şi-i stimăm, dar şi ei sunt supuşi enormelor presiuni care, pur şi simplu, vor să ne depraveze copiii de la fragedă vârstă, încă din şcolile primare, sub basca unor programe de sănătate publică anti SIDA şi aşa mai departe.

Totul se face în numele binelui pentru că diavolul, când vrea să facă răul, invocă binele. Şi mai cu seamă îl face pe om să nu se mai ferească. Spunea cineva că cea mai mare viclenie a diavolului este aceea de a-i face pe oameni să nu creadă în el. Atunci când nu mai crezi în el, îşi poate face mendrele în voie. Nu diavolul urât şi înfiorător pe care-l vedem pe unele picturi, ci diavolul care lucrează nevăzut în noi, în sufletele noastre. Bântuie duhul rău peste noi. Popoarele parcă nu se mai înţeleg, oamenii parcă nu se mai înţeleg. Trăim în stres, care ne toacă nervii şi e gata să ne ducă spre ospiciu.

Dragii mei, păi dacă lumea este bântuită de duhul cel rău, trebuie să existe nişte refugii în care să ne regăsim noi înşine şi pe Dumnezeul de care avem nevoie. Iar acestea sunt bisericile. Intraţi în oricare dintre ele şi vedeţi zugrăviţi pe Mântuitorul Hristos – Dreptul Judecător, pe Maica Domnului rugătoare, pe sfinţi, pe sfinte. Este o altă lume, un alt univers. Este spaţiul în care nu te temi, este spaţiul credinţei, al nădejdii şi al curajului, al optimismului. Când cazi în genunchi în faţa unei icoane şi aprinzi eventual o lumânărică, rosteşti un nume, simţi că eşti în faţa lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu. Că El este cu tine şi că te ascultă. Rugăciunea nu este altceva decât un dialog între sufletul tău şi între Dumnezeu. Dacă tu îl întrebi, El îţi răspunde fără cuvinte, dar răspunsul se simte dacă rugăciunea este adevărată şi puternică şi stăruitoare. De aceea construim biserici, ca să nu-i lăsăm loc diavolului să-şi facă mendrele pe oriunde vrea el. Pentru că acolo unde biserica este deschisă este şi preot. Unde e preot e Liturghie, unde este Liturghie e Euharistie şi unde este Euharistie este Iisus Hristos. Dacă-L păstrăm pe Hristos şi calea noastră de acces deschisă către El, avem esenţialul. Celelalte vor veni mai târziu. Dar avem posibilitatea să ne rugăm.

Pentru că, dragilor, conştiinţa nu poate fi controlată de nimeni. Ceea ce este în sufletul tău şi ceea ce este în inima ta, când te-ai văzut în pat sub pătură, ţi-ai pus mâinile pe piept şi te-ai rugat, nu poate nimeni să te controleze şi să te oprească. Drumul între tine şi Dumnezeu se menţine deschis, dacă tu vrei să-l menţii deschis. Altfel, nu există putere omenească care să pună barieră între tine şi Dumnezeu. De aceea, când intraţi într-o biserică, intraţi într-un spaţiu care nu mai este al duhurilor rele, este spaţiul lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos.

Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

Ştim că există unităţi de măsură pentru toate. Ştim că în sistemul internaţional lungimea se măsoară în metri, greutatea în newtoni (exprimarea greutăţii în kilograme îi cam supără pe oamenii de ştiinţă, deşi nu e chiar la îndemâna noastră să fim toţi fizicieni!), viteza în metri pe secundă, iar în kilograme, că tot am amintit, se măsoară masa. Însă plecând de aici, voiam să ajung la lectura de astăzi: care este unitatea de măsură pentru credinţă? Cum poţi măsura credinţa cuiva? Cum o poţi evalua? Cum o putem compara? etc.

Văzusem o fotografie pe facebook care m-a emoţionat şi m-a dus cu gândul la mame. Nu prea ştiam multe despre calculul durerii şi unitatea de măsură pentru durere – dolul, şi aparatul care măsoară intensitatea durerii – dolorimetru. În fotografie erau scrise aceste cuvinte: „Corpul uman poate suporta doar 45 dol de durere. Totuşi, în timpul naşterii, o mamă simte o durere de 57 dol. Această durere este echivalentă cu 20 de oase care se rup în acelaşi timp în corp”. Emoţionant acest gând care ne poartă cu mintea spre mamele noastre, spre durerile care le-au suportat pentru noi. Merită să înălţăm astăzi o rugăciune pentru ele şi să le mulţumim pentru acest mare dar al vieţii.

Revenind la măsurarea credinţei, lectura de astăzi ne arată binefacerile credinţei. Această virtute are o forţă deosebită în viaţa celor care este prezentă. Autorul Epistolei către evrei enumeră doar câteva minuni care vorbesc despre puterea credinţei. Alături de ele pune şi forţa care izvorăşte din credinţă atunci când cei drepţi sunt puşi la încercare. Psalmistul este atât de entuziasmat de darul credinţei şi de binefacerile ei încât proclamă: „Fericiţi sunt cei care se încred în Domnul”.

Cum am putea măsura credinţa? Ce putem spune despre credinţa autorilor sfinţi sau despre credinţa celor care sunt menţionaţi ca beneficiari ai credinţei? Îmi amintesc de o unitate de măsură „comparativă” menţionată de Iisus: „ Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Mt 17, 20). Iar din alt loc, tot din evanghelie, ştim că grăuntele de muştar, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, „dar după ce s-a semănat, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari, încât sub umbra lui pot să sălăşluiască păsările cerului.” (Mc 4, 31-32).

Aşadar, o credinţă mică, foarte mică, cea mai mică, dar autentică, ar putea muta munţii, ar putea fi beneficiara tuturor harurilor. Chiar dacă este impresionant ce poate face o credinţă de dimensiunile unui grăunte muştar, nu putem spune că aceasta este unitatea de măsură cu care ne putem calcula credinţa. Ar fi imposibil de măsurat. Şi nici nu putem calcula după munţii sau copacii mutaţi din loc prin credinţa noastră. Nu o putem măsura nici prin minunile pe care le facem sau la care suntem martori. Unii văd zeci de minuni în fiecare zi (prin spitale, prin centre de cercetare, prin locurile de pelerinaj etc.) şi tot nu cred. Ba chiar avem şi exemplul grăitor din evanghelie: deşi au fost martori unei minuni, deşi Iisus i-a scăpat de o povară, ei nu vor să mai beneficieze de ajutorul lui şi-i cer să plece din ţinutul lor (Mc 5, 17).

Este greu de zis în ce ne-am putea măsura credinţa. În primul rând trebuie să o identificăm, să vedem dacă o avem. Apoi cred că fiecare îşi poate găsi unitatea de măsură potrivită sufletului propriu. Pentru unii unitatea de măsura este rugăciunea; pentru alţii faptele de milostenie trupească sau sufletească; pentru alţii participarea la Sfintele Taine, în special spovada şi împărtăşania; pentru alţii poate fi evanghelizarea: modul în care vorbeşte despre Dumnezeu şi-L mărturiseşte pe Hristos în faţa celorlalţi. Deşi sunt unităţi de măsură diferite, cred că toţi, absolut toţi, trebuie să ne măsurăm din când în când credinţa şi să verificăm dacă ea creşte. Nu cred că e atât de important câtă credinţă avem, pe cât de important este ca ea să crească, asemenea grăuntelui de muştar care devine mare, devine arbore ocrotitor şi adăpost pentru păsări. O credinţă care nu creşte sigur nu staţionează: credinţa nu are cum să rămână aceeaşi. Situaţia e simplă: creşte sau descreşte! Variantele credinţei sunt simple: creşte până se maturizează şi aduce roade bogate sau descreşte până dispare de tot.

Suntem la sfârşitul săptămânii şi începutul alteia. Să ne alegem o unitate de măsură a credinţei noastre şi să vedem cum se prezintă situaţia noastră. Putem face un grafic al credinţei în fiecare zi şi să vedem dacă şi cum creştem noi în credinţă. Şi asta nu doar astăzi, ci tot anul, ba chiar tot restul vieţii.